Poate nu sunt materialist. Nu-s sigur

Îmi pare așa ciudat faptul că trebuie să mă gândesc la o chestie atât de mult, în mare parte din cauză că atât de mulți oameni o pun la îndoială, mai nou și o văd ca pe o chestie inexistentă sau ciudată, adică ideea de a fi materialist sau nu. Adică despre ce vorbim aici, până la urmă ? A fi materialist, adică a-ți dori ceva material ? Fericirea ta momentană sau de lungă durată să depindă de un anumit sau mai multe lucruri materiale ? De... sume de bani, de case, haine, mâncăruri specifice, sau mai știu eu ce alte lucruri pe care să le atingi ?

E interesant, știi, faptul că dacă nu ești materialist, adică dacă susții chestia asta, nu ești decât un mincinos, pentru ca e o imposibilitate absolută să nu te încadrezi în această nouă normalitate.

Gândește-te un pic. A existat vreodată o vreme în care să fii fericit find înconjurat de simple lucruri simbolice, și nu neapărat materiale ? Chiar și dacă erau lucruri materiale implicate, pentru că deh, nu se poate altfel, ele nu erau importante cât era important simbolul, sau situația în care te puneau acestea. Sentimentul pe care-l trezeau în tine. Dap ? Hai, serios, nu pricepi ? Gândește-te, dacă ești câtuși de puțin o persoană romantică, în adevăratul sens al cuvântului, ce implică o floare date unei fete ? Ea chiar va fi fericită din cauza acelei flori, specifice ? Sau de ideea respectivă ? Ah ? Pricepi acum ?

Bine, că tot ziceam de îndoieli mai sus, fata respectivă va fi mai degrabă dezgustată de toate scenariile pe care și le formează în cap referitoare la toate motivele ulterioare pe care le are acel om, nu ? Asta pune la îndoială ce simt și eu. Credeam cu toată convingerea, și încă cred cu mare parte din acea convingere, că nu sunt materialist de fel. Nu-mi doresc anumite lucruri ca să mă facă fericit ci... nu știu, modalități prin care-mi pot crea niște stări anume, niște sentimente, responsabilități anume care să-mi dea însemnătate mie.

Ah, deja începi să te îndoiești de mine și de tot ce zic. Nu, mă, nu încep să fac pe îndoielnicul, să câștig simpatie, doamne. Nu-mi pasă, nu primesc feedback oricum și nici nu prea am nevoie. Tot ce am nevoie se întâmplă momentan. Dacă scrii și tu, știi la ce mă refer.

Eu așa consider, totuși. Pentru mine, fuga după o viață înstărită, plină de lucruri și chestii și altele, nu e pentru mine, decât dacă acele lucruri chiar înseamnă ceva important pentru mine. Adică foarte important.

Da, îmi doresc să călătoresc, dacă asta ar însemna să văd anumite persoane, departe de mine și să le văd pe cât de des posibil, sau să le ofer lor anumite lucruri de care au nevoie și să văd pe chipul lor, nu neapărat mulțumirea, cât împlinirea. E o chestie de mândrie, ceva ce am reușit să fac eu. Viața mea înseamnă ceva mai mult, nu ? De ce nu ?

Îmi doresc să am o casă cu lucruri în ea care să-mi faciliteze viața chiar suficient cât să mă bucur de ea. Orice mai mult și deja ajung într-un punct în care vreau tot mai mult și tot mai mult și nu mai sunt fericit. Știu că sună ciudat, nu prea înțeleg nici eu, dar cred că trebuie să-ți fie și greu, un pic, mereu, ca să te țină cu capul îndreptat spre acea fericire pe care ai putea s-o treci cu vederea. Știi tu, ideea de contrast între două lucruri pentru a le putea deosebi constant, să nu se contopească între ele sau să nu mai știi care-i care. Faptul că trebuie să muncești constant pentru ceva îți menține aprecierea față de acel lucru, într-un fel sau altul. Dacă nu, nu-l mai apreciezi și nu am idee de ce nu, chiar nu știu, scuze. E natura umană și... hai s-o lăsăm așa.

Câteodată când zic că am nevoie să mă simt eu bine și să am stări care să mă facă să mă simt fericit, mă gândesc că am nevoie să mă apuc de droguri, din moment ce toate celelalte situații eșuează.

Dar îmi fac planuri și vise. Le distrug și clădesc altele în locul lor, le remodelez, le povestesc și altora, sau le țin pentru mine. Mă gândesc că mă voi îndrăgosti maxim la un moment dat și asta mă va face să văd toate lucrurile altfel decât le văd acum, iar asta la rândul ei, mă va face să-mi reevaluez toată viața, hm ?

O să mă gândesc, la un moment dat, că o să am alt job care să-mi placă enorm, chiar dacă prin natura sa e ceva simplu și poate nu se plătește nu știu cât, dar îmi dă senzația că mă potrivesc acolo și asta contează pentru mine mai mult decât alte facilități.  Da, îți zic asta cu toată sinceritatea, având în vedere că momentan primesc un salariu decent, și dacă plec de-aici nu cred că voi mai vedea salariul ăsta o vreme, dar chiar mă gândesc să plec, atât de serios încât am început deja să-mi depun CV-uri prin alte locuri, în mare parte random. Mă gândeam că aflu la interviu, când mă vor chema, dacă merită pentru mine. Voi putea cere câteva ore sau o zi de probă, să vedem cum merge și aș putea experimenta multe lucruri astfel, hm ?

Am un loc de muncă. Am un loc în care să dorm, îmi fac constant propriile reguli. Nu există nimeni care să mă judece în vreun fel sau care să aibă vreun cuvânt de spus în privința deciziilor mele, dar nu sunt fericit. Ce să fac ?

Nu sunt materialist. Poate dacă aș fi fost, aș fi fost fericit doar cumpărându-mi haine și investind în electronice constant. Dar asta nu mă face să mă simt mai bine. Mi-aș dori să fi fost...

Pagina de jurnal nr. 6

De unde știi tu ce vreau eu de la tine ? De unde știi tu, ca și fată, zic, dacă la vârsta mea (24 de ani) vreau să te manipulez în așa hal, încât să vreau să te violez în final, mai mult fără voia ta, de dragul adrenalinei, fără să-mi poți spune tu când să mă opresc și fără să ai vreun cuvânt de spus referitor la când rămân și când plec ? Sau poate că vreau să-ți fiu alături în cel mai altruist mod, de dragul stimei de sine, mascat într-un nesimțit nepăsător, să-ți dau iluzia ca tu decizi ce se întâmpla între noi ? Sau poate nu e doar o iluzie, e chiar realitate, spre curiozitatea mea morbidă și distructivă. Aleg să renunț la control pentru un plus de „magie” în viața mea.

De unde știi ce vreau eu ?  De unde știi tu ca ceea ce-ți spun ca vreau e chiar ceea ce vreau ? De unde știi ca eu chiar știu ce vreau ?

Vreau o familie. Vreau sa fie mereu cineva care să mă pună la punct prin simplul fapt că n-aș vrea să-i dezamăgesc. Sau s-o dezamăgesc. Nu, rămăi tu cu mă-ta și tac'tu, eu nu mai am nevoie de sfaturile lor.

