O realitate nepermisa...

Deseori sunt prins intr-o stare neplacuta unde simt constant ca ma deranjeaza un lucru si... nu pot face nimic sa schimb ceva. Nu e neaparat un lucru pur adolescentin si neimportant, ci mai degraba... ceva considerat pueril in momentele in care credem ca viata noastra va merge oricum normal si fara griji. Poate nu toata lumea reflecteaza la filozofii de viata, insa mie-mi place sa fac asta... sau... place poate e putin cam fals, hai sa zic mai degraba: simt o nevoie de a face asta. Nu cunosc motivul, doar... ma gandesc. Oricum nu e ca si cum as face ceva nepermis, dar... in fine, nu conteaza...
Hm... te-ai intrebat vreodata de ce omul se considera tot mai inteligent pe masura ce trece timpul, dar inteligenta respectiva nu-l impinge decat in a construi arme mai puternice pentru a se apara de... nu stiu... probabil de el insusi ? Putin cam paradoxal daca ma intrebi pe mine... apoi te-ai intrebat de ce isi foloseste inteligenta pentru a ne face viata mai buna, in schimb ne impinge vizibil la o apocalipsa prezisa putin cam inexplicabil de oameni din trecut ? Desigur, nu stiu exact cum sta cuvantul religiei aici si nici nu-mi pasa, prefer sa spun ca ne autodistrugem singuri asta find cea mai logica explicatie pentru mine (da, as putea da tone de argumente pentru asta, dar prefer sa raman subiectiv)... ca si exemple intreaba-l pe profesorul tau de geografie in legatura cu starea Pamantului de acum 20 de ani si starea lui peste 20 de ani... sau mai de mult si mai tarziu. S-o iei logic ai spune ca ne prostim tot mai tare, dar... aparent devenim tot mai inteligenti. Iarasi inexplicabil...
Amintindu-mi de cate ori am auzit: "Noi suntem oameni, nu suntem animale!" te impinge sa crezi ca asta e un noroco, dar vazand anumite... lucruri... mi se pare ca asta e ghinionul nostru ca nu suntem animale, dar asta e iarasi un paradox despre care prefer sa nu dau detalii deoarece... ma depaseste in prezent.
Parerea mea asupra chestiei asteia ? hmph... Omul este o finta cu foarte multe calitati, defecte, temperamente, personalitati si-asa mai departe... o fiinta complexa foarte greu de inteles.. atat de greu incat majoritatea persoanelor decid sa lase balta explicatiile si sa-si vada simplu de vietiile lor eliberandu-se de o povara. Una din "calitatile" la care ma gandesc momentan este mandria. Mandria de a nu recunoaste ca eu sunt tot o finta la fel ca si amicul meu blanos care toarce... la fel ca vecinul meu de afara care ma trezeste cu cantece mai antice decat omenirea, dar inca "la moda". Si pe mine ma doare la fel de tare atunci cand cad sau ma tai... la fel ca pe el. Si eu simt anumite nevoi si incerc sa le satisfac, ca si foamea... somnul... nevoia de a ma mentine distrat si nevoia de a proteja pe cei dragi. Aa, nu stiai ca majoritatea animalelor (da, despre ele vorbesc) au nevoile astea ? Pai... este adevarat. Care e diferenta dintre noi ? Hm... eu sunt in stare sa-mi fac o casa, un pat... mancare buna la gust si o viata cu griji simple... ca si: Oare voi reusi sa am o viata de lux ? Sau o viata de om simplu ? Ele se intreaba daca vor muri maine... sau putin mai tarziu astazi. Asta ar trebui sa ma faca pe mine superior, pentru faptul ca pot supravietui cu usurinta. Da, din anumite puncte de vedere sa fi numarul 1 intr-o ierarhie inseamna sa fi cel mai tare si mai descurcaret. Din alte puncte de vedere noi am fost invatati (nu stiu daca ma exprim bine) sa respectam si sa ajutam acela ce este mai slab. Acel... om... si atat ? Cum ramane cu animalul care moare pentru tine sa fi tu hranit ? Sau cu animalul care-ti ofera (vrand, nevrand) din ce are fara cine stie ce costuri ? Mai important... cum ramane cu natura ?... Ah... deja incep sa fiu plictisitor si... cliseic... sa respectam natura... sa avem grija... blah,blah,blah... vai de mine...
Nu avem griji deoarece nu suntem in pericol. Nu avem respect deoarece nu avem de ce sa ne temem... momentan. Nu avem nici cea mai vaga idee ce rau facem deoarece nu suntem atentionati... nu cum trebuie, cel putin.
Imagineaza-ti ca te nasti intr-o familie instarita. Parintii tai iti ofera cam tot ce-ti doresti, iar dorinta lor e doar sa te vada fericit. Cresti si consideri ca toate cele oferite le-ai primit pe merit, deoarece asa este normal si ti se pare o realitate... ireala... sa nu fi primit sau sa nu primesti in continuare asta. Ti se pare chiar sfarsitul vietii daca ti s-ar lua totul... n-ai sti ce sa faci si ai fi trist (putin spus). Intr-o zi... incepi sa te simti ciudat, fara vreun motiv cunoscut. Simti un col in piept, o durere usoara de cap. Pleoapele ti se ingreuneaza, dar nu esti deloc obosit... picioarele nu mai vor sa ramana drepte... si nu mai reusesti sa ramai constient. Cazi jos... intr-un somn adanc...si visezi. Te afli intr-un loc pustiu, fara copaci, fara dealuri sau munti, fara rauri, lacuri... fara iarba... doar pamant uscat si cer innorat. Zaresti o persoana in departare ce vine inspre tine cu pasi mici. Nu o cunosti, dar in absenta unei alegeri mergi spre el si il intrebi: "Scuza-ma, sti cumva unde suntem ?". El nu spune nimic, nici macar nu se uita la tine... se uita in departare si ofteaza. De indata ce incerci sa vorbesti, iti spune pe un ton autoritar: "Esti pe moarte." Desigur... ramai ca si cum tipul tocmai ti-a zis cea mai proasta gluma vreodata si in mare parte nu-l crezi, dar nici nu reusesti sa scoti ceva pe gura... dupa care continua sa vorbeasca cu un ton la fel de autoritar: "Faptele tale te-au adus in situatia asta si dupa cum poti ghici, meriti sa fi pedepsit crunt pentru ce ai facut." ... tu... ramai mirat, ridici sprancenele si cauti o cale de a-i spune ca nu ai facut nimic rau in acelasi timp incercand din rasputeri sa gasesti o explicatie logica la toata situatia prezenta. Curand dupa, vrand sa vezi ce spune ii raspunzi cu cea mai probabila chestie: "Nu am facut nimic rau...", iar el iti arata un zambet ironic coborandu-si ochii... " Asa crezi tu ? Nu ai facut nimic rau ? In timp ce te simteai bine traind in Raiul pe Pamant nu-ti dadeai seama ca trebuie sa fi recunoscator pentru asta si nu ai facut decat sa tanjesti pentru mai mult in timp ce omului de peste drum ce locuia in casa aceea simpla nu-i trebuia nimic decat ce a muncit singur pentru a fi recunoscator celor care l-au ajutat, si ... in general. Nu considera ca i se cuvine nimic. E adevarat, ce ai facut nu este nicidecum o crima sau un mod de a incalca vreo lege scrisa, dar asta nu inseamna ca ai fost indreptatit. Traind Raiul pe Pamant fara a da nimic in schimb nu este tocmai corect, deci vei plati un pret. Vei trai Iadul real si vei invata pe pielea ta cuvintele spuse de mine acum." Dupa un asemenea discurs incepi sa tremuri si sa te gandesti la ce consecinte ai putea suferi si la cum ai putea scapa. Gandurile tale nu pot merge altundeva decat la cuvintele : "Dar... ma voi schimba... ma schimb, ma pot schimba... sincer...". Omul acela iti citeste gandurile si iti spune: " Te vei schimba ? Oare ? ... cum ma poti convinge de asta ? De fapt... daca reusesti sa ma faci sa te cred, ma voi razgandi...". De indata ce isi termina fraza, inchizi ochii si te trezesti la auzul ceasului. Este ora 7, trebuie sa pleci.
Totul a fost o halucinatie foarte ciudata si inexplicabila si in mod sigur nu vrei sa se intample din nou asa ceva... nu neaparat ca nu ai merita asa ceva, ci mai degraba pentru ca nu-ti doresti, fie ca e corect, fie ca nu.
Intrebarea mea pentru cel ce s-a pus in pielea tanarului condamnat: Ai uita totul si ti-ai relua viata ? Probabil afundandu-te in si mai mult confort incercand sa uiti totul ? Te-ai schimba cu adevarat invatand o lectie din ceea ce poti numi un simplu vis... sau un mesaj divin ? Cei mai multi ar raspunde mecanic: "M-as schimba!" find speriat pe moment de consecinte, dupa care... totul este dat uitarii si nici o schimbare nu este facuta. Convinge-ma de contrariu... si eu as face probabil la fel... De ce ? Sincer, nu am nici o idee... dar din nevoia de a da vina pe ceva, zic ca e vina firii umane. Acel om fragil care se afla in varful ierarhiei naturii si face ce are chef cu totul.
De multe ori mi-as dori sa se intample o experienta de genul tuturor, de 10 ori mai infricosatoare si mai reala. Se spune omul, cand se afla la marginea prapastiei, ar face orice pe moment pentru a-si pastra viata si a nu cadea in gol. Altfel spus, daca vrei sa-l inveti minte cu adevarat, trebuie sa-l santajezi cu cea mai mare frica a sa, altfel totul este spus in van (probabil sunt exceptii, eu vorbesc de majoritatea... si sunt in continuare subiectiv...). Eu am foarte multe obiceiuri si tendinte foarte proaste la care as vrea sa renunt desi nu par cine stie ce chestii urate, dar dintr-un motiv straniu nu voi face asta, desi imi repet foarte des ca sunt un prost pentru ce fac si nu mai vreau sa fiu prost... si tot prost raman si... asa mai departe, iar inainte sa dai cu parerea aiurea, nu sunt pesimist ci spun ce observ in amintirile mele si... bazandu-ma pe pe vointa mea care nu se face mare decat in cazul in care intervine ceva ce-mi doresc cu adevarat si nu ceva care-mi foloseste... tipic uman, as putea spune... (desi, probabil ma pripesc la concluzii).
Ceva ma impinge sa spun ca traim intr-o realitate falsa (suna ciudat...) cand este cu adevarat o realitate nepermisa, dar din dorinta de a trai cat mai aproape de Rai, nu vrem sa recunoastem asta si ne afundam intr-o... viata buna... altfel spus nu conteaza ce faci, cum traiesti atata timp cat esti bine.

*Mentionez (inca odata) ca tot ce am spus a fost mai mult pentru mine si nu neaparat un mesaj catre omenire, deci nu aruncati cu pietrii (primul fara de pacat sa arunce primul)

**Visul descris a fost inventat pe parcurs ce scriam, e doar o inventie... si totusi duce undeva.

***Nu am nevoie de sfaturi deoarece nu am o problema. Totul este doar.... filozofie... (asta as vrea eu sa cred, deci nu-mi spulbera realitatea...)

Am prieteni... (?)

