Mă zbat pentru tine (adică pentru mine)

Persoanele simple-ți vor spune să faci orice pentru cei dragi, dar oare la ce se referă când spun asta ? Și apoi apare, mai mereu întrebarea: ,,Merită ?” sau „De ce ?”. Nu cred că-i nimic rău să-ți pui întrebarea asta, nu înseamnă că nu mai ții la ei. Treaba rea constă în eventualele răspunsuri greșite pe care ți le dai, iar ele pot fi... o grămadă și ca să fie și mai aiurea totul, sunt și subiective.

Persoanele complicate îți vor spune să faci ce simți, fie că e rău sau e bine, sau e nimic, bănuiesc, iar pe asta mulți ar putea spune că nu reprezintă o prietenie adevărată, dar... poate chiar o prietenie adevărată este. Să fi mereu real, să faci ce simți, să nu te forțezi să fi pe plac, și totuși, să funcționeze totul ar însemna să fi acceptat așa cum ești. Cel puțin așa merge teoria... exceptând toanele și toate dățile în care pur și simplu nu ești tu (n-ai mâncat snickers). Dar acolo iarăși devine un pic subiectiv totul, și sunt sigur că știi și tu să te mai controlezi în acele situații. Câteodată doar trebuie să nu fi un asshole. Sau măcar să încerci.

Revin, totuși, la prima chestie, pe care tind s-o fac și eu, și nu sunt absolut sigur de ce, mai ales că sfatul meu pentru oricine e ideea numărul 2, pentru că e pasul mai greu, dar mai real pentru cel ce-ți e aproape.

De ce m-aș da peste cap pentru tine ? De ce să te ajut până la punctul în care mie-mi face rău, dar să ignor respectiva durere fizică sau otherwise, doar să-ți fie ție bine ? Pare o stupizenie completă, mai ales că excludem motivele reale și adăugăm explicații nesatisfăcătoare ca și: „Pentru că țin la tine”, „Pentru că vreau să te văd bine”, „Pentru că-mi fac griji”, și lucruri în genul. Nu c-ar fi false, doar... nu spun nimic concret, lumea tot se uită ciudat la tine. Eventual mai și profită, dar hei, nu toți și nu mereu. Anyway...

Unul din chestiile care mă împing în a face treaba asta, pe mine, e singurătatea extremă pe care o simt în mine. Nu mă apuc să explic existența ei, pentru că... da.
Ideea e că simțindu-mă astfel, trag enorm spre afecțiune de orice fel, cu cât mai reală și mai profundă, cu atât mai bine. Dar deseori vei simți nevoia de mai mult, mult mai mult decât are nevoie omul obișnuit, și un refuz pur și simplu nu se acceptă, pentru că simți că te doare. Ca sevrajul unei dependențe de droguri, bănuiesc. Da, nu-i rău exemplul, mai ales că putem face analogia între nevoia acelui mic junkie de a face rost de bani oricum pentru a reuși să-și procure micul său fix și nevoia micului dependent de afecțiune de a face nebunii și de a... nu știu, de a fi mereu de ajutor altor persoane din viața lui, pentru recunoștința și afecțiunea lor ? Nu știu dacă însumez totul, realizezi, încerc și eu să pricep, logic...

Alt motiv e sentimentul de inutilitate în astă societate, find o persoană awkward. Simți că nu ești suficient de bun, din anumite puncte de vedere, așa că tinzi să completezi din alte surse, pe care consideri că te pricepi sau te ține să le faci. Fie că mergi de bună voie spre cineva să-l ajuți la bagaje și cari tu ce-i mai greu, chiar dacă poți fi fizic mai slab ca el, sau te trezești cu noaptea-n cap, absent de somn, doar să întâmpini pe acel cineva drag știind că te va îmbrățișa și va fi happy datorită ție sau... nu am idee, orice presupune un efort îndreptat spre altcineva. Apoi te simți util, că primești un feedback pozitiv la mica ta ispravă, de obicei persoana respectivă find recunoscătoare. Văzându-i-se pe față, fără să zică, evident.

Stima de sine se pune ? Ideea că datorită ție persoana respectivă se descurcă mai bine decât ar fi putut singur, iar astfel se naște hrană pentru ego ? De ce nu.