Vai, bine, nu-i nevoie să mă contrazici. O voi face singur. Mai am nevoie de câte-un sfat, două de la ei. M-au crescut, așa... relativ, și poate că mai știu una doua, în anumite circumstanțe, despre mine și despre ce am nevoie. Nu atât cât mi-aș dori, totuși.

S-a întâmplat o chestie interesantă odată. Am reproșat mamei mele ca n-are idee ce-mi doresc eu, să nu mai încerce să mă consilieze, pentru că mereu dă greș. Mereu se apucă să bocească și să bage șantaj emoțional pe ideea că ea mereu a încercat să mă (de fapt, ne) crească și mereu s-a străduit. Nu... dintr-un motiv sau altul mereu am simțit ca n-are habar să-și îndrepte energia asta incredibilă de mamă protectivă unde trebuie. Mereu se autodistrugea pe motivul ăsta și rezultatele nu erau niciodată prea satisfăcătoare, dar ea își asuma creditele oricum, la maximum. Nu mi-a plăcut asta, și mai mult de-atat, urăsc faptul ca nu știu dacă sunt în măsură s-o judec. Aș vrea și mă simt îndreptățit, dar...

Oricum, partea interesantă pe care mi-a zis-o din toate chestiile astea, a fost ceva de genul: „Știu cum suferi, și stiu de ce ai nevoie, da' nu mă pricep s-o pun în cuvinte. Nu știu să mă exprim.”

Interesant, un pic așa, nu ? Asta e partea mea de îndoiala, partea care mă face să vreau să rămân aproape de ea, încă. Cine știe pentru cât timp, dar încă.

Nu, dragă mamă :) te-am depășit. Nu mai am nevoie de tine așa cum aveam odată. Poate pentru că n-ai reușit să mă faci să am încredere în tine, sau poate e ceva in neregulă cu mine, dar vreau lângă mine o altă mamă, mai degrabă în devenire și mult mai bună ca și tine. Una care nu trebuie să se scuze de faptul ca nu știe sa se exprime, cel puțin nu față de cei apropiați ei, nu față de mine sau de propriul ei copil. Îi dau chiar și câțiva ani la dispoziție pentru asta, nu-i nici o problemă. Tu ai avut 20 și ceva și n-ai reușit, așa că lasă pe altcineva să-i ia locul.

Oh, my God, mommy issues. Eh, nu poți spune că nu-s sincer. Sentimentele ascunse ies la iveală altfel. Mai bine de bună voie decât în lipsa controlului meu, nu ?

Uite o altă dilemă. Legat de tipurile de persoane pe care le vrei mereu lângă tine și celelalte persoane, pe care nu le vrei neapărat lângă tine, dar tot îți sunt dragi. Adică pot să treacă săptămâni sau luni și să dați din greșeală unul peste altul, și să discutați ca și cum sunteți cei mai buni prieteni. Vai, frate, soro, iubire, ce dor mi-a fost de tine *zâmbete, drăgălășenie, dragoste*, hai să ne petrecem toată ziua împreună și apoi să vorbim iar peste nu știu câte luni exact la fel ca și acum!

Și apoi sunt alte tipuri de persoane cu care nu te înțelegi așa bine, dar față de care te-ai simți prost, sau... mă rog, te-ai simți prost tu în sinea ta, sau pur și simplu n-ar fi bine dacă n-ai povesti cu respectiva zilnic, chiar și dacă schimbați câteva vorbe, doar, și atât. Chiar și dacă vă certați destul de rău, da' măh... e acolo, nu ?

Să fie faptul că față de una ai așteptări și față de alta nu ? Dar față de ambele simți la fel ? Uhm, da, dar care-i mai importantă ? Persoana aia care pare să-ți rămână alături și să n-aibe nevoie să țină legătura cu tine ca să te iubească ? Ma rog, „iubească” e mult spus, dar înțelegi ce vreau să spun. Ea pare să reziste testului timpului și a distanței de orice fel! Dar am nevoie de oameni lângă mine și cealaltă persoană stă cu mine și-și face griji și are nevoie de mine, chiar daca e o nevoie inutilă. Adică, pragmatic vorbind se poate descurca și fără mine, eu n-o ajut cu absolut nimic, dar îi place să tragă de mine și îmi place să fac și eu la fel și nu ne înțelegem mereu bine, dar... o facem.

Sunt confuz :) mai fac asta, mă gândesc prea mult la chestii din astea și nu mai știu de capul meu.

Am început pagina asta de jurnal altfel, acum mai multe zile, dar era plictisitor și nu știam cum să mai continui. O pun, totuși, așa de idee, de ce nu ?

 Hei. Deci e incredibil, mă, stai să vezi o fază foarte tare! După... pfu, cât a trecut ? 1-2 luni de când n-am mai dormit așa cum trebuie ? Da, asta e deja a 3-a zi/noapte consecutivă în care dorm normal și mai mult de 3-4 ore! Și pot spune că e foarte relaxant, încep să am vise normale, începe să fie altfel. Îmi pare că încep să mă schimb un pic așa, și era și cazul, până la urmă. Cine știe cât mai rezistam fără să pot dormi și fără să reușesc să mă calmez, în sfârșit. M-am culcat aseară pe la 23 și ceva, și m-am trezit acum la 7 fără ceva. Acum, nu știu de voi, da' pentru mine asta e o reușită în sine. Poate mai dorm și în cursul zilei ceva, înainte să mă duc la muncă diseară.
 
 Da, am reînceput munca de vreo câteva zile. Să fie și asta o cauză ? Jobul meu e unul mega plictisitor, într-o fabrică, evident, altfel n-ar fi așa plictisitor, decât dac-aș fi într-un birou, măcar, dar... și acolo ar fi fost în regulă, având acces la internet și altele. Eh, în loc să mă apuc să explic despre ce e vorba, click și tu aici să vezi cam despre ce e vorba, dacă ești curios. Nu tre să te uiți la tot, și așa n-o să înțelegi mai nimic, doar să dai un fast forward. Mă rog.
 
 Trebuie să fac, totuși, ceva să scap de-aici. Doar pentru că mă simt bine acum nu înseamnă că n-o să fie aiurea în viitor.

Da, mă simt aiurea iar. Nu mă întreba, chestia asta vine și pleacă. Am nevoie de... lucruri, și chestii. Nu știu dacă e ceva ce conștientizez și față de care nu am așa mare control, sau o nevoie pe care mi-am băgat-o singur în cap. N-am idee, deocamdată nu-mi pasă să aflu.

Oh, am început să scriu cu diacritice, ai observat ?

Scuze că am lipsit, dar o să plec din nou.

Sa fie asa grea scoala ?

Ce faci, mah ? Ti-ai facut ghiozdanul ? Sau esti copilas cuminte si-l faci de seara ? Aha, bravo, bravo. Da' hainele ti le-ai pregatit ? Nu-mi spune ca asta face mami pentru tine, stii bine ca poti si singur, nu ? Cum ramane cu mancarica ? Iarasi mami, vai :). Bine, pofta mare sa ai, da' grabeste-te, nu mai ai nu stiu cat si cam tre' sa pleci, ca dupa intarzii si te cam faci de cacao cu lapte si paine cu gem.