Dupa multe eforturi de a ma gandi la un anume subiect, am gasit oarecum ceva care ma framanta si nici nu mi-am dat seama de asta. Incep de la o intrebare si si continui cu un raspuns tipic mie, plin de aberatii si incercari de a explica... totul. Mda, vezi sa nu reusesc... dar hei, tot iese ceva ce merita oarecum citit. (cred)
Intrebarea mea e: Am prieteni ... ? Uhm... acum depinde de conceptia mea asupra prietenilor in general... ce e ala un prieten... cu ce se mananca sau cu ce te mananca el pe tine... cum dai peste el... cum il recunosti ? Intrebari aparent simple cu raspunsuri variate... puncte de vedere peste puncte de vedere... yeah, deja incepe sa ma doara capul. Hm...
Cred ca da... am prieteni... si nu o zic doar de forma. Si totusi, parca ma mint singur cand zic asta (si nu va suparati pe mine... cei care va simtiti). Langa mine nu stiu sa fi avut vreun prieten adevarat... bine, nu o perioada indelungata... o perioada scurta am avut persoane cu care vorbeam fara frica de observa un zambet atunci cand ochii mei priveau pamantul, dar toate astea s-au terminat... poate vor fi iarasi momente de genul, dar probabil le voi putea numara... (cat mai este pana voi ramane iar singur ? Ah, cateva ore... bine...) Confuz ? Vorbesc despre prieteni de pe net, stie toata lumea: acei prieteni despre care toti spun ca nu sunt de fapt prieteni daca nu le vezi fetele si... tot felul de chestii de genul, nu prea vreau sa incep sa comentez despre asta. Asa, continuand... nu e ca si cum nu-i consider prieteni... dar deseori ma doare absenta acestora atunci cand as avea cel mai mare nevoie de... prezenta. Si mai dureros e ca nu sunt in stare sa fac nimic sa-i aduc langa mine si sunt sigur ca sentimentul e reciproc (bine, aproape sigur...). De ce-i consider prieteni si nu doar cunoscuti ? Eh, asta e o intrebare simpla: nu m-am simtit niciodata mai bine alaturi de altcineva... nici nu are rost sa fac vreo comparatie, stiu bine ce am simtit pe moment si pot sa ghicesc ce voi simti la reintalnirile pe care le voi avea (da, sper sa fie multe...).
Acum sa inventez o voce exterioara care zbiara pe mine: "Tu te auzi ce zici ? Astepti luni de zile pana vezi niste persoane pe care le numesti prieteni ... ? Ai vreun strop de normalitate ramas in cap ?". Si eu raspund simplu: "Nu stiu...". Daaa... stiu ca e o tampenie sa stau pur si simplu izolat asteptand (a se citi "visand") zilele in care "istoria" se va repeta, adica ii voi revedea. As putea sa-mi fac prieteni aici... sa am si in departare si in apropiere, dar... nu stiu... n-am reusit pana acum si nici nu stiu daca voi reusi sa ma apropii de o persoana de pe-aici... adica, in mod... aa... naiba.... vroiam sa zic ca nu stiu daca voi reusi sa-mi fac prieteni. Ce comun suna... parc-as fi un idiot din ala adolescent care-si plange de mila cam pentru orice... hei! ... chiar sunt. Ce chestie, nu ? Of...
In general nu ma prea plang de situatia mea. Singuratatea a fost mereu alaturi de mine de cand ma stiu si m-am obisnuit cu asta. Nu e ca o durere insuportabila ce ma macina zi si noapte... mai degraba o migrena stresanta de care incepi sa te saturi la un moment dat si incepi sa cauti modalitati de a scapa de ea. Ce urat e cand nu gasesti nici o cale de scapare si stai cu durerea de cap... dar traiesti in continuare, mergi mai departe... uneori nici nu-ti dai seama ca de fapt te doare capul. Pai, in mare parte cam asa e, desi "durerea" asta devine tot mai accentuata si tot mai stresanta si ... ma enerveaza tot mai tare. Si nu-mi place... (logic...)
Dar, eh... in fine... revenind la intrebarea initiala, dau un raspuns simplu: Da.
Observatie: Desi am prieteni, sunt tot singur... si asta cred ca va tine o vreme indelungata asa cum a tinut pana acum... si cand zic o chestie de genul nu ma prea poate contrazice nimeni... odata pentru ca nu-i las eu (incapatanarea e... nemarginita), apoi pentru ca ma cunosc si... din pacate nu sunt atat de prost pe cat par.. daca as fi fost probabil m-as lasa dus de val si as face cunostinta cu diferite persoane indiferent de locuri, motive, scene.. etc. Dar nu sunt asa... sunt prea sensibil sa ma apropii cu risc... oh, da... tocmai m-am autocaracterizat ca find un bibelou... de ceva vreme incoace imi vine tot sa rad de mine insumi, nu stiu de ce... cred ca e unul din putinele motive pentru care mai zambesc, sau nu stiu...
Dar, oricum... nu e sfarsitul lumii ci doar o problema care asteapta rezolvare... probabil e usor si nu-mi dau eu seama, sau e greu si tre sa muncesc... dar pana la urma e doar o migrena stresanta... stie careva vreo pastila buna... ?

Ma pun sa ma culc... poate trece...

Cand ai nevoie de un prieten...

Acesta va fi, probabil, un nou post melancolic de-al meu, ca nah... asa trebuie. Nu ca celelalte posturi ar fi fost cine stie ce amuzante, dar acum chiar sunt intr-o stare mai putin buna... eh, la naiba... sunt intr-o stare cat se poate de proasta, nu am chef de viata, de nimic... si am asteptari si dorinte la care nu voi ajunge, nu pentru ca e imposibil ci pentru ca nu stiu si... nici nu prea consider c-as merita. In fine, doar tampenii imi ies pe gura momentan, probabil ar trebui s-o las balta si sa incerc sa fiu ceva mai... aa... nu-mi vine cuvant... ceva mai pe intelesul tuturor (?). Mda, vezi sa nu, daca as scrie sa inteleaga toata lumea, n-as mai fi eu cel care scrie.
In fine, hai sa incep.
Sunt diferite persoane printre voi (poate chiar tu) care traiesc o viata in singuratate... bine, nu singuratate deplina, dar totusi... fara prea multe persoane sa le stea pe cap, in care sa aibe incredere, pe care sa se bazeze si-asa mai departe. Nu pentru ca ar fi prea mandri sa recunoasca un lucru, si anume acela ca au nevoie de prieteni si nu se pot descurca singuri, ci mai degraba din frica de a nu fi dezamagit inca odata asa cum au fost de multe ori in trecut (sunt strict subiectiv). Ei bine, s-o iau la persoana mea, am ramas in mare parte despartit de majoritatea celor care carora le atribuiam statutul de prieteni in viata mea, nu prea stiu de ce... pur si simplu s-au indepartat de mine, sau eu m-am indepartat de ei... sau ambele, nu stiu. Nu stiu daca sa regret momentan sau sa nu, dar stiu sigur un lucru... dupa atata timp petrecut printre cunoscuti, iar singurul mod de a ma descarca de ganduri rele find... locul asta, am nevoie de cineva in care sa am incredere... acel prieten care ramane alaturi de tine din copilarie pana in momentele in care te gandesti sa-ti numeri zilele de trait.
Da, cred c-as putea sa incep diferite "cautari" pentru acea persoana de care tot vorbesc (eventual persoane... nu-mi caut neaparat o prietena... sau.. da ? hm..) dar frica patologica de a ramane cu increderea franta imi curge prin corp ca o umbra partial lichida (daca-ti poti imagina asa ceva, e bine, eu pot momentan...). Apropo, daca nu sti ce e aceea o frica patologica (nu, nu te fac prost, dar s-ar putea sa nu sti), e acea frica inexplicabila pe care o ai in minte o mare parte din viata ta, de care nu poti scapa aproape deloc, care te macina fara ca tu sa fi in stare sa faci ceva. O poti compara oarecum cu o fobie (frica de spatii mici, de paianjeni, de ... in fine, pricepi). Asa mi-e mie frica... de fapt, las-o balta, nici acum nu s-a inteles nimic...
Cam zi de zi, gandurile mele se aduna si... eh, nu stiu... nu cred ca am de gand sa incep sa ma plang nu stiu cat de faza asta... m-am obisnuit si nu e chiar o povara foarte mare pe care nu o poti purta pe umeri, poate la inceput, sau... nu stiu, faza e ca nu incerc sa scap de starea asta, mai degraba incerc sa ajung la ceva mai sus. E doar ceva ce-mi doresc foarte mult, aici se intelege... nu ?
Dar si de-ar fi sa se inteleaga ca ma plang, tot nu-mi prea pasa... cel putin nu ma plang nimanui, ci doar scriu aici in propriul meu jurnal postat pe internet la care are acces oricine (da, a fost tare replica...). Cred ca oricine mai are dreptul sa se planga, eventual sa-si spuna amarul, iar aici pot face asta fara sa vad in fata mea un chip ce ma priveste de sus zambind in timp ce eu sunt cu ochii in pamant gata sa vars lacrimi. Se intampla faze de genul, cel putin mie mi s-au intamplat si asta ar fi unul din motivele pentru care nu mai prea am incredere in nimeni si mi-e frica sa incep. Cred ca astept un impuls, un sut de la spate... cineva care sa ajunga la sufletul meu asa cum poate si eu am ajuns la sufletul catorva persoane (asa mi s-a dat de inteles), sa fiu vulnerabil in fata persoanei respective, iar... desigur, ea sa nu-si bata joc de mine. Oare cer mult ? Probabil ca da, avand in vedere ca nu sunt in stare sa fac nimic in scopul asta, pai... da-ma-n judecata, nu-mi pasa... asa sunt eu si cam asa voi ramane.

I'm waitting for my own guardian angel to open my heart and keep it in one piece, not break it for fun...

P.S. Asta nu e un post prin care cer ajutor, e doar pagina in care m-am descarcat si atat... fara sfaturi, va rog...

Iarasi plictiseala...

Hm... zilele astea n-au fost tocmai niste daruri provenite din cer... eh, acum depinde cum privesti, dar nah... in fine, exprimarea mea lasa de dorit perioada asta, deci nu va asteptati sa ma intelegeti pe deplin. Singura chestie misto referitoare la perioada asta e ca se face ceva mai cald, soarele incepe sa apara mai des pe cer si pare sa emane ceva mai multa caldura... poate infloresc si pomii curand si atmosfera ar putea deveni ceva mai "zambareata", eh... din punctul meu de vedere.
In fine, nu stiu nici macar ce-sa putea scrie momentan, chiar ma gandeam de ceva timp sa scriu, simteam nevoia, dar... nici o idee nu-mi trecea prin cap... ma gandeam mai mult c-as face o magarie totala incercand sa fac ceva bun, apoi imi trece prin minte: "Stai, scriu aici doar sa ma descarc..." Well, da... chiar asa e, dar apoi ma gandesc la clipele cand voi reciti "literele" astea si chiar ma voi gandi sa sterg totul. Bine, bine, exagerez... in fine, nu conteaza. Simt doar nevoia sa ma descarc de diferite chestii din interiorul meu, dar nu stiu exact care sunt chestiile acelea, deci... ii bag aberatii dupa aberatii incercand sa scot din mine acea chestie necunoscuta ce nu a platit vreo chirie stand asezata confortabil in locuri "nedorite", deci incerc sa-i ofer eu absolut gratuit un bilet dus... oriunde vrea, doar nu locul in care sta acum. Of...
Sa vedem... astazi (adica sambata... 14.03.09) am primit o vizita neasteptata din partea matusii si unchiului meu. Sunt de la tara, nu se descurca prea bine prin oras, el primeste salariul pe card si ghici cine ii ajuta sa scoata banii ? Pai, sora mea... dar de data asta ea nu a putut, deci... eu sunt pe locul doi. A, nu ca m-ar deranja faza asta... chiar mi-a prins bine o iesire in largul societatii si niste rasete alaturi de ei... (sa vezi ce-am mai ras cand am vazut cat au de platit dupa cumparaturile facute... whoa...). Cu ocazia asta mi-am luat si niste apa minerala. Da, exact.. apa minerala, nu suc. De fapt, apa minerala la 2.5 l costa de doua ori mai putin decat un suc (Coca-Cola, Fanta, etc.), dar e cam la fel doar ca nu are gustul acela de... nu stiu, fructe si mai stiu eu ce. Are gust de apa, doar ca are CO2 -ul acela care iese sub forma de balonase mici cand deschizi sticla... (stiati asta... nu ?), pe deasupra e natural (cat se poate...) mai ganditi-va cand vine vorba de bauturi carbogazoase... va puteti salva ficatul :) (si nici nu stiu de ce-am zis asta, dar eu nu mai beau suc de-acum incolo... cel putin nu exagerat... )
Altceva ?... Hm... astept sa ma duc la scoala poimaine... sa-mi simt genunchii tremurand la venirea acelui gand etern: "Ma asculta si nu stiu, s-o ia... cineva... de scoala". De ce nu m-am nascut un tocilar ? ... Desigur, n-aveam o viata sociala foarte buna, dar macar eram bun la scoala... (ca acum oi avea o viata normala... lol).
Uhm... in fine... mi se face somn si e inca zi afara, deci... o sa stau in pat incercand sa ma uit la un film, sau ceva de genul, eventual sa incerc sa pricep literatura pe care o preda la matematica... (si eu nici nu fac matematica, imagineaza-ti cat inteleg eu la scoala...)

'Night...

Noaptea tarziu...

