Ce ți-e și cu singurătatea asta ?

Încep prin a reaminti tuturor pretenașilor faptul că dacă nu reușiți să vă cunoașteți sentimentele cât de cât bine și să le acceptați, ajungeți prin a vă minți singuri. Vă spuneți că nu simțiți o chestie și că simțiți altceva, sau chiar nimic, iar apoi trageți concluzii pripite sau eronate, rămânând, în concluzie, tot la mila sentimentelor (regret, depresie, frustrare, etc.). Deci, cunoaște-ți sentimentele și încearcă să ajungi la înțelegeri amiabile cu ele, altfel...

Una din chestiile astea stupide care se pot întâmpla în urma neînțelegerii sau neacceptării sentimentelor din interiorul tău e chiar singurătatea, de care eu sufăr momentan, tocmai că nu vreau să accept anumite adevăruri fundamentale din viața mea din diferite motive, iar în mare parte, recunosc că n-am idee cum să le mai descifrez, ca de altfel acum. Acum mă simt singur, relativ, da' nu mă mai afectează pe-atât de mult pe cât mă afecta acum ceva vreme. Adică am crescut mare, ce... laudă-mă, hai.

De ce mă simt singur, deseori ? Pot socializa foarte ușor, pot să-mi fac cunoștințe destul de ușor, asta ca să nu mă mint singur spunând că-mi pot face prieteni ușor, mai ales că acel cuvânt nu e unul de care să poți abuza fără consecințe. Să-ți faci un prieten ține și de noroc, nu doar de talent și carismă, păi nu-i așa ? Mă rog, pot să-mi ofer companie, dar în mare parte am nevoie de o persoană în care să pot avea încredere că pot fi eu însumi fără ca ea să mă judece pentru chestia asta. Fără să am parte de situații în care să reacționez în vreun fel și să mă înțeleagă greșit în mod repetat. Nu că aș fi slab de caracter și mă simt jignit și îmi pierd încrederea sau alte chestii-n gen. Nicidecum (decât poate în anumite ocazii mai ciudate, dar rare), mai mult îmi pierd interesul și nu mai am chef să vorbesc cu persoana respectivă. Îmi găsesc alte ocupații care să nu mă poată dezamăgi.

Mamă, ce pompos sunt, de parcă cine sunt eu ? Nu sunt nimeni interesant, un om la nimereală, ce se zbate prin căcatul ăsta de viață, la fel ca oricare din voi, în căutarea scopurilor reale. Adică ? Adică scopurile acelea care se potrivesc cel mai bine cu tine. Pot să-mi fixez ca și scop că vreau să devin expert în tranșat carne (măcelar, and such), dar nu s-ar potrivi foarte bine cu cine sunt eu, așa că... te-ai prins, nu ? Aberații...

Nu că eu aș merita pe oricine, iar nu oricine m-ar merita pe mine. Vorbesc strict de sentimente și de faptul că nu reușesc să le controlez. Adică e situația în care-aș ieși cu cineva pe stradă, sau pe-afară, însă nu mă pot gândi la nimeni cu care să pot purta o conversație mai lungă de ceva minute, sau mai interesantă decât bârfe sau small talk. Adică, te rog, eu sunt un filosof, și dacă nu te ridici la rangul lui Freud, cară-te din calea ochilor mei!

Nu, mă, nu știu, poate-s simple toane din alea gen: Nu am chef de oricine, dar am chef de cineva, însă nu știu cine și nici n-am idee cum să dau de-acel cineva. Pentru mine-i și mai trist că știu de cine-aș avea chef, doar că m-ar costa un bănuț frumos și destul de mult timp să ajung la acel cineva și să pot și petrece timp suficient. Să nu mai vorbesc de energia de care-ar trebui să dispun să mă desprind de acea persoană. Ha, ha, mda. Ironie peste ironie și nici un pic de dreptate. Nici un pic din ce merit. Poate asta merit ? Aberații, bă.

Când te simți singur, până la urmă, știi că ai nevoie de cineva anume, pe care nu-l poți obține atât de ușor. Ca să-l obții, trebuie să-l transformi într-unul, iar acel om în cauză, ce trebuie transformat, e unul obișnuit, în care trebuie să investești timp și altele, și poți chiar să dai greș, acea persoană dovedindu-se a fi cineva incompatibil cu tine, la nivel mai adânc. Deci nu mai încerci, n-are sens, rămâi în singurătate. Eh, asta e o simplă situație, oricum.