Si ajungi acolea, te pui frumusel in banca respectiva, dai de toti colegii care deja discuta despre fel si fel de chestii, in mare parte cu zambetul pe buze si entuziasm, nu neaparat c-ar avea vreun motiv sa faca asta, da' cam asa-i atmosfera, mai ales cand incepe totul. Esti odihnit, neatins de stres, e anturaj in jurul tau si discuti despre fel si fel de chestii. In general te dai mare cu ce ti s-a mai intamplat, iar respectivul se mira si-ti povesteste si el. Ah, sau incepeti deja cu treaba, nu ? Ii explici eseul ala stupid la care te-ai chinuit de te-a luat dracu, mai ales c-a trebuit sa faci atata research, si sa nu mai vorbim de idiotul ala de prof de mate care iar o sa te frece ca ai gresit juma' din exercitii, sau iti explica alte metode prin care-ai fi putut sa le faci si face ca munca ta sa para degeaba sau cel mult iti lasa simpla satisfactie ca ti-ai facut temele si-atat, daca exista o asemenea satisfactie dupa.

Vai, si a venit ala in clasa. Si are moaca aia sobra, de parca are mai putin chef ca si voi sa inceapa sa debiteze aceleasi prostii pe care le debiteaza de ani de zile. Oare doar le recita din script-ul din capul lui, sau chiar gandeste ce spune ? Pentru ca prima varianta pare mult mai plauzibila. S-o fi-mbatat si el de Revelion, ca doar e om, normal, imperfect cu un job pe care-l tolereaza sau nu-l prea agreeaza, ca daca l-ar iubi, ar fi genul ala de om care incepe imediat sa interactioneze cu tine si restul clasei la un nivel destul de personal si incepe sa dea si el din casa minimul necesar cat sa desfasoare toata activitatea si s-o faca pe cat de mult interesanta. Nu de alta, da' sa pricepi si tu ceva, sa nu spui ca ti-ai facut ,,norma" de 6-8 ore si ai ajuns in sfarsit acasa.

Vai, ba si acasa ai si teme de facut. Pana ta, si le faci si apoi abia mai ai timp 1-2-3 ore sa mai faci ceva si tre sa te culci. Ce viata de rahat ai! De ce tre sa va dea teme ? De ce tre sa fie ala idiot si anost si plictisitor ? De ce tre sa te critice mama ta mereu pentru atatea chestii tampite pe care oricum aveai de gand sa le faci, sau mai probabil, pe care oricum nu ai de gand sa le faci ? Isi raceste gura degeaba, e naspa totul, scoala e stupida!

Vai, viata de omulet aproape matur, aproape crescut, aproape ajuns in pragul individualitatii, ce amintiri si ce chin si ce placere si lejeritate, dar si ce stres si oboseala. Cum faci fata amalgamului astuia de activitati plictisitoare zilnice ? Cum ziceam, iti faci norma si gata, ajungi acasa, mai spargi din teme ce poti si dupa gata, petreci timpul liber ramas cum mai ai si tu chef, ca doar esti copil, nu ?

Mai, nu stiu ce sa zic in privinta viziunii asteia asa naspa despre scoala. Teoretic ai dreptate, e destul de naspa, poate fi si plictisitor si poate fi foarte aiurea, dar in acelasi timp, asteptarile tale pot fi urcate sau coborate in privinta lejeritatii tale in viata, sau ceea ce consideri tu a fi o activitate grea sau usoara.

Gandeste-te ca vei avea un summer job, in ideea ca ai si tu nevoie de un ban in plus si sa vezi, efectiv, cum se desfasoara toata activitatea asta de grown-up pentru cultura ta generala, sa-ti dai seama, cat de cat, ce vrei tu mai departe, la ce sa te astepti pe viitor, aproximativ, si orice alta curiozitate ai asupra ideii unui job din care sa castigi bani. Asa, te-ai gandit, relativ, sper.

Acum imagineaza-ti ca esti la acelasi program, ca si la scoala. Dar ca idee, imagineaza-ti ca locuiesti singur, nu mai esti langa mami si tati, care pot sau nu sa te ajute sa-ti pregatesti hainele, sa le calci, sa le pastrezi curate. Sa scoti untul din frigider si sa-l lasi un pic sa se inmoaie, sa-l poti intinde pe paine, si laptele la incalzit, totul in timp ce te pregatesti fizic. Te speli, dupa caz te barbieresti, te imbraci, iti faci patul, daca esti cu chestiile-n genul, deschizi geamul sa se aeriseasca, strangi totul apoi, le lasi in ordine ca mnah, cine stie cine vine pe la tine si pleci. Evident la ora fixa, pentru ca apoi ce se intampla daca intarzii ? Mnu, nu vrei sa stii, dar e suficient de stiut ca n-o sa-ti prinda bine si nu e doar umilire.

Acolo ce-ai de facut ? Ai putea sau nu sa ai timp sa discuti cu colegii de munca, sau nu. Teoretic munca incepe destul de imediat. Ai responsabilitati exacte pe care trebuie sa le indeplinesti intocmai, altfel esti cam degeaba pe-acolo. In cazul in care comportamentul tau e de 2 bani, nu iei nota 4, ci ti se face raport si ti se scade din salariu, dupa caz. Imagineaza-ti ca te asculta la istorie, raspunzi foarte prost, si pe langa ca iti scade nota la purtare, iti ia si procent din alocatie, care oricum nu-i asa mare.

Ce mai este ? Norma de 6-8 ore ? Haha, ce spui de norma de 8-12 ore, care se poate prelungi dupa caz ? Si pauze ? Probabil o insumare de 40 de minute a tuturor pauzelor pe care le poti lua, iar calculand, nu e chiar asa mult timp liber. Ai timp sa mananci ? Probabil, macar atat, ha ? Si poti sa te ceri la baie ? Iarasi, dupa caz, dar e timp pierdut si ala, din punctul de vedere al responsabilului.

Ai timp sa citesti o carte la munca, sa-ti pui castile in urechi si sa asculti o muzica, daca nu te vede responsabilul ? Daca ai noroc, poate, dar in general nu prea. Ai timp sa discuti cu colegu' de banca ? Dupa caz, dar iarasi, de obicei nu prea, tu trebuind sa te concentrezi in a face o treaba exemplara.

Teme pentru acasa ? De obicei nu ai, e si asta un lucru bun, dar imi imaginez ca timp liber nu mai ai nici atat, el find ocupat la munca, sau dormind de la epuizare.

Ajungi acasa, iarasi trebuie sa mananci, sa te speli, eventual sa-ti faci si patul. Sa urmaresti un film daca e ceva bun la TV, sau pe net un film bun sau un serial. Hei, poate chiar ai si energie suficienta sa mai porti discutii, sau in cel mai bun caz, o iesire scurta in oras, pentru o socializare ca la carte.