De ce să nu stai pe fundul tău, deci, și să nu faci nimic semnificativ pentru acel cineva ? Adică nimic fără a primi ceva în schimb, așa cum se întâmplă în ăst comerț care funcționează logic de atâta amar de vreme ? Pentru motivele de mai sus ? Sigur, dar mai sunt și altele, sunt sigur, nu pare a fi deloc complet ce-am zis, dar nici mintea mea, momentan nu pare, așa că mă scuzi.

În cazul meu, ca să fie cât mai însumat ? M-am convins, pe mine, că nu merit să fiu în viața acelei persoane dacă nu reușesc să fiu un sprijin, cu adevărat. M-am convins că asta e cea mai bună chestie pe care știu s-o fac, find absent de povești aventuroase sau din viața de zi cu zi. De entuziasmul de a povesti o chestie banală cât să pară interesantă, sau de pasiuni care să mă consume și pe care să le împărtășesc celorlalți să-i inspir. Nu... am, sau nu știu să am. Nu știu să le utilizez, nu știu care-i motivul sau ideea, pur și simplu m-am convins de ideea asta.

Și ca să fiu un adevărat asshole, recunosc că mă doare când sau dacă nu mi se întoarce favoarea. Mă face să mă gândesc de două ori de ce fac o chestie. Bine... există persoane în viața mea care fac mai multe pentru mine decât fac eu pentru ei, din fel și fel de puncte de vedere, nu uit :). Momentan mă plâng, strict de cealaltă parte a bănuțului, și nu trebuie, neapărat, să vorbesc de mine, că fiecare din noi s-a confruntat cu dilema asta, în acel moment de frământare când te așteptai să sară acel cineva pentru tine, în ajutor și doar ți-a întors spatele. Poate a avut motive reale, poate nu meritai și poate nu trebuia să te aștepți la ceva în schimb pentru ce ai făcut sau faci tu. Să-ți regândești motivele pentru care ajuți o persoană dragă. Unele menționate mai sus.

Dar doare pe moment, e o situație sensibilă și îți dai seama că ești impulsiv, până apuci să gândești, un pic. Și apoi se poate sau nu să ți se schimbe părerea. De regulă da, rareori nu.

Și tot nu-mi dă pace întrebarea: De ce să muți munții din loc pentru cineva care nu face decât să se ascundă după ei ? Nu e o întrebare ironică, e legitimă. De ce sau de ce nu ar trebui să faci asta ? O faci pentru ceva în schimb, sau pentru enigmaticul „Țin la tine” ? O faci pentru afecțiune, sau pentru a-ți hrăni egoul cu recunoștința lor ? Sau e alt motiv ascuns ? Care e ? Vreau să știu de ce sunt prost și fals că fac lucrurile astea pentru motive egoiste, sau de ce sunt un prieten adevărat și un tip ok pentru că fac chestiile astea fără motive egoiste ?

... dar mai mult de-atât, de ce nu mă pot opri ? Câteodată vreau să mă opresc. Și lumea-mi va spune: Ok, fă-o. De ce continui ? Doar stop.

Nu știu să stop. Nu apreciez refuzul, mă simt respins. Am nevoie de asta, e drog. Privează-mă și... cine știe ce se întâmplă. Nu ți-ar plăcea să mă vezi în sevraj.

Pagină de jurnal nr. 9

Mă simt atât de singur... și am atâtea probleme în a realiza de ce simt asta, mai exact. Unele chestii sunt absolut evidente, iar câteva din ele sunt în totalitate vina mea, iar altele nu sunt atât de evidente, pentru că uneori ar trebui să nu mă simt singur, și totuși... nu scap de acel sentiment.

Și, ironic, stau și mă izolez singur, parcă pentru a mă regăsi pe mine. Parcă pentru a încerca să merg pe ideea aia că tu ești alături de tine, tu ar trebui să te iubești pe tine și tu te ajuți singur și-ți ții companie. Nici n-am idee dacă să-l numesc bullshit total sau nu, poate e ceva de chestia asta, dar... deocamdată am impresia că nu.