Asta e al lll-lea post pe care-l scriu pe ziua de astazi... (data e prezenta pe undeva pe la sfarsit, cred... eu nu stiu care e si nici nu vreau sa ma uit, sunt asa ametit...)
Nu stiu exact ce a fost in capul meu astazi, probabil foarte multe ganduri, confuzii (of, iar ?..) si fel de fel de chestii care-mi blocheaza circulatia impulsurilor electrice prin ... cap. Cred ca bateria ionica prezenta in creier e pe terminate si cam tre s-o schimb... sau poate-i dau un cap la perete si scurg mai multa energie din ea, vad eu mai tarziu, oricum o sa ma doara capul indiferent... deja ma doare.
Asa, in fine... sa vedem, daca tot m-am apucat, ce putem scrie ? Adica... pot, ahem... eu scriu... evident, nu ? Hm... A! Am o intrebare... Ce faceti voi de obicei seara tarziu ? Adica... datile acelea cand nu puteti dormi, eventual inainte sa dormiti (daca cumva sunteti genul de persoane ce se arunca in lumea viselor mai tarziu decat majoritatea) ? Hm ... ? Voi astepta eventuale comment-uri daca vreti sa-mi raspundeti, iar daca nu... pai, treaba voastra... eu oricum voi incerca sa fac o relatare mai pe larg in legatura cu ce nabia pot face eu seara aici singur in camera cand stiu ca maine ma voi trezi devreme, dar totusi eu stau aici pe scaun cu dureri vizibile de spate. Aa, adica... vizibile... eu le vad, voi nu le puteti vedea decat daca vreau eu. Iar daca nu vreau, probabil veti vedea si-asa... ( ce gluma penibila, dar de-aici reiese cat de "rebel" a devenit spatele meu...)
Pai, de ce stau eu aici ? Sa mor de am vreo idee pe care sa o pot ... prezenta in mod direct, dar cred ca asa m-am obisnuit... adica nu neaparat ca m-am obisnuit sa stau treaz pana tarziu, mai degraba m-am obisnuit sa las diferite ganduri sa-mi invadeze mintea seara tarziu cand se lasa intunericul si amintirile devin vizibile... (parca... vag...), iar cu amintiri de genul celor pe care le am eu (sau daca le interpretati ca mine) somnul devine un "A fost odata ca niciodata..."
Bineinteles, singuratatea domina momentan... doar eu si gandurile mele... dar hei, asta inseamna ca nu sunt singur... nu ? Sa fie un moment fericit ? Ah, pai... o imagine amuzanta: Oare la ce se gandea un gladiator cand era lasat singur in arena la o intalnire cu 2 animale salbatice, carnivore, nebune, flamande si-asa mai departe ? Pai nu era singur, dar in mod sigur isi dorea asta... Ati prins imaginea ? Pai eu nu sunt asa, mie imi plac gandurile astea :), lipsa somnului e doar un pret pe care-l platesc. Adica... daca n-as gandi probabil as inebuni de singuratate, lol. Si totusi, sunt unele momente in care chiar imi doresc sa fiu singur. Vestea buna e ca momentele astea nu sunt tocmai greu de numarat... de fapt, cam putine... daca-mi amintesc eu bine. In mare parte domina diferite ganduri simple, eventual ganduri ce-au fost rele in trecut, dar acum m-am obisnuit cu ele si ma simt mai bine. Mda, iar daca "cineva" e atent la ce scriu eu aici, vede ca e ... a.... 23:02, adica o ora tarzie pentru mine mai ales ca deja ma imaginez dimineata incercand din rasputeri sa ajung la apa rece de la robinetul aflat tocmai in baie.... de ce nu e in pat ? ... la naiba... de fapt... oh, in fine... sunt ametit, sincer... ochii stau sa se inchida... dac-ar avea gura probabil m-ar injura ca nu le las sa se inchida... iar gura e din minut in minut deschisa la maxim aspirand aer mai ceva ca un aspirator din acela ecologic cum face reclama la... cum ii zice... uhm... teleshoping-ul acela... de fapt, nici nu mai stiu daca-l mai baga acum... si nici nu-mi pasa. Ce ziceam ? (citesc mai sus...) asa... gura - mare - ochi - inchisi -. Cred ca ma pun in pat si-mi pun ceva muzica... si ma voi gandi la teoria scrierii noaptea in blog. Pun pariu ca l-as face pe Einstein sa-si rupa ultimele fire de par de ciuda aratandu-i teoria asta...
Sunt varza!...

Pun pariu ca-n seara asta visez ca fac parasutism, eventual ca sunt Blade, spaima dentistilor...

Am I sensible ? Hope so...

Avand in vedere ca ultimele mele postari au fost in general despre "ultima vreme", voi continua la fel... deci:
In ultima vreme (bine, nu chiar trecutul apropiat... as putea spune de cam un an si ceva incoace) mi s-a parut ca am devenit ceva mai insensibil decat eram eu in general, sau poate ca mi se pare, dar... un sentiment din asta straniu imi curge prin vene deseori dandu-mi raceli si... dezgust pentru mine insumi, ca si... nu stiu, regret pentru ca sunt cum sunt, sau... pentru ca am ajuns sa fiu in felul asta. E putin cam complicata faza, nici eu nu stiu sa explic cum tre... eh, hai sa incerc un fel de istorisire, poate o scot la capat...
Se facea ca eram mai mic (in jur de vreo 12 ani). In general copii de varsta asta nu stiu ce inseamna sa iubesti neconditionat si... toate cele. Stiu doar o parte pe care o implica sentimentul asta, probabil pasiunea pentru o fata frumoasa, sau... simpatica, sau stiu eu... in fine, nu conteaza. Tin minte ca simteam ceva... interesant, as putea spune, pentru o anume fata. Arata bine, era simpatica... si parca o cunosteam in vreun fel. Eh, faza e ca nu prea aveam ochi decat pentru ea, iar sentimentul simtit a fost unul din cele mai misto chestii care s-au petrecut inlauntrul meu. As putea spune (desi o sa zic o prostie): chiar mai tare decat fata aceea. Doar sentimentul... bine, pe-atunci e logic ca nu gandeam asa, dar acum ca-mi amintesc... merge. In fine, as putea spune ca a fost prima mea.... pasiune (my very first crush). Oh, ba chiar am obtinut prietenia ei (daca stiti si voi faza cu "cerutul prieteniei" (yeah, it's lame.. but it wasn't like that back then). Sentimentul era prezent, dar nu si curajul de a-l exprima, deci... fata respectiva s-a indepartat de mine in mai putin de o luna si desi unii zic ca o luna e mult sa fi cu o fata (sunt care stau doar cateva zile...), urasc aventurile. Sincer, daca ma apropii de o fata nu ma gandesc sa se termine curand, nu vreau asta... desi ultimele "incercari" s-au terminat si nu, nu ma simt fericit sau normal cu chestia asta, de fapt chiar sunt dezgustat de mine insumi(citeste inceputul). In fine... amintindu-mi de trecut si comparandu-l cu prezentul aflu ca-mi doresc sa fiu iar la varsta aceea... adica, eh... oarecum la varsta aceea... dar cu mintea de acum, pai nu ? Sa am curaj sa nu mai stau in spate (I sounded just like an old man... or an asshole... either way, it was stupid, God I hate myself sometimes). In fine...
Nu stiu ce sa zic... odata cu varsta, sentimentele pe care le simti fata de anumite persoane se imputineaza sau pur si simplu asta e determinat de diferite chestii care ti se intampla in viata ? Eventual... caracterul tau poate fi unul cam subred si... o iei pe parti rele odata cu trecerea timpului... oricum ar fi, nu-mi place deloc faza asta si... ma straduiam deseori sa cred ca totul e doar un episod mai dramatic din viata mea si mai devreme sau mai tarziu va incepe altul ceva mai... insorit (?). Chiar si acum cred ca sunt de felul meu sensibil, adica... nu prea e ceva ce poti pierde, face parte din tine.. doar ca trec printr-o perioada in care nu ma simt deloc bine in pielea mea, sau nu stiu. E urata rau faza asta si nu-mi prea place (geez, cui ii place ?)
Oricum, legat de relatii si chestii de genul nu stiu daca ma voi vedea "activ" o perioada. Probabil m-as comporta ca un idiot si nici macar nu mi-ar placea fata respectiva. Poate ca plac deja pe cineva si nu-mi dau seama. Sau poate... hm... urasc confuzia!

I wanna be like I was back in the past... please...

Ce vise interesante am si eu...

A fost odata ca niciodata... au fost un baiat si-o fata... (nu mah, stai... aici e doar un baiat, fata-si mai ia zborul, prea multa atentie din partea povestitorilor :P) deci, cum spuneam, a fost odata un baiat simplu si oarecare ce nu facea chestii mai merete decat un om obisnuit (cu alte cuvinte nu e vorba de nici un print). Mergea la scoala, venea acasa si pierdea vremea pe internet, asculta muzica sau uneori povestea cu prieteni sau cunoscuti din lista de messenger (vezi ? E internet, clar nu era print). Desigur, asta se intampla pe timp de zi, dar pe timp de noapte el avea sa devina o cu totul alta persoana (Un varcolac :O)! Da! Pai... ce persoana ? Aa, pai asta depinde de visul pe care-l avea :D Da, ai dreptate... baiatul acela este aceeasi persoana cu cea care scrie momentan (adica ... duh, eu!)
Eh, poate-ai ras de faza asta, dar pe mine chiar ma intriga o chestie pe care o patesc in ultima vreme. Se facea ca era odata cand ma culcam si ma trezeam dimineata fara sa-mi dau seama cum a trecut noaptea. O noua zi, un nou episod, un nou inceput. Bine, asta era atunci, dar acum... nu prea stiu, poate e imaginatea mea de vina... poate-a luat-o razna, s-a intensificat sau m-am schimbat eu, dar noapte de noapte am niste vise intense... adica... uhm, ca si cum ar fi reale. De fiecare data se intampla ceva diferit, ceva la care, in mod normal nu m-as gandi niciodata, dar... se intampla... ca si cand mergi la locul acela din care-ti inchiriezi DVD-uri si intr-o zi te hotarasti sa inchiriezi un film nou care nu se prea potriveste cu ce-ai vazut pana-n momentul acela si urmarind... pelicula respectiva te afli bagat (uneori, acum depinde si daca-i tare filmul) in povestea respectiva si nu-ti prea poti lua ochii de la el... de ce ? Ei bine, dac-o iei logic, urmarind ceva practic necunoscut, nu prea sti de la ce sa te astepti, deci esti foarte curios sa vezi cum decurge actiunea, iar la sfarsitul filmului te gandesti... zambind, poate serios (iar depinde de genul filmului) la faptele petrecute acolo, poate chiar le compari cu fapte din viata ta si... asa mai departe. Ei bine, cam asa e si cu visele mele (doar ca e pe gratis, si dureaza mai mult si nu tre sa platesc... ehe, smecher, nu ?). Intru intr-o lume total necunoscuta mie in care se intampla diferite lucruri care chiar nu ma caracterizeaza... fiecare actiune este precedata de o alta, iar eu nu am nici o idee cum sa fac legatura intre ele. E ca si cum as avea visele altei persoane. Nu prea stiu daca se intelege ceva pe-aici, dar pana acum aveam vise destul de asemanatoare caracterului meu, adica... nu stiu... probabil bateam pe cineva pe care-l urasc, eventual vreo fata de care-mi place (eh, lasa, nu conteaza), vise obisnuite... (desigur, obisnuitul e un terment relativ aici). Acum ma trezesc dimineata, incep sa rad sau raman asa... serios... gandindu-ma la cele petrecute. Ba chiar, culmea, ma gandesc care din amintirile mele sunt reale si care sunt cele din vis ? Bine, nu dureaza decat vreo 2 minute faza, dar totusi... e amuzant rau.
Nu consider intamplarile astea a fi o chestie rea pentru mine. De fapt, chiar imi plac. As putea spune ca e... uhm... nu stiu, cum numesti starea aceea pe care o ai cand vezi un film care-ti place ? (de fapt, nu cred ca exista vreo denumire, dar daca se intelege eu sunt multumit).Nu am cosmaruri, nici vise frumoase, doar... chestii care se intampla. N-as sti sa dau exemple acum... am avut multe vise si ca oricare dintre voi, nu reusesc sa tin minte irealul, mai degraba il inventez acum (si il uit mai tarziu).
Eh, in fine... as vrea sa spun ca aberez si ca iar am scris tampenii, dar am observat ca este o persoana caruia chiar ii place ce scriu eu pe-aici (bine, o persoana s-a facut vizibila... anonima... ahem) si zic doar: Aa... nu stiu... mai bine nu zic nimic.... Bye :p

Oare in ce aventura ma bag in seara asta ?...

Cateva motive pentru calmul meu...