Se mai poate întâmpla să vrei mereu să împarți momentele tale cu cineva anume, poate din nevoia de a fugi de tine, sau alte motive adânc înfipte în psihicul tău, pe care nu le mai poate descoperi nici dracu. Cred că ăsta e cazul meu. Sau nu, în cazul meu mi-aș dori și momente de singurătate, altfel te-aș lua de pantaloni, te-aș arunca în stradă, și după ceva ore te-aș căuta în disperare. Ce ? Vai, sunt o divă, omoară-mă până nu mă-nmulțesc, te rog.

Pagină de jurnal nr. 8

Am beut. Atât spun.

Nu, nu atât, am de gând să umplu cu chestii, cum fac de obicei, evident. Să povestesc ce s-a mai-ntâmplat și alte chestii d-astea, că doar ce, nu pot lăsa adunătura asta de litere săracă, nu ?

Am ieșit pe-afară astăzi, că dăh, era vreme faină (primele 2 minute, după o bătut un vânt de-mi aderau tălpile pe asfalt cum aderă România la UE). Da' nu-i bai, mă. Am fost hotărât că trăbă să mă tund, așa că am căutat prin tot orașu un coafor pe care să nu scrie cosmetice și să nu aibe poze cu femei, că după intru acolo, stau la coadă și-mi moare „masculinitatea” care mi-a mai rămas. Hahahahahaha, nu mai râde de mine că-ți bag o cărămidă-ntre dinți.

Prima dată am fost într-un loc unde scrie „Coafor” da e un tip care tunde alți tipi. Nu e gay deloc, vorbesc serios, merg mulți tipi pe-acolo, în mare parte teenagers. Okay, nu e gay, poate-i pedo. Stai, ce. Nu, oricum mi-a băgat o fază-n gen: „Nu te pot primi acum. Doar cu programare. Te pot strecura de miercuri încolo”. Ce bă, nu-s genu tău, sau ce ? Hai, pa, mă duc să caut o tipă.

Și am căutat, vreo 3-4 km pe jos, m-am uitat la jumate din magazinele din tot orașu căutând un coafor cu o tipă mai tânără care să mă tundă. De ce-am făcut asta te-ntrebi ? De ce n-am căutat o frizeriță ca un mascul normal ? Păi, am un răspuns logic pentru tine. În primul rând, îmi plac tipele tinere, hăhăhăhăhă. Ce ? Hai, lasă-mă, de parcă tu ca tipă preferi tipii bătrâni și libidinoși. Hai scutește-mă, voi tipele-ați ieșit în evidență-n ultimu' timp cu „bărbații” lucrați (la estetician) ca și negrii prin anii 80 cu AIDS (SIDA). Veți afla și voi, la un moment dat, ca și ei, că totul e o mare minciună. Just you wait.

Dacă nu ai simțul umorului și dacă într-adevăr citești fraza asta prin toate înjurăturile din capu' tău, consideră că e un pamflet, sort of, și e o glumă misogină la care-ar trebui să râzi, pentru că am chef de distracție acum. Adică beau, duh, ar fi culmea să fiu trist. Nu mă mai explic, gata.

Am găsit, știi ? Și-a mi-a zis iară de programare. Și am fost dezamăgit. Și am mai mers și m-am tot dus și am făcut pași, unul după altu' pierzându-mi speranța cu fiecare metru parcurs. Am început după s-o iau pe străzi lăturalnice, de dragu' plimbării, și pentru că erau cumva scurtături către cea mai apropiată stație de autobuz. Și mi-a apărut în moacă, la fel ca Dumniezo în fața lui Moise. Coafor/frizerie, fără pedichiură și ochiură și pruchiură și orice chiură mai există prin saloanele alea de femei. Era clean, cu o tipă tânără, care, în viziunea mea nu era o babă bătrână ce urma să mă tundă soldat american sau pur și simplu chel, ci avea să-mi facă o freză swag, d-aia la modă, nu să moară femeile după mine, numai să nu se mai tot uite tipele și tipii ciudat la mine pe stradă. Mai ales că îmi crescuse pleata destul de mult că nu mai aveam chef să mă tund. Și când aveam chef, nu aveam timp, și tot așa. Sunt un leneș, știu, nu e atractiv, scuze, nu-mi pasă. Moving on.

M-a tuns tipa. Mi-a băgat mașina aia-n păr și nu a mers deloc. A fost prima dată-n viața mea când s-a-ntâmplat așa ceva, să mor io. Cică ea: „Oh, păr moale, nu merge, tre să te iau mai scurt”. Eu: „Ia ce vrei, fă ce vrei. Dacă-ți place ție-mi place și mie, destul de sigur. Am încredere-n gusturile tale. De mă dezamăgești, rămâi aici cu mine până mă faci cel mai sexy chel de pe pământ”. Ea: „Lasă, nu te fac chel, îmi știu meseria”. Eu: „E bun, nu degeaba am ales locul ăsta să mă tund”. De fapt nu l-am ales, l-a ales Allah pentru mine, evident, mi-a ieșit în cale. Era să mă-mpiedic de el, ceea ce-i bine, evident.