Cumva totul tine de asteptari. Jobul tau poate fi mai placut decat scoala in sine, si poti sa nu-i duci dorul in veci avand chestia asta in vedere, dar... din experienta mea cu oamenii de-aici din tara (ca experienta in alte tari nu am, deocamdata), nimeni nu-ti va face viata foarte usoara cand vine vorba de asa ceva, si vei fi invinuit si vei suporta consecinte un pic mai grave decat simpla mustrare verbala din partea parintilor (ca daca te si lovesc, eu zic sa pui mana pe-o bata si sa le dai inapoi. Abuzul fizic din partea parintilor nu-l tolerez, mai ales la varste adolescentine).

Ce te invat si eu ... doamne :)

,,Munca" de elev e relativ okay, mai putin partea in care trebuie sa asimilezi constant informatii si sa gasesti modalitati prin care sa te pastrezi interesat de ele. Dar in acelasi timp, nu esti obligat sa asimilezi 100% din acele informatii, pentru ca desi nota 10 reprezinta perfectiunea, si ceva mai putin se potriveste la facultatea le care vrei sa dai. Acum, daca tu vrei siguranta absoluta, sigur, dar ti-ai putea face viata mult mai grea decat orice job pe care l-ai putea avea. Si nu zic ca asta e ceva rau, evident, doar... sa fii pregatit sa accepti ca e un sacrificiu. Iti sacrifici anumite activitati sau experiente pe care le-ai putea avea ca si copil/adolescent, nu-i asa ? Stand si invatand si punandu-ti mintea pe absolut toate lucrurile posibile pe care le poti face, sau le poti invata.

Personal, scoala nu mi s-a parut extraordinar de grea. A fost extraordinar de plictisitoare si au fost niste particularitati stupide, si nu m-as intoarce, sincer acolo vreodata. Eventual la o facultate, sigur, pentru ca deja aici e alta mancare de peste. Ceea ce vreau sa recunosc, insa, e ca job-ul, care-o fi el.. fie ca esti mare boss pe undeva, sau un simplu muncitor, reprezinta un destul de mare stres si presupune o responsabilitate pe care trebuie s-o ai in vedere mult mai mult decat orice alta responsabilitate pe care-ai avut-o in ,,tinerete". Pentru ca din cauza asta vei castiga bani, pentru ca vei da de la tine in vederea infaptuirii unei anumite sarcini care la randul ei va merge mai departe nu stiu unde si asa mai departe.

Dar... merita. Greutatea, mai ales daca banii sunt cat de cat pe masura, sau activitatea e suficient de challenging, sau pur si simplu ai nevoie de acel job... merita, nu ?

Natura jobului, insa, depinde de randamentul pe care-l dai si tu la scoala, partial, si aici nu e necesar sa ma explic nu stiu cat. Esti suficient de inteligent sa intelegi ce inseamna examenul de bacalaureat, si poate cat e de dificil, si unde te duce acela mai departe, nu ?

Scoala si job-ul nu sunt asa diferite. Totul e facut dupa program, ai pauze, ai timp liber si ai responsabilitati, atata tot ca scoala reprezinta mai mult un training extins.

De cand iti incepi viata de elev, si cam pana ajungi la pensie, viata ta va fi tot la fel. Sa nu crezi ca daca scapi de scoala, ajungi intr-un loc neaparat mai bun. Totul e dupa asteptarile pe care le ai tu, nevoile care apar, si dorintele pe care te fixezi. Toata lumea se plange de scoala, dar si de job, insa fii realist si recunoaste-i valoarea si intrebuintarea. Fii responsabil pentru tine si judeca ce si cat anume vrei sa investesti in tine, pentru ca pana la urma totul tine de tine, nu-i asa ?

S-a sunat, nu mai citi rahaturile astea, si fii atent! Urmeaza sa predea simbolismul. Spor!

Pagina de jurnal nr. 5

Hah, sa vezi faza interesanta. Un fel de experiment care avea ca si concluzie ceva ce stiam/banuiam de ceva vreme, referitor la capacitatea ta de a-ti face griji, de a te gandi la mai multe chestii simultan si efectiv de a-ti ocupa mintea cu lucruri ce nu te afecteaza neaparat pe moment. E destul de interesant si stupid, as putea spune. Nu incercati asa ceva acasa, decat pe riscul vostru. Nici p-ala, macar. Nu e periculos, e stupid.

Problema mea cu somnul, vai de ea, am tras-o de coada un pic cam rau noaptea trecuta. In sensul ca se intampla deseori sa stau toata noaptea treaz, pana pe la 7-8 dimineata, si apoi sa mi se faca somn si sa adorm. N-a fost cazul aici. Am uitat sa dorm pe la orele alea, si am adormit abia pe la 5 dupa masa, desi imi era destul de somn pana atunci.

Dar stai un pic, de ce n-am dormit ? Aici e chestia fascinanta si care m-a facut sa ma simt interesant. Si anume, in din toate grijile si acel vast sentiment de singuratate care ma tineau tras in jos si cateodata cu capul intr-o galeata de apa, inecandu-ma singur, atunci m-am simtit chiar bine. Si nu bine, eram entuziasmat fara motiv, bucuros si dornic de glume si alte chestii in genul. Intrasem pe omegle, ca de obicei, si pe care prindeam mai inteligent si mai dornic sa faca glume, ma luam de el, in sensul ca-i interpretam ,,gresit" fiecare chestie pe care-o spunea si incepeam, nu neaparat sa iau la misto, ca mie mi se parea ca radeam cu el. Unii au luat-o bine, altii au luat-o aiurea, dar eu m-am simtit bine per total. Spre exemplu, tipul asta, nu a rezistat nu stiu cat, da'stiu ca am ras singur vorbind cu el, si mi-a parut un pic rau ca n-a avut mai mult umor, da' eh, asta-i problema lui pana la urma, nu ?

De ce simteam chestia asta ? Sau de ce spuneam ca e ca o teorie pe care-o stiam anterior ? Eu in ,,tinerete" obisnuiam sa calatoresc destul de mult, din diverse motive, in principal vizitand oameni pe care-i placeam destul de mult. Si unele calatorii erau destul de lungi, iti dai seama, asa ca petreceam mult timp treaz pe tren + oboseala si stresul calatoriei. Si tin minte ca sunam persoanele respective de pe tren, la plecare, si ,,rupt in gura" asa cum ar fi putut spune lumea ce ma vedea ca eram, aveam o coerenta in vorbire incredibila. Si o sinceritate nemaivazuta care ducea deseori la nesimtire. Dar e okay, in mare parte vorbeam cu persoane umoristice, deci era super okay. Asa cred ca s-a intamplat si acum.

Bun, dar de ce ? Acuma vine partea in care interpretez si nici nu-s sigur de ceea ce spun, dar banuiesc ca poate fi adevarat.

Eu nu cred ca sunt genul de om (barbat) capabil sa se gandeasca cu succes la mai multe chestii odata (cum e o femeie, sau sunt unii barbati capabili, hah). Asta plus ,,dragostea" mea pentru gandire analitica extrema si tensiunea constanta aplicata pe mintea mea de orice fel de gand sau sentiment sau actiune, fapt, persoana, toate astea find percepute ca si cantitati vaste de informatie, pentru ca deh, persoana analitica. Asta, plus grijile pe care le am constant plus... nici nu mai stiu ce, toate ingramadindu-se in capul meu in acelasi timp, ma trag un pic in jos si nu ma lasa sa gandesc coerent si sa fiu o persoana pe cat de normal poate fi unul ca mine, macar. Si asta in sine ma face sa ma simt aiurea, deci... multe chestii naspa in neregula aici.