Poate ca multi dintre cei ce ma cunosc de ceva vreme se intreaba de ce sunt mai mereu atat de calm si nu ma enervez mai niciodata (bine, ca ma supar asta e alta poveste... sunt o fire melancolica :P poate povestesc despre asta, dar mai tarziu). Ei bine, nu am fost mereu asa, asta e sigur... adica, sunt sigur ca inainte eram total opus fata de cum sunt acum... plin de energie, fara prea multe griji, in fiecare zi dornic sa ma misc pana dadeau toate apele pe mine, radeam... eram foarte competitiv din majoritatea punctelor de vedere (de fapt si acum sunt... dar mai putin...cred...). Eh, altfel spus eram raul ce merge la vale dupa o ploaie crancena... rapid, salbatic si... parca fara un sfarsit anumte. Desigur, ma enervam destul de repede din cauza mandriei (adica, competitiv -> mandrie!... de cele mai multe ori asa e in general...). Tin minte vremurile in care eram deja obisnuit cu Breakdance-ul alaturi de "colegii" mei cu care ieseam zilnic pentru diferite... antrenamente, daca le poti spune asa si la inceput stiam cam aceleasi lucruri... nu prea stiu de ce, nu prea suportam la inceput sa facem chestii diferite... adica lol! Daca facea cineva o chestie super tare si noi eram varza ? Eh, asta nu e de acceptat, clar... deci stind fiecare aceleasi chestii si eu find cam cel mai competitiv ma straduiam zilnic sa fac lucrurile acelea mai bine decat restul... puneam sudoare si multe perioade cu febra musculara... (daca va ganditi ca am reusit, va inselati... tot la acelasi nivel am ramas toti -_-), dar cand am inceput sa fim mai diversificati, ghici cine a reusit sa faca cele mai multe chestii ? Eeeheh... pai eu, cine ? (:D) da, da... ma dau mare... bine, nu ma mai dau mare, incetez... oricum subiectul e putin cam depasit. Ideea e ca acum imi amintesc de vremurile acelea ca de un vis foarte ciudat despre un baiat ce trebuia sa fiu eu... e foarte ciudat, nu stiu daca simti asta (da, tu..cel care citesti... daca citesti), dar e ciudat... eh, in fine... nu ma prea plang de "nivelul" la care am ajuns... in ciuda durerilor de spate pe care le am, inca ma mai pricep cu breakdance-ul :) (desi n-o sa fac curand asa ceva... doare) si cam asta e singura chestie pe care-am pastrat-o din trecut. Acum, vezi... am schimbat cam totul la mine... parul l-am lasat lung, am inceput sa dau mai multa atentie psihicului meu, am inceput sa invat psihologie, am aflat ca-mi place, inca mult... am renuntat in mare parte la talentul meu muzical (daca cumva n-ai citit paginile anterioare, da... am si un oarecare talent din asta in muzica... adica, sunt la liceul de muzica... si abia astept sa scap), am ceva mai putini prieteni... dar imi place ca sunt mai de incredere decat erau cei din trecut. Ah, am inceput sa stau mult pe net... si asta e o schimbare majora avand in vedere ca in trecut nu stiam ce inseamna a sta pe mess sau a posta pe forumuri sau blog-uri... in schimb stiam multe despre jocuri pe calculator... acum am cam renuntat si la astea (dar in starile de plictiseala inca ma mai joc...)
Eh, o aberatie din asta cum am facut eu acum vezi mai rar... inca n-am raspuns la intrebarea: "De ce sunt eu asa calm ?" Well, tine in mare parte de pasiunea mea pentru psihologie si faptul ca m-am saturat sa aud in familia mea certuri, striga-te fara rost si... pretutindeni lucruri de genul, asa ca merg pe o idee simpla: Priveste lucrurile (problemele in mare parte) din alte puncte de vedere decat sunt privite de majoritatea. Ca de exemplu... ai facut o chestie care tie ti se pare a fi corecta, dar parintii tai sunt gata sa erupa din cauza asta... probabil incepi sa zbieri (in general fetele... whop, am facut discriminare ? :D), sau nu zici absolut nimic si pleci capul in fata "zeilor" care-ti comanda totul gandindu-te: "Nu e corect...". Well, sunt si alte cai de a rezolva o astfel de problema... de exemplu, ei incep sa zbiere la tine, tu stai si te uiti... nu spui nimic (dar nici nu pleci capul) pana nu-ti dau dreptul la replica... (in speranta ca exista asa ceva in cearta respectiva...) apoi ii rogi in primul rand sa nu mai zbiere... raul a fost facut si acum esti pregatit sa suporti consecintele, dar zbierand si certandu-te nu faci nimic bun, mai degraba iti descarci niste nervi intr-un mod gresit... (bine, cuvintele astea spuse in felul asta intr-o cearta s-ar putea sa nu functioneze, dar atata timp cat ei inteleg ceva de genul, e ok...). Pe cat pariu ca in timp se va creea o armonie in familie in ... ceva timp ? Fara certuri si fara chestii de genul, familia e mai calma si vede lucrurile mai clar nefind nevoie de incaierari din cauza unor simple pareri diferite. Eh, nu gandeam asa pe vremea cand ma certa maicamea... doar plecam capul si ma rugam sa se plictiseasca sa zbiere la mine sa pot merge altundeva numai de fata cu ea nu. In ultimul rand le luam pe ea si pe sora mea la misto din cauza ca se certau una cu cealalta... si in general isi reveneau... daca le "atrageam atentia" continuu. Eh, cred ca e destul de logic de ce am ales sa fiu calm... chestiile se petrec intr-o maniera diferita atunci cand nu esti preocupat in a-ti consuma energia in alte scopuri decat rezolvarea problemei... si de cele mai multe ori iesi invingator din multe situatii. Dar, eh... a fi calm mereu nu e o chestie simpla... dar daca te ti de asta si gandesti clar mereu, merge... (cam in 2-3 ani >.> mi-a luat mie). Si... cred ca se pune un punct si faptului ca ascult foarte (foarte, foarte, foarte, foarte) multa muzica celtica... sau calma...cine spune ca muzica nu te poate schimba intr-o oarecare masura ? (nu eu).
In fine, cred ca am aberat intr-un mod excesiv, dar macar... e un blog in care ma descarc de unele ganduri din capul meu si nu se acorda vreo nota speciala... (sper doar sa nu rada nimeni de mine, de fapt... lasa, in fine...)
Oricum, destept om a fost acela care a zis: "Graba strica treaba". Cu o minte limpede toata lumea pare mai clara decat atunci cand te consumi nervos...

Ce-mi place sa abereeeeeez :)) sunt irecuperabil...

P.S. Uite un exemplu de piesa care ma calmeaza pe mine... (preferata mea deocamdata)


Si inca una...

A "no reason" post...

Dupa diferite posturi pline de... "inspiratie", ba chiar motiv sa le scriu, pagina asta nu este motivata decat de plictiseala proprie... bine, nu o plictiseala oarecare, mai degraba... plictiseala deja in stare clinica... nu am ce face, deja devin melancolic de la asta si, nah... devine tampit. Bineinteles, nu sunt singurul care trece prin asa ceva, sau a trecut... clar mai sunt o gramada, dar... probabil sunt eu mai prost de felul meu sa nu reusesc sa gasesc solutii pentru asta... sau, nu stiu... hmm...
Da, stiu... daca vrei sa scapi de plictiseala gaseste ceva de facut, blah,blah... si-asa mai departe (wow, ce entuziasm...), dar daca nu ai motivatie sa faci ceva, nu ai energie de ceva anume (adica, atunci cand esti plictisit chiar nu ai chef sa faci nimic), cum sa reusesti sa-ti ocupi timpul ? Mai ales asa... de unul singur aiurea ? Si da, iarasi... as putea fi cu cineva dac-as vrea... yeah... dar numeste-ma al naibii de pretentios sa nu-mi doresc sa petrec timpul chiar cu oricine... (lol)
Numeste-ma caz pierdut! Si gata... sau nu ? (lol, iar confuzia ?)
Sa vedem... uneori gasesc diferite activitati interesante ca si... aa... uhm... stai... de fapt... jocurile pe calculator ? :D (that .. was... lame...), dupa care mai sunt unele zile in care ma mai apuca sa fac curatenie prin camera (adica... din aia foarte detaliata), iar in majoritatea cazurilor termin obosit in pat cu dureri nasoale de spate. Yupi! :) (iar imi vine sa rad...). Sa vedem... oare ce-as mai putea face ?... Ahm... scrisul aici oare se pune ?... nu, nu cred... nu trece foarte mult timp pana scriu o pagina de genul... poate dac-as scrie continuu ? Ouch... nu,nu ... lasa, altceva...
Hey, mersul la scoala e interesant... desi, ca orice copil din lumea asta prezenta, urasc momentele in care urmeaza cate o ora in care nu stiu mai nimic... sau cate o ora total neinteresanta in care principala ocupatie e sa-mi tin ochii deschisi... din fericire mai reusesc sa pun intrebari total diferite fata de ce se discuta la ora si unii profesori (probabil la fel de plictisiti ca si restul clasei) merg pe idee si asa trece ora... altii nu se lasa de ce si-au propus (materie) si taie toata distractia... (da, stiu c-ar trebui sa facem ora in loc sa vorbim, dar poate si un elev lenes sa viseze, nu ? :D)
In... fine. Nu mai conteaza... am ajuns la concluzia ca-mi tre hobby-uri diferite... mai ramane o problema... sa le gasesc... sa ma simt bine facandu-le... sa... oh, lol... ce fite... stai, parca-mi dau aere de vedeta... ok, ok... tac din gura, nu mai vreau nimic, ma distrez, ma simt bine si traiesc viata... DIN PLIN (?) Asa!... :)

Dar parca tot as vrea sa fac ceva distractiv...

Ce chestie...

Tocmai am terminat de vazut filmul acela pe care poate-l cunoasteti toti... "The Notebook". In mare parte un film de dragoste, dar la fel ca si celelalte filme asemanatoare (A Walk To Remember, P.S. I love you) un film foarte trist care-ti da de gandit in cele mai multe cazuri. Eh, pe mine m-a pus pe ganduri, ce sa fac... mereu sunt pus pe ganduri de la asa ceva... uneori si de la piese... hm...
Ma gandeam cum era acum multa vreme cand... nu stiu, lucrurile erau pur si simplu diferite fata de cum sunt acum, cel putin din punctul meu de vedere. E interesant, nu stiu... stiu sigur ca eram mai neglijent, mai... prost (nu stiu daca e un cuvant potrivit) decat sunt acum (hai, sunt si acum prost... dar nu in felul in care eram atunci) si totusi, erau persoane care chiar ma placeau pentru ce eram, poate inca ma plac, nu stiu... de fapt, stai... le-am alungat cu "personalitatea" mea super misto... sau nu stiu... eh, se observa destul de bine ca sunt in mare parte confuz. Ma gandesc... si ma tot gandesc... am pierdut si inca pierd... dar toate astea se intampla asa cu un motiv ? ... sau... hm... ma indrept macar spre ceva care sa.. compenseze pentru toate astea ? Sau doar ma indrept spre o groapa pe care mi-o sap singur ? Daca e asa, cred ca e aproape gata... adanca... sau poate nu, cum spuneam: sunt confuz de mama focului... sti ce ? In fine...!
Totusi, imi pare rau ca totul se schimba in felul asta... desi faptul ca spun asta nu prea are valoare din niciun punct de vedere... se pare ca lucrurile merg tot asa inainte indiferent de orice-as face. Nu stiu, multa lume spune ca sunt inteligent, matur si prostii de genul... si a inceput sa ma cam enerveze faza, adica... e destul de logic ca persoanele respective se uita doar la prima impresie si restul lasa balta. Cu alte cuvinte, mi se pare ca sunt mintit in fata deoarece... stiu foarte bine ca nu sunt asa cum considera ei. Poate ca sunt din anumite puncte de vedere neinsemnate, dar la chestiile astea importante din viata alegerile mele merg mereu spre ... tampit. Chiar si ce scriu aici este al naibii de tampit si fara sens... dar, eh... blog-ul e sa te descarci scriind, nu sa faci cine stie ce impresie cu diferite lucruri... whatever, o iau razna momentan, chiar imi vine sa rad... de mine insumi. Dupa care sunt trist, nu prea stiu de ce, probabil din regret sau mila pentru mine insumi. E ca si cum nu mai sunt eu momentan si ma uit de undeva din alt punct la mine cel care sunt eu... si incep sa ma minunez ce fel de prost zace in fata mea... uf, da... chiar sunt confuz.
Oricum ma bucur ca mai exista cuvintele mele pe-aici, adica... inca ramane un loc in care sa scriu ganduri pe care nu le pot discuta cu nimeni... de ce nu le pot discuta nu prea stiu... ideea e, in mare parte, ca sunt pierdut de lumea reala pe undeva... nu stiu, intunecat, cetos... vad lumini prin toate partile, cai de iesire, dar toate sunt mici... parca-si bat joc de mine si ma lasa confuz si nu-mi dau nci o sansa sa-mi dau seama ce si cum... hm... cum sa explic... fac deseori niste alegeri si nici macar nu stiu de ce le fac apoi lucrurile o iau in jos si... iarasi nu stiu de ce, as vrea sa le opresc, dar apoi ma opresc pe mine si-mi spun in sinea mea ca nu pot face nimic... totul e din vina mea... sau nu stiu. Of, oricum as pune problema tot ajung intr-o fundatura... incep si termin pe la jumatate. E varza in capul meu... mi-as dori sa fie cineva cu care sa vorbesc, cineva care sa ma asculte si care sa ma inteleaga macar pe jumatate, cel putin sa incerce... cineva alaturi de care sa ma simt oarecum in largul meu. A trecut multa, multa vreme de cand a fost un asemenea "cineva" langa mine si... mi-e dor de... asta... de-aia si scriu iarasi pe-aici ascultand diferite piese lente... cica de dragoste... ha... ha....ha...
Totul e doar noapte, luminile sunt doar stele... iar luna nu e de gasit nicaieri deoarece... nu stiu unde sa ma uit... si ce astept eu... este rasaritul... astept sa apara de la sine, sa stiu ca incepe un nou capitol normal in viata mea (presupunand ca a existat vreodata asa ceva), doar ca in sinea mea, situatia asta e putin diferita... rasaritul nu a mai venit de foarte mult timp si am impresia ca trebuie sa fac eu ceva in privinta asta... doar ca nu prea-mi dau seama ce... sau poate ca am unele banuieli, dar refuz sa ma gandesc la ele... nu stiu, n-am deloc incredere in mine... consider ca daca m-as gandi si mi-as face sperante s-ar narui toate si totul s-ar duce de rapa... apoi m-ar durea... enorm, totul ar fi insuportabil si mai bine nu fac nimic. Deci sunt un caz de genul: ,,Nu am vise din dorinta de a nu fi distruse". Wow, sunt un las... eh, nu am curaj... cred ca nu de unul singur... acum ma gandesc la cineva care sa-mi impartaseasca frica. Ha..ha.. si iarasi ha... cine-ar fi atat de prost sa stea pe langa mine (in adevaratul sens al cuvantului, adica din mai multe puncte de vedere) cand probabil ar pleca de langa mine in scurt timp, asa cum au plecat majoritatea.... DESIGUR, din vina mea! E mereu vina mea si nici nu stiu ce sa fac sa nu mai fie vina mea... sau stiu... sau ... oh, damn... iar imi vine sa rad de mine insumi... ca de prost pot fi, adica... am devenit. Eh... dupa ploaie vine soare... da' hai mai repde... ca nu mai am rabdare...
Gata, ma opresc aici sau imi pierd mintile. Pun un punct si (poate) continui alta data

All I can dream of is you...