I-am făcut păr la tipa aia de... vai vai. Îmi imaginez că m-a-njurat un pic așa, da-păi mnoh, s-a făcut cu 10 lei cel puțin (puteam să jur că-mi cere dublu, a fost sweet. Mi-a dat și bon, a zis că poate câștig la loteria bonurilor fiscale. Ce-i aia ?)

Acuma am freză nouă. Rămâne să mă duc la muncă și să mă vadă colegii care oricum m-au tot amenințat în ultimele zile că aduc o mașină de tuns și mă tund cu forța. Și să nu mă audă cu „Ia din stânga mai mult să fiu ca Skrillex” că nu merge. Mnah lasă că nu le dau oportunitatea. Asta n-o să-i oprească din a râde de mine, evident, d-apăi mnoh, ce să mai fac acuma, nu pot crește părul la loc. Viață. ești nașpa, fuck you! Pentru că e mai lejer să dau vina pe tine decât pe faptul că eu am decis să mă tund. Da' nu-mi stă rău. Nu arăt poză că poate-mi stă rău și râzi de mine, da' eu nu cred că-mi stă rău. Serios.

Am ajuns acasă. M-am dus direct în bucătărie, am scos făina, laptele, ouăle (din frigider, nu... serios, nu te gândi), zahărul vanilat. Eeeh ? Te-ai prins ? Te-ai prins, mă ? Da! Am făcut clătite! Pentru că am tot zis de ceva zile că fac și n-am avut nici un chef. Și am cumpărat și finetti acum o săptămână în scopul ăsta și l-am păstrat special și cam era cazul. Și a fost ... PLICTISITOR! Adică... nu vorbea nimeni despre cât de nașpa sau fain le fac, sau câtă mizerie fac, sau cum le mâncau pe cum le făceam fără să lase și ei dracului să se adune. Nimic. A fost trist. Puneam clătita să se facă (prăjească sau coacă ?) și între timp spălam un vas, măturam pe jos sau orice altă chestie. A fost prea eficient și plictisitor totul. La ultima clătită am spălat vasul în care era aluatul și după ce a fost gata, am spălat tigaia rapid. Cum a fost gata ultima clătită, deja toată bucătăria era curată. Adică ce dracu ? Se mai întâmplă la careva rahatul ăsta ? E nașpa... serios, ăsta e exact motivul pentru care mi-e lene să fac mâncare sau dulciuri. Oricum nu e nimeni pe lângă mine cu care să împart experiența. Voi fetele... degeaba lăudați băieții care știu să facă mâncare dacă nu-i lăsați să vă cucerească. Și ce dacă-s urâți ca mine ? Măcar știu să facă mâncare. Eh ? Hai, lasă. Îs dezamăgit, n-are rost să-mi spui scuzele tale penibile, lasă-mă-n pace.

Și acuma nu am somn așa că beau din whiskey-ul pe care l-am cumpărat înainte de Paști, la promoție. Pentru că-mi place Whiskey-ul și un shot jumate din ăla mă amețește ca juma de litru de bere, deci e un deal bun, mai ales că-mi place gustul, ori sec. ori amestecat cu cola. Îmi place, mă simt lejer acum. Eh ? Se vede, dară.

Și trebuie să merg la muncă mâine așa că lăsăm discuția asta pe altădată. Vrei și tu niște whiskey ? Mneah, a meu, nu a tău, scuze. Nu-mi pare rău, de fapt.

Îmi place cum sunt când sunt amețit/beat. Am un fel amuzant de-a fi. Poate așa chiar mi-aș găsi prietenă. Păcat că nu-s beat 24/24. Stai, ce ?

Mnoh stai oțâră să caut în player-ul de 2 milioane pe care l-am cumpărat, o piesă. Că așa-i moda pe la mine acum. Din moment ce nu-s cool ca restu' să am smartphone de pe care să ascult, am un player care mă ține câte 18 ore de ascultat continuu. Da, l-am testat. E awesome. Îmi place. Așa, stai să caut o piesă, că tre să pun una aici

Gata. Am găsit. Mesajul nu e unul real. Chestiile se schimbă mereu. Audiție de-aia plăcută, dacă asculți. Dacă nu, ești nașpa, ieși afară de-aici!

Să dau peste cap ideea fericirii

În regulă, poate sună un pic cam pompos, dar ceea ce am de gând să „aberez” mi se pare una din ideile alea pe care toți le știu în sufletele lor, dar le contrazic, într-un fel sau altul, într-o discuție, ori de dragul de a suna totul bine, ori de a încuraja persoana respectivă, care-i un pic mai departe de fericire în momentul respectiv.