Totusi, find mega obosit, capabilitatea mea de a ma gandi la mai multe chestii odata a scazut de la 30% la 0%, si asa... eram atent fix pe ce mi se intampla la momentul respectiv. Fix pe acele emotii, pe acele oportunitati de a ma face sa ma simt bine, fara consecinte, fara amintiri legate de acestea, aiurea. Pur si simplu, nu stiu sa explic cat sa aibe sens, scuze. Si ca si idee, am inceput sa ma simt bine, bine, pentru fiecare conversatie pe care-o aveam, piesa, sau ma rog, ce-am mai experimentat eu ieri.

M-am simtit bine ieri, a fost amuzant si epuizant, bineinteles. A fost si aiurea ca m-am culcat la 4, si apoi m-am trezit aproape 1 noaptea, iar anumite persoane, sau banuiesc ca persoana, cu care mi-as fi dorit sa stau, mi-au cam dus dorul, iar asta a fost cam aiurea. Dar hey, si maine e o zi, nu ? Adica astazi. Plus ca am mai dormit si azi noapte ceva ore, iar acum ma simt okay, parca odihnit. Si... nu mai e chiar atat de aiurea pe cum era zilele trecute. Sunt calm, grijile inca sunt acolo, dar un pic mai departe de mine.

Astazi ar fi perfecta o imbratisare de la cineva, pfu... aveti donatori, careva ?

Nu dormi, mai stai un pic cu mine...

Am fost orb, sau sunt ?

Ce idee interesanta mi-a venit, hah. Ma rog, pentru mine, pentru tine poate e plictisitoare, da' nu-mi prea pasa. Vreau sa vad ce iese, daca pot s-o asez clar pe-aici, sa se vada frumos si s-o descifrez si eu mai bine.

Ia chestia asta: ,,Pana sa te cunosc, am fost orb, insa acum vad clar!"

Ia si chestia asta: ,,Pana sa te cunosc, am vazut clar, insa acum sunt orb!"

Bun, hai sa le batem acum cap in cap, tu si cu mine. Sa vedem ce inseamna fiecare, din punct de vedere romantic, bineinteles. E treaba care ne afecteaza cel mai tare, pe noi ca si tineri, si e mai placut raportata la chestia asta.

Bun, tu esti o persoana echilibrata. Stii ce vrei de la viata, stii cine esti, ce-ti place si multe alte chestii in genul care te fac te simti impacat cu tine insuti. Adica te fac sa vezi clar viata ta si delimitarile din jurul ei. Destul de simplu pana aici, sau cel putin asa iti spui, privind momentul din viata ta in care cunosti o persoana care te da cu totul peste cap. Adica ,,te indragostesti", desi nu stiu daca e corect sa aplicam termenul asta, avand in vedere citatul despre care vorbim. E o munca in progres, totusi, aflam impreuna ce si cum, nu-i nici o problema.

Ce se intampla ? Capul tau intra intr-o ceata, dupa marturiile unora. Vezi clar, esti okay, si apoi nu mai stii nimic, ea ruinand toate regulile pentru tine. Cuiele pica de pe pereti, tablourile se sparg, sunetul sticlei ce se farama te asurzeste si toata privelistea din capul tau se schimba. Incepe sa se rearanjeze, si tu nu mai stii exact pe ce planeta esti. Tranzitionezi din om normal intr-unul indragostit, nu ?

Dar de ce trebuie sa fie asa ? De ce trebuie sa ai capul in ceata in momentul in care te indragostesti ? De ce nu poti sa vezi clar si inainte si dupa ? Teoretic se poate, dar unii spun ca asa nu esti indragostit. Eu spun bullshit. Doar pentru ca ai o varsta mai frageda sau pur si simplu experienta mai proasta in a fi indragostit, nu inseamna ca ce simti tu e singura chestie care exista si-o simt toti. Cum zicea o buna prietena de-a mea, nu de mult, de unde stii ca albastrul pe care-l vezi tu e acelasi albastru pe care-l vad si eu ? Poate tu vezi un fel de verde, si eu un fel de violet si-l numim amandoi albastru! Ti-am zburat creierii, esti mort.

Revino-ti, mai avem de discutat, ma. Imagineaza-ti... ce puii mei sa te pun sa-ti imaginezi ? Ah, okay, imagineaza-ti ca tu, in momentul in care te indragostesti, poti foarte bine sa nu te indragostesti de persoana respectiva. Nu te uiti la ea cum trebuie, nu o vezi cum este ea, de fapt, proiectezi toate idealurile tale asupra ei pentru ca acestea se potrivesc acolo si ea + idealurile tale = te simti extraordinar de bine, ca si cum eu-l tau se extinde la o terta secundara si se bucura de libertatea asta nemaipomenita. De calatorie. Vai, si de ce-ar fi asta frumos ? Cum sa explic... iti place cand vorbesti cu cineva despre ceva anume si te simti ca si cum vorbesti cu tine insuti, nu ? Te intelege deplin, iti spune exact ce vrei sa auzi, pentru ca va asemanati, sau ganditi la fel asupra subiectului in cauza. Mnah, tu nu te simti la fel cand vorbesti pe bune cu tine. Atunci esti doar plictisit, insa cand e o alta persoana in cauza, deja zbori de fericire. Intelegi ? Ce-am zis anterior e doar mult mai fain. Gen... mult mult mai fain.

Practic, cand ai ceata aia ce-ti acopera ochii, e din cauza ca te indragostesti de ceea ce simti in momentul in care esti cu persoana respectiva, sau in momentul in care te gandesti la ea. Te gandesti la un ideal perfect, iar asta iti da o euforie ca de drogat. Te droghezi pe gratis, yaaay! Bucura-te, e fain, drogurile-s scumpe si dubioase.

De ce se intampla chestia asta ? Mintea noastra interpreteaza absolut totul. Tot ce vede. Tot ce vezi tu pe strada, mintea ta interpreteaza si se foloseste foarte, foarte mult si de memorie. Interpretarea si memoria se combina. Imagineaza-ti cand cauti ceva, spre exemplu... cheile. Stii deja cum arata cheia ta din toate punctele de vedere. Prima data cand ai tinut-o in mana ai studiat-o, te-ai uitat la ea, ai prins esentialul. Cand o cauti si o gasesti, trebuie doar sa vezi forma cheii tale, sau aspecte similare, si deduci ca aia e cheia ta si o iei si fugi imediat. Nu mai stai s-o studiezi, sa vezi daca intr-adevar e cheia ta. La fel si oameni, la fel si orice.

In fine, iesi cu capul din ceata, vere :) trecem la partea numarul doi, si anume ,,citatul" numarul doi:

,,Pana sa te cunosc, am fost orb, insa acum vad clar!"

Care era de fapt numarul 1, da' nu mai tot tine numaratoarea. Nu fii naspa ca ma enervezi.

Putem, oare, in exact aceeasi situatie, sa aplicam citatul ? Efectiv sa-l inversam. Pana sa te cunosc, eram un orb, nu stiam in ce directie o iau. O ceata era asternuta pe capul meu, dar... ai aparut in viata mea si uite, acum totul e clar. Acum stiu ce vad si ce simt si ce vreau. 