Sunt plin de lacrimi, tristete si ura pentru viata. De ce acum ? De ce nu se putea mai devreme sau mai tarziu ? Dar... de ce naiba trebuia sa fie acum cand am nevoie cat mai mult sa fiu happy ? Nu doar pentru mine ci... De ce tre sa fie asa ? Vreau sa fiu happy, wtf !? Macar un timp, dupa care pot sa tot fiu sad..!




Nu stiu cata legatura va avea "titlul" de mai sus cu ce voi scrie in continuare... dar mi-am dat seama de mai multe lucruri in saptamana ce a trecut. De fapt, zilele... Mi-am dat seama ca nu sunt atat de puternic precum ma credeam si limitele mele sunt mai aproape decat stiam ca sunt. De ce ?... pierd in greutate constant... sunt mereu trist... nu dorm cum trebuie, abia pot merge la scoala... dureri de cap considerabile...si-asa mai departe. Nu e prea rau cand o zic asa, dar... cand o simt un timp indelungat devine un Iad curat diferit fata de cum isi imagineaza omul normal, asemanator in gradul de "duritate"...
Momentan pot spune ca m-am aruncat singur (cred) intr-un intuneric absolut de unde nu este nici o lumina de scapare. De fapt... este, una. Dar de ceva timp incoace se face tot mai mica si... va disparea. Asta este un vis imposibil, daca-i pot spune asa. Sper din tot sufletul sa fie asa, inca sper... inca imi doresc, dar nu va fi... nu prea vreau sa cred ca se va termina. In mod normal cu toate gandurile pe care le am de obicei ar trebui sa inebunesc, dar... inca ma tin pe picioare.. (hei, asta inseamna ca sunt tare ? Hm.. not for long, that's for sure).
Nici nu mai stiu ce sa zic sa aiba sens...
Simt doar ca o iau tot mai jos si nu stiu cum s-o iau in sus. Sau nu vreau ? Sau... sa mor daca stiu... toata faza e simpla: Sufar enorm din chestia asta si chiar nu e ok... doare, la naiba. Sunt mereu trist, iar asta ma afecteaza, nu doar pe mine ci... si cele cateva persoane din jur cu care mai vorbesc. Ceilalti, am renuntat complet la compania lor... Cu increderea zdruncinata, dorinta de a fi happy si...frica enorma de consecinte, nu voi reusi sa am foarte multe persoane langa mine. Cel putin nu acum...
Asta inseamna ca voi fi singur in mare parte ? Sau... why not ?... nu e ca si cum a fost cine stie cum diferit. E doar messenger... nu e realitate. E o amagire... nu e fericire. Cei care inca cred chestia ca messenger-ul e misto (sa vorbesti cu persoane departate), nu au luat pe pielea lor destul si inca suporta inconstient toata farsa asta... mda, o zic cu ura, adica fara s-o gandesc, dar... asta simt din tot sufletul... Poate sunt foarte indecis in legatura cu sentimentele mele, dar... sunt cateva de care sunt sigur... cateva fara de care as muri psihic. Nu vreau sa renunt la ele... desi unele sunt doar niste vise imposibile... mda, nu se mai intelege nimic... eh, whatever... cine stie, poate intelege...
"All I can dream of is you..." Ce e asa special la titlul asta ? Asta e singurul meu vis... toate celelalte dorinte au pierit usor deoarece... a incetat sa-mi pese... dar inca am un vis la care tin enorm si... ironic, nu-l pot atinge... Nu stiu, ma obsedeaza gandul asta si nu pot scapa de el sub nici o forma...
I wish I don't have to use the "><" emoticon... I wish I can do it for real everytime I use it... or even more... just dreams...
Some dreams can destroy you, literally... You don't believe that ? Be me...

Unde ma poarta raza vietii...

Cam fiecare pagina scrisa aici am facut-o cu un motiv intemeiat... in general cand aveam ceva pe suflet sau pur si simplu ceva ce vroiam sa ramana scris. Momentan, nu am absolut nimic anume pe suflet... si totusi simt ca ma apasa...ceva... deci, ma gandesc sa merg inainte cu cuvintele fara vreun rost anume. Poate asa ajung undeva interesant, sau pur si simplu voi ajunge sa sterg toata pagina gandindu-ma ca tot ce am scris a fost o simpla prostie... eh, sa vedem...
Incep cu ideea ca... voi cei care-mi cititi gandurile nu mai suteti tocmai interesati de ce scriu eu pe-aici, sau poate ca mi se pare... poate ca in ultimul timp am fost ceva mai posomorat si... nu cred ca ati avut vreun cuvant de spus referitor la toate lucrurile intunecate din mintea mea... eh, inteleg toata faza... adica, nici eu nu cred ca m-as baga in ganduri de genul daca cumva as fi in stare sa zambesc atunci cand viata imi arata vreun zambet sau cand prietenii imi intind o mana de ajutor asa cum sunt ei in stare. Eh, nu prea stiu de ce, dar luand in considerare toate sentimentele pictate in culoarea tristetii care-mi curg prin suflet ca apa unei mici cascade in razele lunii, nu cred ca sunt in stare sa ma bucur si sa zambesc in fata lucrurilor care inainte imi faceau sufletul sa fie pur si cristalin...tot ca o mica apa curgatoare in forma unei cascade... de data asta in razele Soarelui de primavara. Si totusi... nu sunt tot asa cum eram inainte ? Cascada ramane o cascada... doar ca e noapte... Soarele nu straluceste niciunde oricat m-as stradui sa-l caut. Uneori mi se pare ca vad un amurg undeva departe, dar... cand ajung acolo nu vad decat razele lunii... doar ceva ce am crezut ca este, dar... nu... este doar intuneric
Nu se aude decat un fosnet usor printre ramurile fara frunzele verzi ce au existat odata. Acele ramuri ce le gasesti in interiorul tau tinandu-ti sufletul intr-o singura bucata. Si frunzele ce sclipesc la lumina Soarelui ce-ti provoaca zambetul si sentimentul de fericire. Dar...e noapte... e frig... frunzele mele nu pot exista aici. Si simt ca ramurile se usuca tot mai mult incercand sa supravietuiasca in absenta tuturor lucrurilor ce-mi provocau zambetul, acum... multa vreme. Sti ? Deseori nu ne dam seama ca Soarele exista pe cer, ne incalzeste si ne ofera foarte multe lucruri ce ne provoaca fericire, foarte multe lucruri care ne tin asa cum suntem. Dar daca acesta ar disparea dintr-o data, toti am ramane fara nici o dorinta de a trai, fara nici un scop pe care sa-l atingi.
Tu sti ca exista un Soare pe cer ? Sti ca exista un Soare in sufletul tau care te tine fericit ? Sti ca poate disparea oricand daca nu sti sa-l apreciezi ?... eu stiu asta, dar mi-am dat seama putin cam prea tarziu.
Dar... parca vad niste raze...

Retraiesc amintiri...

Zilele trecute, de fapt... acum 2 saptamani s-a intamplat o faza cam urata unui coleg din clasa mea. Un coleg nou ce stia muzica si a hotarat sa se transfere la noi in clasa la liceul de muzica... ii place muzica populara, canta pe la nunti, deci e genul mai mereu happy, mandru de sine si... baiat bun, as putea zice, din cate am povestit cu el. A venit in clasa cu sprijin de la parinti, cred ca si de la tatal sau care stia la randul sau muzica, cel mai probabil... asa e cel mai logic intr-o familie (imi pare rau daca gresesc) si, nah... era un motiv sa se lupte sa ajunga acolo si sa se tina de toata chestia asta, cel putin pentru mine a fost... tatal meu a fost cel care ma sprijinea, ma ridica, uneori chiar ma impingea spre muzica, pentru ca si el stia muzica si stia cum e sa traiesti din asta. Bine, mie nu-mi prea place, dar... nah... cand e mereu cineva care sa te impinga de la spate cu o chestie anume, parca-ti vine si tie sa te ti de lucrul respectiv... eh, dar care e problema ? Acum circa 2 saptamani, se pare ca tatal sau a avut un atac de cord (sofer pe tir, condus noaptea, mult, varsta putin inaintata... e destul de posibil sa faci asta...). Pot sa-mi dau seama cat chef de liceul de muzica mai are baiatul asta, mai ales acum ca abia se transferase. Si, sa vi aici pe clasa a Xl-a iti tre sa fi cu adevarat hotarat... sa ai un motiv serios. E destul de greu sa ti pasul cu muzica de specialitate... dar, in fine... ideea e ca visurile lui de muzica au murit impreuna cu...tatal sau... asa cum au cam murit si pentru mine in vremea aceea... cand stiam ca nu-l voi mai vedea niciodata, toate materiile de muzica au devenit niste... materii pentru care tre sa invat sa iau bac-ul. Nimic mai mult... dar inainte erau niste curiozitati pe care chiar vroiam sa le aflu. Yeah, aia a fost atunci.
Imi pare chiar rau pentru baiatul asta ca tre sa treaca prin ce trece momentan. Nu stiu cati dintre voi stiti cum e sa suporti pierderea unui parinte de la o varsta ca a mea (sau ca a lui), dar va spun eu ca e atat de dureros incat viata insasi nu are nici un fel de valoare... nu mai traiesti pentru tine, ci... sa nu-ti duca lipsa altii. Cel putin eu asa am fost... si acum e tot cam asa, dar nu ca si atunci...
Imi pare rau pentru el, si o faza si mai ,,tare" e ca retraiesc ce a fost atunci cand ma gandesc ce i s-a intamplat lui. Nu e placut. Deloc.
Partea buna e ca l-as putea ajuta... sunt sigur de asta. Am incredere in mine, il inteleg mai bine ca multe persoane... si vreau sa-l ajut. Pun pariu ca daca-l vad pe el ca zambeste in momentele astea as putea zambi si eu si as uita impreuna cu el... cel putin pe moment... de amintit iti amintesti mai multi ani din viata si... ti-e dor... dar asta se va intampla doar cand il voi vedea... cand o fi si asta. Imi dau seama ca nu prea are nici un fel de chef sa iasa afara din casa, mai ales vreun chef sa vina pe la scoala...
In fine... urasc uneori gandul ca e cineva care-si bate joc de mine, de ce incerc sa fac bine... si mai mult ma indeamna sa fac rau... desi ma abtin mai mereu...
Like goth people say: Fuck life, Fuck people and most of all: Fuck you!... (nu e adresata nicicui... dar daca zici asta cu suflet.. um...pardon, cu ... ura, parca te simti mai bine... la mine merge...)

Calm...

Se pare ca... dupa un timp indelungat de ganduri negre, triste, melancolice si dupa atatea motive sa ma dau cu capul de pereti, cu pumnii in usa... si alte lucruri absolut incantator de dureroase pentru fizicul meu, am inceput sa vad o stare de calm ce se abate asupra psihicului meu. Aceeasi stare de calm ca intotdeauna. Ca un scut solid, fara a-l putea penetra in vreun fel, dar nu pentru mine, ci... pentru cei asupra carora as putea sa-mi vars nervii mei fara de margini. Ce misto, nu ? De fapt, spre dezamagirea mea, nu mai e ca inainte... sau as putea spune: nu inca. Inca mai am diferite semne de a fi trist, nervos si ca intotdeauna: melancolic. Dar, trece. Mereu a trecut deci... de ce ar fi de data asta vreo exceptie ? Nu zic ca ar fi ca un fel de regula, dar mai mereu s-a intamplat tot cam asa si... eh, in fine, vad eu ce si cum se va intampla in continuare... dar sunt aproape sigur ca va fi exact cum intuiesc ca va fi, ca si celelalte lucruri pe care le-am intuit despre mine... vreau sa zic, multele lucruri pe care am stiut ca le voi face asupra altora si am stiut cam cum se termina. Ehei, sunt profet, ce mai ? Mai ramane sa va zic data reala pentru sfarsitul lumii. Ei bine, pentru cei foarte dornici sa afle, lumea s-a terminat... acum doar se dezintegreaza complet pana nu mai ramane nimic din ea. Ramane pe voi sa estimati cam cat ia dezintegrarea asta. Dar, hei, cine sunt eu sa am dreptate ? I'm just a kid with a huge imagination. In fine, nu ma simt prea bine aberand deocamdata...
Sa vedem... ziceam ca sunt la fel de calm cum eram acum ceva vreme, doar ca mai putin decat atunci (cel putin asa cred ca am zis... dar, daca am zis altfel, la asta ma refeream in mod sigur). Ei bine, tin minte ca acum mai multa vreme nu ma puteai atinge cam cu nimic din ce puteai spune. Puteam sa-mi mentin zambetul pe fata si daca ma atingeai in cele mai sensibile puncte pe care le aveam (psihic, nu va ganditi la altceva...). Nu erau multe dati in care ma enervam pe real. Adica, in asa hal incat sa-mi dau drumul la nervi pe o persoana draga. Dar, nu stiu care e faza pentru care nu mai sunt acum asa. Adica, mi s-au mai intamplat multe lucruri rele acum ceva timp si nu m-am simtit asa... sau... poate m-am simtit cam asa dar nu mi-am dat seama de faza asta si cam acum se umple paharul ? Eh, cum o fi, sunt sigur ca acum se goleste... desi mai incet decat speram eu, important e ca se mai goleste... mai si sta pe loc cateodata... dar nu se umple! (oh, in fine, you got the point).
Ma intreb cat ma va tine starea asta ? Cand vi deveni iarasi un monstru gata sa-si verse nervii (respiratia) de foc asupra dusmanilor care vor sa ma distruga ? (in cazul asta, persoanelor dragi care nu merita asta din partea mea). Sau, oare se va mai intampla asta vreodata ? I guess I'll find out when the time is right, eh ? Dar, la cum ma simt acum, chiar sper ca nu se va mai intampla, sau cel putin voi gasi o alta metoda de a-mi varsa nervii aceia fara de margini despre care vorbeam la inceput...
Mnoh, hai ca m-am invartit in jurul cozii putin cam mult si fara rost, zic eu... dar macar mi-am oferit cateva minute de... nu stiu exact cum se numeste senzatia, dar imi place. Si voua v-am oferit cateva minute de... atentie ? Sau, ceva asemanator... mdah, se vede ca sunt al naibii de plictisit momentan. O fi doar scoala, don't worry... I'll go to sleep and hope I'll never wake in this huge nightmare called: Reality. (sa zicem ca asta a fost iarasi o chestie a imaginatiei mele fara de margini
'till next time...