Cu toții știm că fericirea e înăuntrul nostru. Doar noi putem s-o atingem, s-o scoatem afară, s-o manipulăm, efectiv să profităm de ea. Dar... deseori nu putem, nu ? Și totuși, ea e acolo, ce te împiedică să zâmbești ? Că ai motiv să fi trist, haha, mare brânză, dă-le dracului toate, tu ignori totul și te concentrezi pe motivele care te fac fericit, oricare-ar fi alea. Dar câteodată nu poți! De ce ?

Okay, hai să mai adaug un element în ecuația asta ciudată. Știi când te simți singur și te simți nefericit ca și consecința plecării unei persoane din viața ta ? Te simți singur că omul ăla e absent, dintr-un motiv sau altul, și apoi, un prieten mai puțin empatic, sau care vrea să te ajute rapid, să te scoată din starea aia acum, acum, începe să-ți spună: „Stai liniștit, nu te mai tot gândi că fericirea ta depinde de acel om. Fericirea ta depinde de tine, nu de altcineva. Doar tu poți fi fericit, și atât. Fiecare-i pentru el”.

Vezi ? Chestia asta mă mănâncă un pic sub limbă și nu o pot lăsa așa, pentru că nu-i adevărată, oricât de nobile ar fi intențiile persoanei care a spus chestia asta prima dată, precum și tuturor celor care s-au luat după aceasta. Nu cred că ține doar de tine să te bucuri și să apreciezi lucrurile din viața ta în adevăratul sens al cuvântului. Nu ești doar tu și atât, și nu cred că vei fi niciodată, oricât de mult ai vrea să te convingi de minciuna asta. Ești o ființă socială, la fel ca și strămoșii tăi care locuiau în triburi, ditamai regatele, și toate celelalte exemple prin care oamenii sunt atrași împreună, și nu e fiecare pentru el. Nu chiar...

Cauți mereu să împarți o situație cu un anume cineva, începând cu părinții tăi, până la persoanele dragi pe care le dobândești cu timpul, dar le cauți. Când faci o chestie incredibilă de mâncare, care miroase de-ți vine să bubui, și are un gust de mănânci până te doare stomacul, și chiar mai mult după (mi s-a întâmplat în seara asta), te simți un pic gol pe dinăuntru, în mare parte din cauză că ar fi fost fain să fi fost cineva care să mănânce cu tine, să-ți spună că e bun, sau măcar că e oribil (într-un mod ironico-amuzant, sper eu), să-ți umple acel gol care nu va dispărea de-acolo altfel. Sau când pățești ceva rău și poți ieși bine-mersi singurel din asta, nu înseamnă că ieși întreg de-acolo dacă nu ești cu gândul că e cineva acolo pentru tine. Adică să știi că dacă lucrurile devin mai rele, poți apela la... cutare și cutare. Certitudinea că poți face asta, nu neapărat să faci asta pe bune. Știi la ce mă refer ?

Abilitatea ta de a te bucura de viață nu depinde doar de tine și nu a depins niciodată, așa că ignoră odată pentru totdeauna toate concepțiile alea în care tu ești buricul pământului și nu ai nevoie de nimeni, pentru că nu e adevărat. Iar asta nu înseamnă că ești un om slab. Dacă ai nevoie de sex sau de relaxare din când în când, nu înseamnă că ești la mila unor nevoi și nu ai de ales. Ai de ales, dar sunt niște nevoi, iar satisfăcute la un interval de la moderat la crescut îți face bine. E natural și logic.

Eu chiar nu cred că tu te poți bucura de orice și-ți poți imagina un viitor în care să fii singur și să fi super mulțumit cu chestia asta, să nu mai vorbesc de fericit. Să ai castele, bani, faimă, tone de paraziți pe lângă tine (oameni care nu-ți vor neapărat binele, ci mai degrabă beneficiile materiale), și nu cred că vei fi fericit dacă nu vei simți pe cineva aproape.

Fericirea o veni dinăuntrul tău, dar tu singur nu ești capabil s-o scoți afară, și nu vei fi niciodată capabil. Iar asta e foarte okay, e o mică problemă pe care merită s-o recunoști, să te asiguri că nu te vei pune în situația de a fi complet singur și de a căra povara rahatului ăstuia de viață pe umeri fără să apelezi la absolut nimeni, doar pentru că trăiești pe misconcepția că se poate și așa și să fi și fericit.

Nu se poate. Du-te și ia-ți în brațe persoana dragă. Nimic nu se compară cu asta.