Uneori am companie. Nu reală, virtuală, evident, dar există acolo, și pentru momente scurte reușesc să nu mă simt singur. În acele momente, nu sunt sigur, dar... cred că cel ce-mi ține companie, vrea, nu vrea, intenționat sau nu, îmi dă voie în mintea lui. Ori asta, ori mă forțez eu acolo, fără să realizeze prima dată, nici n-am idee. Și apoi pot privi toate acele gânduri ascunse, să le sortez, dacă mi se dă voie, să le numesc, să le pricep. Și e drăguț, parcă avem o legătură, iar celelalte persoane nu s-au simțit niciodată (din câte-mi amintesc) rău, din cauza asta. Îmi imaginez că e o oarecare eliberare ca cineva să te poată înțelege astfel, și să reușească să-ți ofere un insight specific acelor gânduri și acelor circumstanțe. Că apoi oricine poate să-ți dea un sfat, asupra unei chestii anume, însă doar cei ce te înțeleg cu adevărat pot lega și circumstanțele și experiențele tale de acea chestie să știe ce merge la tine și ce nu. Ce accepți și ce nu. Și mai ales... la ce te-ai gândit deja și la ce nu.

Îmi imaginez că e foarte plăcut... îmi imaginez. Nu c-aș știi cum e asta.

Și de ce nu știu ? Nu-s un om special, nu fac decât să încerc din răsputeri, nu știu de ce. Îmi place, e ceva ce... nu știu, prind repede, o utilitate a mea, un mod de a nu fi... doar încă o oaie în turmă. Asta nu e neapărat ceva special, nu ? Sau poate sunt o oaie, una neagră. Mă rog...

Poate nu știu pentru că nu dau voie ? Nu cedez sub nici o formă ? Sau nu am găsit o persoană care să mă facă să cedez cu adevărat ? Sau dacă am găsit, poate nu se riscă ea ? Care-i răspunsul ?

De ce am rămas, în continuare, la ideea că nu mă înțelege nimeni cu adevărat ? De ce bag bețe în roate ? Vreau să fiu înțeles, dar nu vreau. Ba vreau, doar nu vreau să fiu judecat, pentru că sunt lucruri importante pentru mine, iar dacă acelea sunt judecate, nu cred c-aș reacționa frumos.

Și e atât de penibil să stau doar închis în casă și să nu fac nimic util, decât să merg în singurul loc care-mi permite să supraviețuiesc. Și să mă agăț de activități triviale pe internet care să-mi provoace interes câtuși de puțin să zic că mi-a trecut și mie timpul...

Și nu ies, pentru că ... nu știu.

Obișnuiam să ies. Să mă mulez după persoane, pentru că nimeni nu se mula după mine. În afară de un tip, cu care discutam chestii care chiar îmi plăceau, din punctul de vedere care mie chiar îmi plăcea cu adevărat, până ne-am distanțat dintr-un motiv sau altul și gata. Ne înțelegeam, mă numea fascinant prin modul alternativ prin care priveam toate banalitățile și prin jocul punctelor de vedere care transformau chiar și un sentiment banal într-o întreagă experiență. Ah, îmi place să fiu lăudat astfel.

Mi-e dor de discuții profunde, vreau asemenea discuții care chiar să-mi pună mintea în mișcare, să simt că stau cu adevărat în compania cuiva. Mi-e dor de orice tip de profunzime, simt că n-am mai avut asta de nu mai țin minte. E ușor să sun pe cineva, să întreb cum i-a fost ziua, să-mi spună și apoi... ce urmează ?

Hai să discutăm despre stelele de pe cer, despre dubiile pe care le ai asupra viitorului și asupra unor decizii pe care acum le regândești. Să discutăm despre părerea pe care-o ai despre faptul că o urăști pe... sora ta, sau pe verișorul tău, pentru ceva ce face, ce ți se pare că te deranjează și să facem din asta o întreagă discuție introspectivă.

Nu pot...

Mai bine povestește-mi cum a prins câinele tău discul ăla în dinți și să râdem pe tema asta, și apoi să-ți povestesc și eu cum... am stat în pat și n-am făcut nimic.

... deși m-am gândit la lucruri foarte interesante, din punctul meu de vedere, dar. Mnu, nu e nimic interesant, general vorbind. E okay, mai povestește-mi despre câinele tău.

Și mă plâng. Scot afară, e ceva rău în asta ? Mă plâng și gata...

De vorbă cu un psiholog - Contemplând suicidul

Nu are nici un fel de sens. Nu am nici un viitor la care să fiu mândru să mă uit, sau măcar vreun prezent din cauza căruia să zâmbesc. Încerc de atâta amar de timp, atâtea șanse ratate acumulate în starea asta ce mă ucide. Nu... nu mă ucide, mă înjunghie în așa hal încât o moarte rapidă pare a aduce pace. Singura mea speranță e să mă uit constant în bara de internet, poate, poate primesc o notificare ce-mi spune că mi-a scris cineva, din mormântul patului meu, protejat de ai mei patru pereți de răceala tuturor celorlalți, ținându-mi de cald doar cu propriul meu corp. Singurătate... parcă mă simt în spațiu, sufocându-mă încet, dar nu pentru că n-aș avea aer, ci mai degrabă pentru că n-aș vedea nimic. Nici stele, nici Pământ, nici nimic. Îți poți imagina agonia ? Calmul de pe fața ta spune că nu.  