What...the...FUCK?!

(ce-mi vine sa injur acum...) Stiu ca am zis multora ca o dau in bara cu atat de multe lucruri, dar incepe deja sa devina ridicol. Sunt in stare sa dau unele sfaturi care sa ajute, dar nu sunt in stare sa urmez exemplul respectiv astfel incat sa pot beneficia intr-o oarecare masura. Adica ? Adica iau tone de decizii care mai de care tampite, proaste si sa nu mai zic ... nepotrivite. Mereu am de pierdut de pe urma chestiei asteia, sa nu mai zic altii... Nu prea stiu de ce sunt asa, oare e ceva genetic ? Stiu ca si tatal meu ala... biologic a fost tot cam asa, sau as putea spune ca e, desi nu stiu sigur... nu l-am mai vazut de mult timp... anyway, deviand de la subiect, nu as numi tata un om care-si vede de treaba lui si nu prea-si imagineaza ca exist, dar, in fine.
Sa vedem... ma simt mai mereu rau si (de data asta) stiu ca nu e ceva EMO... nu e ceva pe care-l creez eu... o problema pe care s-o gandesc peste masura, s-o gandesc ca find ceva incredibil de mare... (sa fac din tantar, armasar). La naiba, chiar nu e... (si acum, CULMEA): cel putin asa cred...
Um... stiu ca sunt destul de incapatanat pentru fazele astea pe care le fac... adica nu prea ascult de sfaturile altora, decat unele... si chiar putine... si totusi, mereu am reusit sa ma descurc cat de cat (mai putin chestia asta cu deciziile, dar aici nu ma poate ajuta nimeni. Eu singur tre sa-mi iau propriile decizii care ma vor afecta atat pe mine cat si alte persoane... oh damn...).
Ce naiba as putea face in situatia asta ? ... sa ma rup de tot si de toate si sa-mi acord timp de relaxare ? Sa nu mai fiu asa de stresat de lucruri existente si inexistente ? Da, pare usor, dar... nu stiu daca sunt chiar in stare sa fac asta... adica, sa ma rup de tot si de toate ar insemna sa raman in totalitate singur. Sau sa raman cu fraierii astia care se afla prin orasul meu. Fraieri care nu au auzit in viata lor de chestiile care mi se intampla zilnic. Mhm... nu mersi. Deci, tre o alternativa. Mnoh, idei ? Eu n-am nici una... pot doar sa astept sa-mi vina cate o idee in cap si sa incerc sa profit de ea, desi... mi-e frica de o chestie: iar o voi da in bara, mai mult ca sigur... Of... de multe ori lumea ma crede perfect... nu prea stiu de ce, poate pentru ca stiu mereu ce sa zic si alte faze de genul, dar daca ar arunca o privire mai adanc in mine, multi dintre ei ar afla ca sunt mai imperfect decat ei. Desi, nu exista perfectiunea, e misto sa ti-o imaginezi uneori... I guess... eh... (mi-am peirdut ideea...dar, in fine, nu cred ca e ceva neaparat important.)
Scriu aici ca o chestie pe care i-as zice-o unui psiholog. Ar fi o chestie sa ma duc la unul, dar as plati bani in plus pe faza asta, sa nu mai zic ca maicamea si-ar face iarasi griji pentru mine ca cine stie ce-oi avea (a mai trecut printr-o faza asemanatoare si nu cred ca mai vrea inca o tura...). Deci... neah... alternativa ? N-am nici cea mai vaga idee. In afara de un tip de genul nu ma prea poate ajuta nimeni... sau nu voi lasa eu sa ma ajute nimeni... de ce ? N-am nici cea mai vaga idee, da' nah... asa sunt eu. Asa am fost mereu si nu am motivatia necesara de a deveni altfel. Nu inca...
Dar, in fine... cred ca mi-a ajuns cat m-am plans...cel putin deocamdata. Stiu bine ca am zis lucruri ce nu trebuiau spuse (la furie... chestii pe care mi le doream sa fie adevarate), am luat decizii ce nu mi-au adus nici un beneficiu (partea plina a paharului ? ... vesnica replica: N-am nici cea mai vaga idee). Oh, well... asta-i viata... a mea, cel putin...
Ma intreb, oare mai e vreun tip patetic asa ca mine prin lume ? De fapt, logic ca este... sa reformulez: Oare as putea cunoaste un tip asa patetic ca si mine ? (Sau o tipa, ce-o fi...) In felul asta poate as avea cate ceva de invatat... mai multe decat acum... ar fi chiar misto faza asta, sincer... dar sa lasam visele pentru diseara. E lumina, deci... realitate.

Win-win situation...

Ei bine... n-am mai scris de mult timp aici si... ma gandeam la o chestie... Multa lume ma intreaba urmatorul lucru: "De ce iti asumi toate problemele prietenilor tai?". Ce chestie... o fac fara sa ma intreb de ce, dar... nu cred ca e tocmai altruism aici... e si egoism. Nu prea stiu de ce, dar... pe masura ce scriu, probabil vom afla impreuna, so... incepem cu inceputul.
Inainte nu eram tocmai asa... adica, putin imi pasa daca cineva era in vreun fel sau altul, ca era prieten sau nu. Preferam sa imi mentin aspectul fizic si interior intact de tot ce este in afara. Eram un fricos si jumatate pe atunci... acum, cred ca am mai scapat de putina frica de atunci... ceea ce e bine. Pe masura ce cresti, frica de viata scade, incetul cu incetul dupa cum inveti din greseli... in fine. Continuand, am inceput sa navighez pe net, unde am inceput sa povestesc cu diferiti oameni... de pe site-ul asta, in general... mi-am facut prieteni virtuali, pentru prima data.. dar, nu-i consideram asa... adica, nu faceam diferite etichete cu "Prieten in realitate/prieten virtual -> chestii diferite." Era indeajuns ca persoana respectiva era interesata de mine si vroia sa vorbeasca cu mine la modul serios si nu sa ma ia la misto cum se intampla de obicei. Asa... ei bine, pot sa spun ca ma simteam destul de bine sa stiu ca incep sa am prieteni mai apropiati decat cei pe care i-am avut in general in viata.. pe net sau nu, ma simteam bine alaturi de ei (inca ma simt) si vroiam sa raman alaturi de ei. Am inceput sa fiu interesat de vietile lor... vroiam sa stiu ce se intampla... pentru curiozitatea mea... nu prea stiu de ce, dar... vroiam sa stiu. Afland probleme si fericiri din viata fiecaruia am inceput sa invat cum decurg unele chestii, ca si... socializarea, chiar si consilierea. La inceput ascultam, dar... apoi incepeam sa comentez problemele respective, si ... desi dadeam gres de multe ori, deveneam tot mai ok la asta si imi placea. De ce ? Ei bine, sa ma intorc la varsta de 6-7 ani, mi-am promis ca cel mai bun lucru pe care-l voi face in viata e sa fiu diferit fata de ceilalti din toate punctele de vedere, astfel, sa fiu in varf prin chestii pe care ei nu le au. Inca simt dorinta asta, dar... putin diferit. Si... vazand ca nu mai prea "practica" nimeni fazele astea cu comentatul problemelor, ma simteam destul de bine find eu singurul (din cunoscutii mei) care face asta. Deci, am fost si mai interesat si am inceput sa invat si mai multe, sa gandesc mai intens pana am inceput sa dau in psihologie. Uh... nu mi-am dat seama de asta decat... hai sa zic de un an de zile. Pana atunci mi se parea ceva logic sa gandesti asa si... nu stiu... in fine...
Raspunzand la prima intrebare, fac chestia asta deoarece pot, in primul rand. Ma pot implica in problemele altora astfel incat sa pot face o diferenta. Ori sa o rezolv, ori sa-l fac pe respectivul sa gandeasca. Astfel, acela are incredere in mine (intr-o oarecare masura) pentru diferite chestii... am si eu incredere in el (nu prea multa, cum nu am incredere de obicei.. o chestie din trecut nu ma prea lasa sa am incredere in nimeni). Prin asta dezvolt o legatura destul de puternica cu acel cineva intr-un timp destul de scurt. Nici eu nu ma prea inteleg, dar... imi place expresia de pe fata omului cand il ajut sa-si rezolve o problema. Este recunoscator... mie... altceva nu-mi tre, sincer... doar sa vad figura aceea... imi place, pur si simplu. Si imi place la nebunie sa dezbat diferite chestii... cu cat mai diferit de ce am dezbatut pana acum, cu atat mai bine...
Eh... n-am prea inteles nici eu mare chestie din ce am scris pana acum, dar... cred ca ai inteles tu.. ceva, ceva... Daca da, poate ma anunti si pe mine de o chestie pe care n-o stiam, si... imi faci un bine. Sau imi faci un rau... dar imi spui un adevar.. (sper).
Psihologia va fi mereu hobby-ul meu preferat (ca un sport) si mereu o sa evoluez din bine in si mai bine... asta e visul meu...

A demon goes wild...

Dupa cum, cred ca s-a observat, m-am apucat sa scriu in general despre viata mea, si nu sa dezbat diferite chestii... cred ca s-au cam terminat subiectele si problemele care merita dezbatute, cel putin, eu nu mai pot spune mai nimic despre ele. Totusi, invatant din greselile unui om, poti invata la fel de multe, daca nu... si mai mult...
Momentan ma simt de parca as sta sa explodez din cauza unor chestii care s-au... "acumulat" in sufletul meu... vorba aia "S-a umplut paharul...". Daca nu se intelege de aici, as putea s-o iau putin psihologic...
Dintr-un anumit punct de vedere, sunt 4 categorii de caractere... 4 categorii de oameni... cred ca ati auzit de cei Sangvinici, Colerici, Melancolici si Flegmatici. Ei bine, nu voi sta acum sa caracterizez fiecare tip de caracter in parte, ci voi spune despre cel Flegmatic... O persoana linistita, introvertita, nu are treaba cu lumea, sensibil, de obicei un prieten bun... astea sunt calitati, apoi... vin lucrurile rele... nu sunt multe, din cate vad e doar un lucru rau, si anume: Iesiri explozive...ce am zis mai sus: Flegmaticul tine in el toate necazurile pana le da drumul dintr-o data intr-un mod exploziv... asta daca nu se controleaza... ei bine, eu ma descarc scriind aici. Daca as face altceva, nu ar fi tocmai ok... De fapt, totdeauna am fost foarte sever,dur, exagerat, brutal in general la faze de genul. Nu se intampla des, dar se intampla... cand se umple paharul.
Totusi... cum se face ca unii oameni se folosesc de astfel de persoane ? Adica, isi bat joc, poate fara sa stie cateodata, de ei stiind ca nu vor zice nimic... adica, un om linstit, calm, nu se razbuna, cel putin nu de la primele dati, iar cand se satura de situatie si explodeaza, vina pica pe el, iar cel care face lucrurile acelea rele, nu doar scapa, ba mai mult, se bucura de suferinta celuilalt. Iarasi natura omului ? Uneori imi spun " La naiba, copii astia EMO au dreptate uneori", dar... fara griji... regret ca zic asta... se intampla la furie...
Nu stiu cum sa ma calmez din toate astea, nu stiu cum sa fac sa nu se mai adune toate in mine pana dau pe afara... nu pot sa ma abtin... nu pot sa uit... nu pot ierta, cel putin nu asa usor.
Deseori ranesc persoane pe care nu as vrea sa le ranesc doar prin toata chestia asta... iarasi regret... la naiba...
Imi place faptul ca sunt linistit, calm, etc... dar ar fi super daca as putea controla momentele in care chiar vreau sa sparg fata cuiva, sau mai mult...
In fine... ar fi o idee buna sa ma opresc din scris.. altfel voi scrie niste chestii pe care nu vreau sa le fac publice...

Dor...