Vai, suna bine, dar e vreun dram de adevar in ceea ce spun ? Probabil. As putea baga ideea cu ,,depinde de ce fel de persoana esti", dar apoi as parea naspa si as manipula gresit subiectul. Ca mnah, schimband atat de drastic punctele de vedere, poti sa dai cap in cap orice opozitii. Dar vai, stiu ca se potriveste cumva in situatia asta, doar se spune des.

Hai sa presupunem ca toata starea aceea de claritate pe care crezi tu c-o ai in momentul in care esti singur, nu e tocmai o claritate. Crezi ca poti face asta ? Stii bine ca ai patit sa crezi foarte tare ca esti intr-un fel sau simti intr-un fel sau poti/nu poti anumite lucruri si s-a dovedit a fi gresit. Apoi ai fost surprins  peste masura de un eveniment, in cazul asta reprezentat printr-o persoana, care cumva iti reaseaza toate sinapsele si iti schimba punctele de vedere. Da, ma, iar te indragostesti. Ce ? E plauzibil, aici suntem intr-un nivers paralel, deschide-ti imaginatia.

Claritatea pe care-ai putea-o avea poate fi sustinuta tocmai de sentimentul acela intens ce da navala peste tine. Stii si tu ca atunci cand te indragostesti, una din lucrurile care ti se ridica (bai... ai grija), este motivatia, nu ? Si daca ai motivatie, de obicei si pofta de viata merge direct proportional. Astea doua inseamna o viziune clara asupra unui scop, sau a mai multor scopuri. Da ? Da. Si putem numi asta o stare de claritate ? Ma, eu zic de ce nu ? Atata timp cat inainte putem presupune ca drumul inspre acel scop al tau e lipsit de ceata sau alte precipitatii enervante, e o stare de claritate, nu ? 

Imagineaza-ti o situatie ideala in care iubesti o persoana in mod clar, lipsit de asteptari, de gelozie, de neincredere, de invidie, de ura, de frica. Doar s-o iubesti pe ea si atat. Iti poti imagina asa ceva ? Serios, eu nu vorbesc de o fantezie, ci de ceva ce chiar se poate intampla. Acuma, nu te supara, daca ai avut cateva relatii si au mers toate prost din fie'ce motive, nu inseamna ca acea chestie aproape fictiva despre care eu incerc sa vorbesc aici, nu exista. Ba exista, taci si crede-ma pe cuvant. Taci mah, nu ma mai contrazi cu gandul, e adevarat. E rar, da' e adevarat. Acel marele premiu din loto si ... ma rog, chestii d-astea rare.

Deci, ai fost in ceata, dar ai gandit clar in acelasi timp, apoi te-ai indragostit si ceata s-a ridicat, dar de fapt nu a disparut niciodata. Mindfuck, acum ca am facut 2 explicatii total diferite. Bine, aproape total diferite, fine, in fine!

Am devenit doar mai confuz in urma cautarii mele pentru raspunsuri. E asa frustrant cateodata, dar totodata e simpatic faptul ca poti vorbi asa mult despre o chestie aparent banala. Pe mine ma face sa ma simt bine. Si e si interesant cate abordari puteam avea asupra subiectului si au iesit abordarile in cauza...

Multe lucruri sunt interesante, si e mereu amuzanta o dezbatere in genul, facuta intr-o stare de nesomn. Da, ma duc sa ma culc, capul meu e in ceata. Urmeaza a se trezi intr-un uragan. Somn usor! Ne vedem si ne... mda.

Du-te la psiholog

Se vede pe chipul tau ca n-ai trecut catusi de putin peste chestia aia care ti s-a intamplat azi-vara. Da, da, ai vorbit cu mama, ai vorbit cu varu' si cu catelu', da' n-ai trecut peste. Te-ai plans aiurea sa nu te simti singur, chiar prima data si dupa ai zis ,,lasa, trece" si ai pus totul pe pauza. Ai iesit din costumul tau murdar de om suparat, l-ai bagat in dulap, asa jegos cum e, si ai pus altceva pe tine, iar lumea te-a vazut ca om multumit de viata, nimic nu te deranjeaza.

Tine minte, totusi, ca te vei intoarce in dulapul respectiv, si vei da peste treaba aia a ta neterminata si te va freca un pic gandul. Ma rog, pe mine m-ar enerva, dupa care as inchide dulapul si mi-ar trece dupa, insa e destul de agasant sa se tot intample chestia asta. Nu ma intelege gresit, eu chiar pot fi foarte lenes uneori, dar ideea ca trebuie sa fac ceva e mult mai naspa decat operatiunea in sine, mereu si-ntotdeauna.

Nu poti lasa o problema deoparte, daca chiar vrei sa-ti fie cu adevarat bine. Eu stiu ca tu nu vrei sa ma crezi, si n-ai decat sa ramai asa, pana la urma e problema ta si asta, insa totul ramane acolo ca ceva ce te deranjeaza, nu intelegi sau te doare. Doar pentru ca ignori totul pe moment, nu inseamna ca vei putea ignora totul toata viata. Si apoi ce se intampla cand apare un rahat similar ? E ca si cum ai suporta ambele rahaturi in acelasi timp, din moment ce nu te-ai ocupat de ultimul.

Ce inseamna sa te ocupi de ele, pana la urma ? Sa te ocupi de problemele tale ? Inseamna sa te gandesti la ele ca la o ecuatie matematica, sau o problema de geometrie, sau matematica, pur si simplu. Ca si aia o ignora mai toata lumea ca pe propriile probleme. Si cum vine asta ? Ai 1-2-3 necunoscute ce se intersecteaza intre ele si din acestea rezulta o concluzie, iar tu trebuie sa aflii necunoscutele respective. Numai ca in plus de matematica, trebuie sa aflii si de ce-au aparut necunoscutele acolo in primul rand, cum se intersecteaza intre ele, ce presupune fiecare, daca sunt persoane implicate si ce efect au ele asupra problemei in cauza, care sunt posibilele rezultate la fiecare, cum te afecteaza fiecare rezultat, care e cel mai corect pentru tine. Efectiv, sa stii totul, sa o poti controla din toate punctele de vedere.

Nu ma intelege gresit, nu te pun pe tine sa faci toate chestiile astea. Nu de alta, dar poate nu te descurci, iar asta nu e neaparat ceva rau. Sunt sigur ca ai alte specializari mai interesante decat psihologia, dar pana la urma iti doresti o viata echilibrata in care tu sa ai cat de cat control pe emotiile tale si pe tot ce presupune psihicul tau, si nu sa te darami instant la niste lucruri ce pentru altii par banale, nu-i asa ?

Mergi la un psiholog. Ala e genul de stresat nebun capabil sa faca toate operatiunile alea pentru tine, sau daca e sa fim mai exacti, sa te ghideze pe tine sa le faci, sa-ti sopteasca raspunsurile si tu sa crezi ca ai reusit pe cont propriu sa-i dai de cap si sa fii mai relaxat si mai fericit in urma rezolvarii respective.