Nimic nu are sens și nici nu va avea. Preconcepția asta a oamenilor dictează că fără un sens,  nu ai voie să aparții, iar asta nu va fi niciodată adevărat. Cât timp nu ești capabil să înțelegi că de mers înapoi este absolut imposibil, iar să mergi înainte e la fel de imposibil. Ai mult mai multe direcții de-atât în care să mergi, și niciuna din ele nu duce doar înainte. Imaginează-ți un semi cerc. Fiecare grad al lui e o direcție pe care-o poți lua, oricând, iar una luată deschide alt semicerc și tot așa, cu posibilități infinite. 

Nu prea văd relevanța atâtor sensuri. Nu știi unde duce niciunul, tot pierdut ești, iar alegând unul și deschizându-ți-se atâtea așa-zise oportunități, majoritatea cu capabilitatea de eșec, nu văd de ce ești mai puțin pierdut decât ai fost oricum atunci când ai început drumul. Privirea îmi e încețoșată, nu văd bine. Nu văd pe unde e mai bine s-o iau. Picioarele mă dor, nu știu, nu mă mai pot întoarce înapoi dacă o iau de mai multe ori greșit. Deja ratat direcția mai mult decât mă așteptam vreodată. Nu mă pot ghida singur! Sunt singur, și simt că doar eu mă simt singur. Doar eu sunt singur... nu mai există altcineva.

Știi, toată lumea se simte singură în momente din viața lor. Fiecare suflet pierdut se închide în acei 4 pereți proprii gândindu-se la același lucru ca și tine, chiar dacă pare greu de crezut, iar stând între cei 4 pereți nu ajungi niciunde mai aproape de un alt suflet drag, nu-i așa ? 


Atunci bănuiesc c-am înțeles parte din problemă. Când îmi fac curaj să ies, ies degeaba pentru că majoritatea persoanelor cu care mi-aș dori să-mi petrec timpul, pe care nu le cunosc, evident, sunt închise în casă și nu am cum să dau de ele, tocmai că se izolează, iar eu stau și acumulez „inimă grea” și pierd pic cu pic din speranță, căutând aiurea. Sigur, mereu găsesc mai multă speranță dacă tot stai și găsești teorii prin care poți fi fericit, dar și asta devine aiurea și stupid. Tu vorbești să mergi pe „câmpul de bătălie” să riști să încasezi gloanțe. Iar eu mă imaginez a fi deja plin de „găuri”, dar asumându-mi același risc. Serios ?   

Te văd o persoană inteligentă. Știi să tragi concluzii în mod inteligent bazându-te pe ipotezele pe care le primești. De ce, totuși, tragi concluzii bazându-te pe durerea pe care-o simți ? 

Nu fac mereu asta. Deseori încerc să ignor ceea ce simt și să merg logic... pe cât de greu mi-ar fi să ies pe-afară, de unul singur, pentru că „uite, ăla e considerat prea ciudat să ieși cu el, nici n-aș știi cum să mă apropii de el, doamne... unde-a crescut ?”, merg singur, contemplez, mă liniștesc, privesc cerul, pomii ... mă rog, cel puțin îi priveam, că acum vine toamna și totul moare în jurul meu. Poate de-asta mă simt așa trist ? Ar fi penibil. Starea mea ținută în sus o vară întreagă din pricina unei priveliști verzi. Mă rog. La finele logicii mele, ajung mereu în cameră, singur, seara și ce se întâmplă ? Îmi vine să mor, literalmente, să mor, find animat doar de cuvintele calde de pe un ecran, provenit de la cineva care, poate, nu pricepe în totalitate ce se întâmplă, dar de departe, face ce poate. 

Pentru tine nu-i ușor să fi optimist, asta se vede clar. Totuși, hai să abordăm problema din alt unghi. Spre exemplu, ce faci să te simți util ? Adică, ce faci să simți că ești bun la ceva ? La ce ești tu bun, de fapt ? ... 