Un sentiment prezent in momentele cand suntem departe de persoanele dragi... sau o anumita persoana draga... Zilele astea am simtit asta foarte intens, pentru doua persoane. Desi le-am avut alaturi de mine de mult timp (de fapt, nu alaturi...amandoua erau la departare destul de mare...dar vorbeam cu ele, cel putin...cu o persoana...) nu am inceput sa le simt dorul decat acum cateva zile. Acum ma doare... as vrea sa ii am langa mine pe amandoi, dar... ceva imi spune ca nu se poate. Nu curand...
Cand vorbesc despre prima persoana, ma refer la ... tatal meu, care...vrand, nevrand m-a parasit, pe mine, intreaga familie si toti cunoscutii pe care-i avea. Dupa cum am zis mai jos putin, s-a stins din viata datorita celei mai severe forme de cancer, si anume: cel pulmonar. Nu stiu cum se face ca.. pana acum nu am tinut la el intr-un mod foarte intens, de fapt... aproape deloc... era plecat in strainatate alaturi de mama mea si vroia sa vorbeasca mai mult cu mine. De mine ii era cel mai dor, si nu pentru ca imi spunea el asta, ci pentru ca imi spuneau ceilalti asta...mama mea, rudele care sunt acolo, care erau alaturi de el... mai ales de cand a inceput sa fie rapus de boala respectiva, i-a fost cel mai dor de mine, dar...spre dezamagirea lui si a mea, nu am apucat sa vorbim aproape deloc, el find tot timpul in spitale, tot timpul sub niste tratamente severe care-i provocau foarte multa suferinta. A fost o singura data cand a vorbit cu mine, si atunci a fost cand s-a straduit din toate puterile sa ajunga la cabina telefonica impreuna cu mama mea (din strainatate). Avea o voce ragusita... pot sa jut ca avea lacrimi in ochi, desi nu se cunostea prea bine dupa voce... spunea niste cuvinte ca si cum erau ultimele, desi imi venea sa ii inchid telefonul in nas pentru asta. Adica, familia mea imi spusese atunci ca e doar ragusit din cauza unei raceli pe care a prins-o si e slabit din cauza faptului ca tratamentul il face asa. M-au mintit...sa ma protejeze de durerea pe care o am acum in suflet. De atunci, nu am mai auzit nici o vorba de la el. Nici o imagine cu el, nu am nici o poza cu el aici...( e o poveste mai lunga). Tot ce aveam si inca am e amintirea conversatiei acelea. A fost inainte cu o saptamana, cand...sora mea mi-a spus ca nu mai are mult de trait, decat... o saptamana, maxim, de fapt, nu se stia daca mai rezista cateva zile. Se zbatea intre viata si moarte mai mereu sedat din cauza durerilor intense pe care le avea. Asa se intampla cand ai cancer la plamani, la creier, la coloana si...la oase...Cand am aflat asta am zbierat catre mama mea sa-mi dea un numar de telefon, sa-mi dea orice, doar sa vorbesc cu el, orice...a spus ca imi da chiar in seara aceea. Am asteptat cu sufletul la gura. Imi doream asa de mult sa imi spuna orice. Orice lucru banal...sa ma intrebe cum mai e vremea pe aici, sa ma intrebe daca am mai cantat la orga electronica, sa ma intrebe daca nu am prietena, orice...doar sa fie spus de el. Orele treceau una dupa alta fara vreun semn din strainatate. A venit chiar si ziua urmatoare... nimic, peste 2 zile, din nou... am inceput sa devin putin mai linistit. Ai mei nu-mi mai spuneau nimic, sora mea era destul de linistita (sau asa parea), deci...ma gandeam ca starea lui era mai buna. Intr-o zi...vine sora mea in apartament la mine, destul de palida, destul de...slabita...am intrebat-o: " Iar ai fost mult la lucru ? Sau..ce s-a intamplat?" .. ea imi spusese: "Nu, sunt bine...". Nu o credeam, se vedea pe ea ca e ceva, si mai mereu imi ascunde astfel de chestii...probabil nu ar fi treaba mea, sau...cum o fi, i-am spus: "Nu te cred, zi odata ce ai...". Se miscase prin casa fara sa spuna nimic...eu aveam dureri putin cam tari de spate si m-am pus in pat...s-a pus si ea langa mine intr-un final, dupa care si-a intins mana peste mine si m-a apropiat de ea. Nu intelegeam, ea nu face de obicei asa ceva...ultima data cand m-a luat in brate a fost cand mi-a zis ca bunicul meu...a murit. Am albit la fata si abia puteam sa ma misc. O intreb: "Spune-mi naibii ce ai patit!.."... varsand o lacrima, mi-a spus exact asa: " A murit taticul..." (mda, acum plang...). Nu am stiut ce sa spun...adica, nu se poate, cum naiba ?...nu se poate asa ceva, nu se poate sa fiu in situatia asta, el a mai trecut prin boli grave si a supravietuit, ba chiar sa lucreze, si acum... nu mai e ? N-o sa-l mai vad niciodata ? Nu...nu se poate asa ceva, refuz sa cred o asemenea tampenie. Am ramas in pat si am inceput sa vars lacrimi, fara a mai face vreo miscare, abia respirand. Sora mea, nu stia ce sa zica si imi spunea: "Zi ceva...". Eu, nu... nu-mi venea sa cred.. "Nu am ce sa-ti spun, lasa-ma-n pace..". Nu am mai spus mai nimic, nu-mi venea sa cred...
Am tinut-o asa aproape in tacere pana a venit vorba sa plece acasa. Am ramas singur...am inceput sa plang...toata ziua, aproape fara oprire, am umezit perna, patura de pe pat, patura asezata pe scaun...chiar si tastatura era putin umeda...noaptea nu am dormit, stateam si ma uitam pe pereti, tremurand, plangand...nu se poate, vreau sa-l vad, vreau sa-l vad razand, asa cum doar el putea rade...intr-un ritm alert, in asa fel incat te facea pe tine sa razi...vreau sa-l vad ca face o gluma, orice, chiar si de-ar fi una proasta...
Doua zile, cam asa a fost, dupa care am inceput sa fiu mai linistit...mai povesteam cunoscutilor, ma mai descarcam, mai plangeam, apoi m-am calmat. Acum, putin timp, s-a tinut slujba de pomenire (prima). A trebuit sa mergem toti. Mama mea era venita acasa chiar cu 8 ore inainte. Am ajuns acolo, bunica (din partea lui) ne astepta...plangand...am inceput sa devin iarasi nelinistit, dar... mama mea era chiar...ingrozita...Am intrat acolo in curte unde...erau mai multi oameni, erau mese pregatite si...erau poze cu el puse in geam...poze cu el de cand s-a casatorit cu mama mea, poze cu el de cand a fost asezat in sicriu...era ca si cum imi dadusem seama ca n-o sa-l mai vad niciodata...il priveam in ochi in pozele acelea, si nu..nu stiu...mi se parea ca imi venea sa-l...iau in brate, nu stiu...sa fac orice sa aiba legatura cu el...doamne, nu stiu. Tot ce stiu e ca multa lume plangea, mai ales mama mea, si eu...si sora mea, nu stiu... nu am observat-o...cred ca si ea...
M-am plimbat de unul singur prin curtea aceea...am asteptat telefonul unei persoane... (persoana cealalta de care mi-e dor), dar, find un sat izolat, nu aveam prea mult semnal, si trebuia sa-mi inchid telefonul, altfel, se descarca bateria degeaba.
A inceput slujba de pomenire...totul a fost calm, pana prima daca cand preotul i-a spus numele: Ionel. Atunci am inceput iarasi sa plang, sa ma doara, sa-mi fie dor...am stat cum am putut acolo, pana cand a urmat sa mergem in casa...acolo a fost cel mai dureros... Erau cateva poze cu el, era mobila de la apartamentul in care stateam impreuna cu mama mea si cu sora mea, erau hainele lui, toate, inclusiv o camasa cu dungi, rosu inchis pe care o purta foarte des. Erau doua perechi de pantofi, pe care iarasi ii purta de foarte mult timp. Nu isi luase decat acelea doua, deoarece nu vroia sa faca risipa pentru imbracaminte. Prefera sa ne puna pe noi sa ne luam haine...
Cand am vazut toate astea, jur ca era sa cad jos, nu mai puteam sa ma tin bine pe picioare...plangeam cum nu stiu daca am mai plans, dar..asta nu e tot...mama mea nu a rezistat si s-a pus pe jos de atata plans, luandu-i hainele in brate...strigand...strigand exact ce imi doream si eu: Te rog, intoarce-te!...
Dar, nu...el nu avea de gand sa se intoarca, niciodata...avea de gand sa ramana mereu acolo unde este...
Hainele lui erau impachetate frumos, pe un pat...asa cum i le punea mama mea cand locuiam impreuna...Pantofii erau lustruiti asa cum ii faceam si eu cateodata si el la deasemenea...Se simtea chiar si mireasma lui...totul era..el...
Fiecare persoana din camera aceea plangea...curgea lacrima dupa lacrima in josul obrazului, dupa care cadea pe covor...tatal meu ne-a parasit, tatal meu nu va mai reveni niciodata...tatal meu...mi-e dor de el...
Dupa ce am iesit din camera aceea, am plecat inspre mormantul lui...nu ma simteam tocmai rau, iesisem la aer, mama mea, sora mea si persoana care ne arata unde sa mergem erau calmi, asa eram si eu, cat de cat, spre deosebire de ce era inainte... Intr-un final am ajuns acolo...multe coroane, flori, si cel mai rau...numele lui scris pe crucea pusa deasupra mormanului acela de pamant...o imagine pe care nu mi-o doream s-o vad niciodata...niciodata...lacrimile au inceput sa curga iarasi. Ochii ma usturau destul de tare, abia mai vedeam... aveam o stare foarte proasta, nu cred ca m-am mai simtit asa niciodata...de fapt, sunt destul de sigur de lucrul asta...
In ziua aceea...imi dadusem seama ca..el chiar a murit...desi, asta s-a intamplat cu sase saptamani inainte...desigur, nu-mi era atat de greu sa imi imaginez ca, de fapt nu a murit, ci...e inca in strainatate alaturi de mama mea. Oricum nu am vorbit cu el de mult timp, nu-l vazusem de mult timp si ...gandul asta ma linistea... desi nu era bine ca imi faceam iluzii false, durerea era prea mult de suportat si...vroiam sa inceteze...
E ciudat...vorba aceea veche: Nu apreciezi un lucru sau o persoana cu adevarat decat daca-l/o pierzi...
Am pierdut...acum regret...si doare...
Mereu ii voi duce dorul tatalui meu, care a fost mereu alaturi de mine, mereu m-a ingrijit, a avut grija de educatia mea din punct de vedere muzical...cum am mai spus, a fost alaturi de mine, mai mult decat alte persoane...
Atat am de spus, ma opresc aici...despre persoana cealalta voi scrie altadata...

P.S. Avand lacrimi in ochi pe parcursul scrierii, se poate sa fi facut diferite greseli de exprimare/scriere...imi cer scuze...

A te certa cu cineva...

Desi mi s-a intamplat de multe ori, hai sa zic: saptamanal, nu mi-am raspuns concret la intrebarea asta niciodata. Dar, as putea aici prin mai multe deductii...
Sa vedem. De ce se cearta unele persoane ? hmm...in cele mai multe cazuri, o cearta porneste de la un dezacord. O persoana zice ca e intr-un fel, apoi cealalta spune ca e in altfel, fiecare se enerveaza pe celalalt ca nu vrea sa renunte la teoria lui "gresita", calmul se duce pe apa sambetei, uneori izbucnesc tipete, sau ridica vocea si fel de fel de astfel de chestii fara sens pe care le fac unii asa...de florile marului.
Cum naiba se pot impiedica certurile astea ? Adica, de ce sa ne certam mereu din prostii din astea ? Sau...hmm...sa fie faptul ca majoritatea oamenilor sunt incapatanati, si...nu vor sa lase de la ei ? Posibil...nu vrei sa accepti parerea altuia find convins ca parerea ta e cea mai buna, totusi...se intampla de multe ori sa te gandesti la o teorie, sa ti-o argumentezi in minte cu "dovezi" si crezi ca e chiar ok, apoi vine altcineva si iti arata ca una din argumentarile pe care le ai in minte e gresita dintr-un motiv sau altul, apoi toata parerea ta se schimba. Se poate intampla asta in foarte multe certuri...de aici se incheie si prietenii...ti la o chestie foarte tare incat nu vrei sa lasi nicicum, apoi cand iti dai seama ca de fapt nu ai avut dreptate (poate nici respectivul) e cam prea tarziu sa mai faci ceva...si regreti. E nasol.
Ar fi mult mai ok daca am lasa de la noi, daca nu am mai tine asa de mult la parerile noastre si am accepta si pe-ale celor cu care ne... contrazicem, in fond, suntem toti oameni, avem toti pareri, argumente, dovezi, subiecte, minte in cap sa gandim, deci am putea sa ascultam si alte pareri decat cele din capul nostru. Dar, cine asculta de chestii de genul ? Nimeni...incapatanarea conduce lumea in zilele de astazi...ce nasol...
O cearta poate porni si de la o anume invidie pe care o ai pe cineva...mda, invidia, inca o "calitate" super misto pe care o au aproximativ toti.
De exemplu: eu ma certam mai mereu cu toata lumea acum ceva vreme...nu stiu, nu prea pot lasa de la mine, desi stiu ca trebuie si ca asa e mai bine, in momentul de fata nu ma mai gandesc la asta si.. imi aduc aminte abia dupa ce se termina conversatia. E cam nasoala senzatia asta. Acum, de cate ori nu-mi convine ceva, de cate ori sunt suparat si cred ca va urma o cearta inutila, plec din conversatie si rup pentru o vreme legaturile cu persoana respectiva. Sa ma "racoresc" de la asta, apoi relatia dintre mine si persoana respectiva poate decurge normal , ca si pana in momentul de fata...sau putem discuta chestia aia mai calm, avand in vedere faptul ca am avut timp sa reflectam asupra subiectului pe care il ... dezbateam.
Dar, in fine...subiectul asta ma enerveaza la culme, avand in vedere ca am trecut prin multe certuri si multe probleme din simplul fapt ca nu stiam cum sa las de la mine, nu stiam sa gandesc mai clar atunci cand eram suparat pe o chestie anume, dar...sa zicem ca invatatm din toate chestiile astea si.. "data viitoare" nu o sa se mai intample nimic din ce s-a intamplat deja...cum o fi, nu stiu ce sa mai zic...
Lasati si voi de la voi...mandria nu e o printesa de care trebuie sa ai grija cu orice pret, mandria poate fi caltata in picioare fara sa te doara...
Think about it, eu sigur m-am gandit si inca ma gandesc...