Pacat, totusi, ca nu toata lumea-si permite sa arunce bani pe asemenea oameni, si nici nu au pregatirea mentala necesara pentru a intelege ca nu se pot descurca cu unele lucruri. Esti depresiv constant ? Esti un stresat cronic ? Esti agitat mereu, te simti prost, te simti inferior, consideri ca esti slab, increderea ta are de suferit ? Eh, lasa, trec de la sine. Trebuie doar sa fiu fericit. Oh, uite ce plasma draguta cu 4000 de lei. O iau frate!

Si apoi mergi acasa la familia ta, cu toate problemele de mai sus, nevasta striga la tine pentru ceva ce n-ai facut, e nemultumita de atitudinea ta, tu esti deja asurzit de propriile-ti frustrari si mai ca nici nu ai chef s-o auzi, daraminte sa intelegi de unde-i vin si ei frustrarile...

        ,,Taci, fah, ca-ncepe meciu'!"

Nu stiu ce sa zic. Daca tot nu ai chef sa faci chestiile astea, macar vorbeste despre problemele tale. Expune-le cuiva, sau unui jurnal, sau unui blog, exact asa cum fac si eu aici, de ceva vreme. Scriu despre ce ma deranjeaza, ma plang, iar in timpul asta, in timp ce scot afara toate chestiile care ma deranjeaza, ma simt de parca le iau pe toate la rost, in timp ce-mi iasa pe gura, sau le vad asternandu-se aici, si pot sa ma uit mai atent la ele si poate, poate sa vad ceva ce am omis, care sa dea mai mult sens chestiei care ma deranjeaza atat de tare.

Sa vorbesti despre asta va fi mereu ceva util. Dar scopul final e mereu sa te intelegi din cat mai multe puncte de vedere. Sa stii de ce si cum si cat. Iar asa, cand tovarasul tau trece prin exact aceeasi chestie, el va fi mai norocos decat tine. Te va avea pe tine sa-l ajuti sa paseasca exact ca si tine. Iar intr-o zi va fi viceversa, probabil. Sau poate nu, tot ce e posibil.

Toata lumea are tulburari in genul. Unii mai mult ca si altii, in functie de cat de mult decizi sa afunzi problemele astea in sinea ta si sa le lasi sa se adune, ca apoi sa le interpretezi gresit din cauza ca au o presiune atat de mare asupra psihicului tau. E treaba ta, nimeni nu-ti cere sa ai incredere in cineva. Ci doar sa vorbesti sa te ajuti pe tine insuti. Nu mi se pare atat de greu, odata ce spargi gheata si incepi s-o faci.

Ma rog, eu zic bafta!



P.S. Piesa faina! Aveam chef de o voce placuta si pian :)

Pagina de jurnal nr. 4

Somn, somn, unde dracu esti ? Strig dupa tine de... pfu, de o noapte intreaga. Ce puii mei, ai iesit tu la Revelion in locu' meu sau care-i faza ? Da' mai du-te dracu cu calatoriile tale departe de mine si lasa-ma-n pace daca oricum nu avem o relatie stabila. Poti sa pleci si sa nu te mai intorci vreodata!

Glumesc, stai cu mine, ma milogesc daca trebuie, nu-i problema ... doar stai, de fapt nu. HAI!

Ah, frate. Ce seara am avut! De fapt, lasa seara, daca tot suntem aici, hai sa includem intreaga nenorocita de zi! Ugh, ce fericit ma simt si bucuros si entuziasmat! Am un zambet de Dexter pe moaca mea.

Nu, serios, e stupid. Ori e adevarat felul in care stiu eu ca ma simt, ori imi bag singur ,,simptomele" astea in cap si inebunesc. Stii ce culmea e ?

M-am trezit de dimineata cu un sentiment naspa, tot de singuratate, cum repet intr-una. Singuratate, singuratate! De ce naiba tot simt chestia asta ? O sa-ti zic eu de ce simt chestia asta, sa intelegi dracului odata si sa nu ma mai pui sa-mi fac prieteni si atat, pentru ca nu-mi ajunge. Da, ma, sunt naspa, ce pana mea sa fac ? Daca pur si simplu nu-mi ajunge. Nu suficient cat sa pot spune ca am o stare faina, hai sa sarim in sus ca fraierii! Woo-hoo, hai sa ne dam cap in cap pentru ca-i distractiv! Woooo, ce tare. Si alte chestii-n genul exagerate, bineinteles.

Simt ca oricat de aproape ai sta de mine, poate chiar si fizic, nu ma pot apropia de tine, nicicum. Deci nu pot, in capul meu te simt departe, ca si cum nici nu ma cunosti, n-ai cum sa privesti in sufletul meu, sa vezi ce e, cum ar face-o... pfu, cine-ar putea face asta ? Pana acum doar o iubita a putut umple golul respectiv. Ah, acum ma simt disperat dupa iubite, ce dracu, ma...

Imagineaza-ti cum urasti, efectiv, pe cam toata lumea, iar persoanele pe care stii ca le-ai simti aproape de tine, sunt de fapt departe, fizic. Ghici cine-i frustrat ?
E stupid sa te simti asa mereu si sa incepi sa cersesti dupa atentie sau sa te superi pe oameni pentru ca pur si simplu nu te cunosc. Si da, asta suna a prostie, dar cand simti chestia asta cum te bate-n cap, parca-ti vine sa te superi din cam orice si abia te controlezi, abia te infranezi de la a spune lucruri penibile, mai ales in momentul in care se baga saracii cu o vorba buna, sau stiu eu, alte ramuri de maslini menite sa ma induioseze cumva, sau sa-mi aline chestia asta, orice o fi ea.

Singuratate, ma, asta e. Singuratate. Si cred ca devine o boala, da' inca nu-s sigur de chestia asta. Adica, sa te simti aiurea aleatoriu, sa fii mega sensibil la respingere si la apropiere, si cam la tot ce inseamna cat se apropie sau se indeparteaza o persoana. Nu-i normal, e aiurea. Adica, pf, evident, de parca n-am dramatizat destul despre chestia asta.

La un moment dat aseara chiar ma enervasem foarte, foarte rau din cauza si am inceput sa ma plimb prin casa masandu-mi tamplele. Da, nu eram chiar melancolic sau suparat, eram furios de-a dreptul. Si mi-am amintit ca am bere in frigider si am baut cam 2 doze. Dupa... am fost dulce ca... o nectarina! Ca sa evidentiez ceva dragalas, si acru un pic, neted si bun. Pentru ca da, berea ajuta!

Evident, n-o sa devin alcoolic consumand de fiecare data cand se intampla, da' ma rog, poate pana la un moment dat se va rezolva si dilema asta. De-ar fi sa se intample, ar fi destul de fain. As deveni si mai tare decat sunt acum, iti vine sa crezi ? Daaa, se poate! Nuu, nu se va sparge bariera perfectiunii! Despre ce dracu debitez aici ? Merci, Ada! Influenta ta se simte...

Inca nu-mi iau adio.