Hm. Îmi place să vorbesc cu oamenii. Să... intru în mintea lor, să ofer mai multe perspective problemelor lor și să ajung, alături de ei, la mai multe soluții posibile care să le ofere speranță. Dar știi, nimeni nu face așa cu mine, e aiurea. Mă rog, când reușesc, îmi face plăcere, îmi ajută stima de sine și egoul, pe ideea că fac ceva ce nu poate face chiar oricine, și bănuiesc că orice om ar trebui să aibă așa ceva, nu ? Dar... nu-mi spune să fac doar chestia asta, nu-mi ajunge. Adică gândește-te un pic, să-ți petreci tot timpul făcând chestia asta, ție ce-ți iese ? Cine-ți întoarce favoarea astfel ? Nici naiba... toată lumea vine la tine și cel mult îți poate spune să „mai ieși pe-afară” sau „să-ți mai faci și tu prieteni, să nu stai ca o legumă”. Merci, ești genial, de ce dracu nu m-am gândit la asta ?” 

Sigur, înțeleg punctul de vedere, dar ai putea alege să faci lucrul ăsta din alt unghi, nu ? Adică... gândește-te, ai auzit, spre exemplu de „Suicide Hotline” ? Știi tu, când lumea tristă te poate suna, random, să poată sta de vorbă cu tine, pur și simplu, aflându-se în situații cu adevărat disperate ? Ai putea contribui la asta. Plus de asta, ai putea încerca o facultate de psihologie, poate ? Și nu numai atât, ai putea încerca anumite cursuri de calificare, sau lucruri asemănătoare care să te pregătească mai bine de meseria asta, sau orice legat de asta. Poți încerca, sunt sigur c-ai fi susținut. Poate nu pe cât de susținut îți dorești tu, să te împingă cu totul de la spate, să te asigure că vei face 100% treaba asta, dar... hei, fiecare după cât îi permite propria viață, nu ? 

Sigur... știi, tocmai ieri... îmi imaginam că nu am nici un fel de viitor. Tocmai ieri... îmi imaginam că nu are sens să mai încerc nimic. Oricum toată lumea care mă cunoaște cu adevărat, pleacă de lângă mine, iar eu, ca disperatul, îi împing și mai tare de lângă mine plângându-mă de lucrul ăsta. Mă gândesc că sunt atât de singur că n-aș putea reuși să fac nimic semnificativ cu viața mea, find blestemat să asist la succesele tuturor prietenilor sau cunoscuților, eu încurajându-i, dar rămânând în urmă, și mă gândeam... serios, are rost ? Mi-ar duce cineva lipsa, cu adevărat ? Un „dead-beat” ce oricum stă închis în casă și nu se sinchisește să facă nimic util, de la care s-ar aștepta toată lumea să-ți ia zilele, că apoi oamenii ăștia fac asta, de regulă, deci nici o mirare acolo. Dar... hm. 
Știi care-i lucrul care mă enervează cel mai tare la speranța pe care mi-ai dat-o momentan ? Nu c-ar fi prima dată când reușesc să pun mâna pe așa ceva, deci zic din experiență: faptul că e ceva ce-mi poate fi luat, sau pot pierde eu, din propria comoditate, sau alte scuze care pot apărea pe drum, iar când se întâmplă asta, mi-e frică de ce se poate întâmpla. Și... recunosc, sunt un leneș, de multe ori. Un comod, adică, pare mai potrivit, și mă gândesc că de-ar exista o cale care să mă oblige să nu mă abat de la drum, ar fi drăguț, dar nu există așa ceva, nu ?  

Gândește-te că, da... sigur, mergi la muncă, te plictisești, și mai rău de-atât, nu ai la ce să te întorci acasă. Și înțeleg cât de rece poate părea sentimentul ăsta. Mai degrabă să te întorci la o persoană pe care-o urăști, decât niciuna, însă există modalități alternative de a-ți ridica moralul, după cum ți-am enumerat câteva mai devreme și, spre deosebire de tine care pari atras de persoane în nevoie de ajutor, majoritatea celorlalte persoane se feresc, pe cât posibil, poate pentru că nu se simt capabili să facă o diferență, sau doar pare o responsabilitate în plus, de care n-au nevoie, sau altă explicație. Faptul că tu arăți tare și clar că ai nevoie constantă de ajutor, reprezinți o responsabilitate, nu un sprijin, așa cum ai vrea tu să te identifici. Deci induci oamenii în eroare, nu ?
Eu zic că vei reuși, la modul cel mai serios. Nu 100%, dar îți vei ridica procentele de fericire, sunt sigur. Doar încearcă... fii voluntar, ajută persoane în situații similare cu a ta, pregătește-te de o facultate, investește în tine, pentru că nu e nimic mai atractiv pentru celelalte persoane decât asta. 