Viata e corecta ?

Cel mai probabil raspuns ar fi: Nu...Si, de ce nu ? Ca mereu spunem expresia: Nu e corect...
De ce o spunem ? Chiar nu e corecta viata de cele mai multe ori ? Sa vedem...un raspuns logic, la care m-am gandit mai mereu a fost urmatorul: Mereu tindem sa spunem lucruri de genul, atunci cand stim ca urmeaza sa dam de greu, si consideram ca nu exista un motiv pentru care ni se intampla asa ceva, nu ne gandim ca am fi facut ceva rau si nu meritam sa ne fie indeplinita o dorinta la care ne este atat de greu sa renuntam...
Ni se intampla tuturor cate o chestie de genul...de fapt, cred ca e saptamanal chestia asta...cel putin, la mine cam asa e...a devenit un reflex..de cate ori stiu ca se va intampla ceva rau, zic : "Nu e corect".
Hai s-o iau din alt punct de vedere...de ce naiba sa ne gandim la o chestie din asta ? De ce sa ne imaginam ca ar fi ceva in viata ce poate fi numit corect?...De ce sa nu ne gandim simplu: Viata e viata...daca calci stramb e posibil sa vina consecinte, daca ai noroc, nu vor veni, apoi pot veni consecinte si daca nu calci stramb, depinde de situatie, si cat esti de norocos...In cazul asta, am putea spune ca viata nu e corecta...ei bine, scrie undeva ca ar trebui sa fie asa ? De unde si pana unde ? Ca sa nu patesti lucruri rele, invata de la viata...si vei sti sa treci mai repede si mai bine peste ele...invata din "consecintele" care te lovesc...asa vei sti sa sari peste urmatoarele, sau sa le infrunti cu toata forta, fara frica de durere...
Ma enerveaza la culme faptul ca sunt unii oameni care vor sa renunte la viata din cauza ca "nu e corecta" ... Bine, nu tre sa condamni oamenii respectivi...poate trec prin niste perioade foarte urate, si nu vad nici o scapare din chestia asta...apoi ar putea fi si alti factori care-i influenteaza sa faca asta...persoane care le fac rau, si fel de fel de chestii asemanatoare...Daca urasti persoana respectiva, nu faci decat sa inrautatesti situatia...ceea ce e cam o prostie. Am zis ca ma enerveaza, dar incerc sa imi tin parerile pentru mine si sa ajut persoana respectiva sa vada mai bine asa zisa viata. Daca nu se poate (nu ma omor prea mult...nu ajut oamenii cu forta..) il/o las sa faca ce doreste...Adica, e viata ei/lui, nu ?...in fine...
Parerea mea, fi atent la drum, daca pici si te lovesti, nu e vina vietii...e vina ta...si daca nu e nici vina ta, atunci treci peste asta...nu ai ce face altceva... nu poti da "Report to Life-Police" daca ti se intampla ceva ce nu ti se pare corect...

FUCK!...

Cum te simti atunci cand sti ca se va intampla una din cele mai mari orori din viata, si chiar nu ai ce face in privinta asta ?... te simti legat de maini, de picioare, de gura, de ochi, de tot..mai rau ca un animal. Si nu ai ce face. Nu poti striga dupa ajutor, sa vina cineva sa te scoata din starea asta. Nu poti face nimic. Asa ma simt eu + inzecit din ce voi spune. Nu am cuvinte sa scriu mai mult, ba mai mult, imi tremura si mainile.
Ti-a murit vreodata o ruda ? Inteleg, un bunic, o bunica...erau batrani si trebuiau sa moara...a murit si bunicul meu, si...a fost un dezastru total in mintea, sufletul, inima si ... in mine...te simti foarte rau, si simti ca nu te vei simti mai bine pracit, niciodata, dar.. pana la urma tot te simti mai bine.
Uite inca o intrebare...Ai patit vreodata sa ti se spuna asa : "Tatal tau mai are cateva zile de trait, si va veni acasa in spital. Nu mai e nimic de facut, nici nu se stie daca rezista pe drum, dar sigur o sa fie ..dus.. " Cum te simti ? Hmm, nu cred ca sti, dar eu stiu...de ce ? Chestia pe care am scris-o in ghilimele nu am inventat-o de niciunde, de fapt e o parte (usor modificata) din ce mi s-a spus si mie. Nu voi spune tot, altfel va fi considerat ca...lasa...nu mai conteaza...ce zile de groaza vor fi acelea cand voi afla ca se va intampla...ce se va intampla. Ce groaza cand o voi auzi pe mama mea, le voi vedea pe rudele mele...atat de indurerate...ca si inainte...cand a murit si bunicul meu...acum pe putin cateva luni...mda...ce am facut sa merit asta ? Probabil ca exist...cred ca ar trebui sa rezolv problema asta, intr-un fel sau altul...

A piece of my mind

De data asta nu e un subiect anume...de fapt o sa te port in toate partile (sau in unele parti)...fara a-ti spune ceva concret...
Chiar acum ma gandesc la dorinte...Imi doresc...ceva...dar nu pot avea asta deocamdata. Am lucruri mai de pret (din punct de vedere obiectiv) pe care nu le pretuiesc prea mult cand ma gandesc la acel ceva...Cum se face ca simt asta ?... probabil inca o trasatura ciudata a oamenilor... (probabil ? Heh..sigur..) As vrea sa nu mai fie asa... (opa, inca o dorinta..) mereu ma confrunt cu dorinte si dorinte... Hai sa ma gandesc asa : Ce se intampla daca mi se indeplineste dorinta ? Ei bine, clar voi fi fericit, pe moment, apoi voi incepe sa ma intreb : Chiar mi-am dorit asta cu adevarat ? Mie nu mi se prea pare asta... mi-as dori sa fiu sigur. Da, stiu , e o intrebare tampita daca te uiti la prima vedere, dar chiar asa ma intreb. Mereu pretuiesc chestiile astea...cand mi se intampla ceva bun, ma gandesc daca nu ar fi fost un lucrur care l-as fi putut face sa fie mai bun (lacom, ha? Sa nu mai spun in ceata..) Stau aici si ma gandesc cam zi de zi la chestii asemanatoare. Apoi, ma gandesc asa: tot ce fac eu si felul meu de a fi, imi face bine mie ca persoana ? Am mai scris despre altruism si egoism..care e mai bun, care e mai rau. Majoritatea persoanelor ma sfatuiesc sa las in pace alte persoane, sa nu mai ajut pe nimeni si sa ma gandesc la mine. Sa imi revina pofta de mancare, sa imi revina pofta de somn, si pofta de viata. Toate astea...care lipsesc momentan. Nu prea stiu de ce ma gandesc mai mereu la un lucru: Care dorinte conteaza mai mult pentru mine ? Ale mele, sau ale celorlalti ? Apoi ma gandesc care sunt dorintele mele...sa fiu eu ok ? Sau sa fie altul pe care il pretuiesc ?... Bun, apoi de ce ar fi acela ok daca eu nu sunt ? La intrebarea asta chiar nu imi pot raspunde, dar nici nu pot sa imi bag in cap ca eu contez si ar trebui sa fiu bine. Bun, dar nu fac cine stie ce sa fie acea persoana ok, adica, doar ma gandesc sa fie bine, si ma gandesc deseori la problemele ei (mda,dumm me, n-am altceva mai bun de facut?..) Si am grija sa ii dau sfaturi, pareri, etc... Cu ce castig ?..hmm...sa stiu ca zambeste datorita mie ? ... la naiba, chiar sunt in ceata...pana la urma de ce sunt asa ? Oricum, nu am fost mereu asa, ci doar din toamna asta cand m-am "rupt" de ceva. Unii stiu de povestea asta, altii nu, dar nu am de gand sa o comentez... nu im face prea bine. Pot sa spun doar ca a fost vorba de o fata... pe care am placut-o si acum o urasc. End of story.. De ce m-a afectat atat de mult chestia aceea, chiar nu stiu, dar... m-a afectat...m-am schimbat din ce eram...sau, o parte din mine s-a schimbat, de asta sunt sigur. Unii observa asta, altii nu observa nimic. Am devenit mai destept si mai prost in acelasi timp...adica, fac lucruri mai marete si greseli mai imense...oare a ce suna asta ? Suna cunoscut, dar nu imi dau seama ce...heh, am timp sa imi raspund si la intrebarea asta..(sper)
Ce m-ar face sa ma simt bine ? Ei bine, cineva cu care sa povestesc aici. O persoana cu care vorbesc pe net, sa fie aici... (s-a intamplat deja, stiu cum e, deci stiu ce spun) Una e cand sunt sigur, alta e cand sunt cu cineva. Si cand sunt cu acel cineva ma mai intristez din diferite faze, dar ... e asa ciudat cum imi trece asa de repede...cateva minute, cred...alteori ma tine si o zi sau doua, deci e mare progres. Ce chestie.. altii au atatia prieteni si nu se prea gandesc la chestia asta, si isi doresc alte prostii fara sa pretuiasca ce au. Tocmai ce am spus la inceput...uite ca s-a facut o legatura...dar care ? ...hmmm!...ma enervez cateodata la fazele astea. Un raspuns ar fi : Gandeste-te! ... ok, la ce ? Of.. nu ma mai gandesc la nimic. De ceva timp nu ma mai prea pot concentra pe nimic, decat pe fazele astea fara rost... Stiu ca nu e bine, dar nu imi pot baga asta in minte. Deci, ce sa fac ? Nimic ? Nup, nu e raspunsul corect...sa ma apuc sa ma gandesc ? Dar...ce am facut pana acum ? ... cred ca as avea nevoie de cineva care sa ma ajute mai bine. Mda, si vin unii sa imi spuna : Tre sa te descurci singur in viata, asa e cel mai bine si nu e bine sa te bazezi pe nimeni. Bun. Interesanta teorie, doar ca in cazul meu nu se aplica! ... De ce ?.. logic ca dau o explicatie.. : Am nevoie de cineva care sa imi dea pareri, argumente, sfaturi. Si nu neaparat sa le ascult, ci care sa ma indrume pe alte drumuri. Sa ma ia de pe calea asta pe care sunt. Sa ma faca sa gandesc putin altfel. Am intalnit cateva persoane, dar...nu exact cum mi-as dori. Si precizez un lucru trist: Erau (sunt) la departare de mine, deci...cred ca asta e chestia lipsa. Ok, hai sa caut aici in oras. Ah, am gasit (am crezut ca am gasit) si pana la urma s-a dovedit a fi cea mai mare prostie. Inca nu am gasit pe cineva cum tre aici la mine. Deci sunt de ceva timp pe aici, si pot sa spun ca am intalnit destul de multe persoane (chiar peste 60-70) si am schimbat pareri, dar.. mai nimic. Ah, suna ca o problema care se poate rezolva atat de usor, dar nu mi se pare usor. Eu sunt eu, si tu esti tu. Tu gandesti altfel decat mine. Poate ca nu iti pasa de prea multe chestii.. mai mult iti pasa de cum sa fi ok, si apoi ceilalti (te invidiez), eu nu sunt asa... unii imi zic ca sunt cool, tare,etc, eu imi spun ca sunt prost. Cine are dreptate ? Nu stiu.
Am folosit destul de mult cuvantul asta : nu stiu. Te duce cu mintea la faptul ca nu as vrea sa gandesc. Pai, nu e vorba de asta, doar ca nu ma pot concentra asupra unei chestii... cand ajung la ceva, mintea ma duce in 10 parti.. pana imi aleg o cale, mai apar inca 10 ... si cam asa e zi de zi. De-aia sunt eu atat de confuz...ce sa fac in privinta asta ? Sa mor daca stiu .. (am schimbat, hehe..)
Hmm...in fine, cum o fi, o fi...eu sper sa gasesc pe acel cineva cu care sa pot fi eu insumi.. pana acum nu am gasit. Nu am gasit o persoana caruia sa ii pot spune tot ce am pe suflet. Nici nu stiu cat mai trece pana voi gasi. Poate dau o tura pe la facultatea de psihologie, cred ca cineva de acolo ar fi de folos.. (heeei...e o idee.) sau poate nu ... in fine, cine stie ?...eu nu..
Hai ca am mers destul in ceata, mai ies si la suprafata, si ma indrept spre mal, adica spre final. Asa-i ca te-ai plictisit ? Te inteleg...eh, scuze.