Imi place omegle

Da, deci omegle.com e un site destul de simplu cu un scop destul de simplu. Te pune in contact cu persoane random, neoferind nici o informatie despre tine sau despre aceasta. Nimic, decat ce vrei tu sa dezvalui. Totul se intampla fara inregistrare in prealabil, cu 1-2 click-uri. Deci da, 2 click-uri si vorbesti cu cineva, total random, de-aici din Romania sau din alta tara, in functie de cum alegi tu ,,language" in coltul de sus. Simpatic, hm ?

De ce-mi place chestia asta, totusi ? Stii si tu cati oameni prosti sunt pe lumea asta, si ii depasesc drastic pe astialalti, iar daca intri cu o persoana aleatorie in discutie, de pe-aici de prin Romania, cele mai multe sanse sunt sa dai peste un om prost care nu are idee sa scrie, sau nu stie sa vorbeasca, sa tina un subiect, cat de cat. Care vrea chestii de la tine, gen sa ii raspunzi la tot soiul de intrebari personale despre tine, imediat de cum incepe discutia, sa vada daca-i place de unde esti, daca-i place ca esti tip sau tipa, ce varsta ai, sa nu cumva sa fie ceva din astea ce nu-i place. Si totusi, are vreun sens ? Acum, banuiesc ca cerintele lui sunt intemeiate. Stai sa termin de povestit, si-mi spui apoi daca mai au.

Sunt multi oameni prosti, ce-i drept. Dar eu urmaresc exceptiile de la regula. Oamenii care chiar vor sa discute idei si alte lucruri interesante. Orice subiect ce presupune o dezbatere, si putem arunca amandoi cu argumente si alte chestii care se intersecteaza fain.

Imagineaza-ti. Prietenii tai sunt ocupati, sau poate nu te poti apropia de ei, asa cum ti-ai dori, la momentul respectiv si ai nevoie de cineva nou. Cum faci ? Ei bine, eu intru acolo si continui apas pe butonul ,,next" pana gasesc persoana in cauza. De obicei nu dureaza extraordinar de mult, dar gasesc.

Conversatia incepe colocvial. Fiecare saluta, si apoi unul zice ceva random, sau intreaba ,,Ce faci". Raspunzi cu o chestie random si asa incepe o discutie inteligibila. Incepem, de fapt, imediat sa ne intelegem, in felul nostru, ceea ce-i grozav. Tu spui ca ti-e foame, el spune ca tocmai a mancat o shaorma, tu ii zici o amintire cu shaorma pe care-ai avut-o interesanta, el reactioneaza, tie iti place reactia sa, tu spui alta chestie si tot asa. Si nu stii absolut nimic despre acea persoana. Apoi schimbati subiectul si vorbiti despre ceva mai serios, poate chiar personal. Sunteti anonimi complet, deci ce conteaza ? Spui orice, iar persoana in cauza poate sa-ti raspunda si sa fie interesata de ce ai tu de spus. Si lasa-ma sa-ti spun, oricat de bine te-ai simti tu singur, atentie 100% intr-o situatie in genul e extraordinara si chiar te ajuta. Un om sa inceapa sa vorbeasca cu tine doar despre chestia asta din pura sa curiozitate si poate si din nevoia de a se simti util, ca fapt divers... heh.

Si discutam si tot discutam, si tot nu stim nimic unul despre altul. Nici macar daca suntem femei sau barbati, ce conteaza ? Discutam si e in regula. E o companie, dar nu tocmai o companie normala. E... un inceput care de fapt nu incepe. O discutie cu o persoana noua de care te apropii instant, psihic. De cuvintele sale, de reactiile sale, de orice. Si te apropii repede si tare, mai ales la inceput, poate tocmai pentru ca e nou si nu stie nimic despre tine. Nu aveti pic de istorie impreuna, nimic rau prin care sa te judece, decat daca-i el prost de felul sau si judeca inainte sa te cunoasca. In cazul asta, el n-are ce cauta in exemplul asta. Considera ca vorbim despre un om inteligent, exact asa ca si tine, pentru ca citesti chestiile astea, trebuie sa fii cat de cat inteligent, altfel te-ai plictisi repejor. Dah, ma dau mare, hai treci peste.

Stii care-i faza, totusi ? Oricat de fain ar fi, totul. Conversatia, persoana... orice, foarte, foarte rar se intampla sa mai fie frumos si dupa. Adica totul e fain pentru ca e la inceput si pentru ca nu stiti nimic unul despre celalalt. Tot ce e intre voi e discutia, in sine si asta merita totul, timpul tau, stresul tau, ma rog. Am incercat des sa zic: ,,Hai sa tinem legatura" si am tinut maxim o zi, sau doua, iar dupa devenit neinteresant. Au inceput sa se implice aspectele noastre fizice, sau starile diferite care nu se mai intersectau sau ma rog, alte lucruri asemanatoare care nu ne mai permiteau sa revenim la aceeasi stare interesanta pe care-o aveam. Si e naspa, mnah...

Si apoi intram iar sa gasim alta persoana

Vai, e penibil. E ca un viciu, asa-i ? Mereu in cautare de sentimentul ala, care nu dureaza, dar totusi vrei sa-l prelungesti. Si nu merge, si dai greu de el, si vai... cand dai de cineva super tare, ce-ti place foarte mult, si se deconecteaza conversatia de la sine fara sa apucati sa tineti legatura. Atunci e chiar irelevant daca va potriviti pe bune sau nu, in momentul ala vrei sa spargi ceva.

Stii ce altceva e interesant ? Persoanele inteligente au, in general, un mod creativ de a se baga in seama cu tine, din primele fraze. Ceilalti, restul, adica oile ce-ar trebui deconectate de la internet, se iau unele dupa celelalte si sunt toate la fel.

Sa-ti explic: Daca pe site-ul acela, conversatia incepe cu: ,,buna b/f" , ,,hey baiat sau fata", ,,cum te numesti ?", sau intrebari succesive gen: Nume, varsta, locatie, sex, marime la organul sexual, si alte intrebari in genul sau lipsa semnelor de punctuatie, sau plictiseala in reactii, poti sa mergi direct mai departe. Nu ai ce vorbi cu omul respectiv, discutia nu duce nicaieri, iti garantez absolut. Chiar si daca se intampla ca ea sa fie fata si tu baiat sau viceversa, sau sa aveti cateva chestii in comun, atata timp cat omul e interesat de lucrurile astea, nu e interesat sa te cunoasca, pe bune. Se plictiseste si n-are habar sa discute o idee. Vrea sa povesteasca la nimereala, sa se dea la tine, sa faca misto de tine sau alte lucruri.

Bine, hai, exagerez. Ce-i asa rau in ce tocmai am zis ? Nu e nimic rau. E o conversatie. Ma' da mie nu-mi place chestia asta. Eu vreau o conversatia faina, inteligenta, interesanta! De ce trebuie sa trec prin toti plictisitii de viata (si eu sunt plictisit de viata, huh)  ca sa ajung la ei ? Nu-i corect!

Oricum, e fain site-ul, in sine. Cu ocazia asta tind sa le multumesc persoanelor alea cateva pe care le-am cunoscut si tin legatura cu ele mai mult. Si au facut si inca fac o diferenta in viata mea. Sunteti awesome si tin la voi :). V-am cunoscut intamplator, dar ce se intampla in continuare e departe de a fi o intamplare.