 Și mai vorbim, evident :).

Hai să ne certăm

Urăsc să mă cert, mereu am urât chestia asta. Nu vă înțelegi, oameni (ne)buni ce sunteți, cum se face că unii dintre voi vă certați chiar și din plictiseală ? Sau mai ales din acel motiv...

Gândește-te un pic la ideea că acest „obicei” se întâmplă în momente tensionate, iar în asemenea momente, juma din cuvintele care îți ies pe gură nu sunt ceea ce simți cu adevărat, ci chestii pervertite de gândurile negre pe care le ai, că deh, ce nu e logic în asta ? Totul e logic.

Deci de ce ai alege să spui niște căcaturi, pe care, în mod normal, nici nu le simți cu adevărat ? Sau căcaturi pe care nu le-ai face în general ? Ca și: „Nu vreau să te mai văd vreodată!” Și tu în capul tău nici măcar nu plănuiești asta, dar... cum sună asta pentru cel la care ții ? Zi-mi... te gândești ? Nuuu, nu te gândești, ești prea ocupat să fi prost și să arunci cu căcat.

Okay, nu mai repet cuvântul ăla.

Unii oameni spun că e ca o formă de eliberare, să te cerți, deși formă de eliberare e să și mergi la baie să... mm... am zis că nu mai repet.

Ce-ar fi să încerci alte „sporturi” care implică și alte persoane și să vă distrați împreună ? Știi, și alea consumă energie... și în loc să te cerți cu oameni, mai bine te plângi lor, sau oamenilor apropiați. Că de-aia-s apropiați, să te plângi lor (și altele).

Acum o să-ți zic metoda mea de a nu mă certa cu nimeni, pentru că, evident, am una, și evident, e ciudată și implică mult autocontrol și gândire, pentru că... Adi.

Mă enervez foarte des, de felul meu, pe lucruri nesemnificative, de cele mai multe ori, pentru că așa-i omul, datorită emoțiilor. Și se întâmplă. Și apoi, având nervii respectivi, mai face o persoană o chestie pentru care nu te-ai enerva, în mod normal, chiar dacă te-ar deranja, dar atunci ești nervos și îți vine să-i zici toate lucrurile tâmpite din lume, altfel simți că explodezi.

Eu n-o fac. Eu tac, pentru că știu că nu voi exploda. Eu mă retrag, pentru că nu avem doar o zi de trăit, ci mai mulți ani, sau cel puțin sper și eu că mai trăiesc câțiva ani. Apoi îmi fac scenarii în minte (chestia mea preferată ever) cu ce ți-aș putea spune, și știi ce se întâmplă atunci ? Îmi imaginez că-ți zic chestii aiurea și am și șansa să-mi dau singur peste gură (mental, că nu deschid gura) să retrag ce-am zis, ș tot așa o vreme, mă gândesc, în cuvinte la motivele pentru care sunt enervat, raționalizez totul, apoi vorbesc cu tine. Știi ce se întâmplă atunci ? Sunt capabil, cât de cât, să-ți spun exact ce trebuie ca să fie o discuție productivă pentru amândoi, sau cel puțin pentru mine, depinde cât contezi pentru mine. Asta fac eu. Știi de ce ? Nu știi, nu ? Ți se pare că ce-am zis aici e ceva stupid și prea complicat și n-are rost.

Pentru că îmi pasă de cum te rănesc, idiotule (asta dacă țin la tine). Îmi pasă dacă zic o chestie, mai ales dacă nici măcar nu e adevărată, ci doar născută din smoala aia din sufletul tău. Deci de ce-ar trebui să-ți spun chestia aia ? Ar trebui să-ți descriu ce simt, mai degrabă, să știi și tu, să mă poți îmbrățișa, nu știu, nu să formulez ceva ce știu că te-ar răni și tu apoi cum să reacționezi ? Mda.

Deși, deseori am atâtea sentimente negative în mine, că prefer să-mi petrec majoritatea timpului singur... sau eventual să încep un sport extrem.