Nu mai am nevoie de tine. Dar te vreau.

Viata mea merge si fara tine. Doar ca e mai faina cu tine in ea. Asta vreau sa cred.

Hai sa vedem daca iese ceva din chestia asta. Am incercat de-atatea ori sa imi dau singur un sens, si nu sa ma bazez pe sensuri conditionate de alti oameni, incat incep sa cred ca nu mai are rost sa incerc, pentru ca e imposibil. Toata lumea imi spune, insa, ca nu trebuie sa te bazezi pe oameni si trebuie, dracului, sa-ti traiesti propria viata, bazata pe propriile tale vise, neavand in calcul persoane anume, ca si: Eu o sa fiu fericit doar daca o sa fiu cu X. Daca X nu exista in viata mea, si am de ales doar... restul alfabetului, nu-mi ajunge, am nevoie de X. Asta e o prostie nascuta din propria noastra frica de a risca si de a avea incredere.

Stii, am criticat atat oameni pentru ca le e frica sa riste, si viata merge pe riscuri mereu, si frica de ceva e mult mai ingrozitoare decat chestia in sine, dar stii, eu sunt mai rau ca ei. Mi-e atat de frica sa risc incat nu reusesc sa dau drumul unei persoane de care m-am atasat din cauza ca mi-e frica, ingrozitor de faptul ca n-o sa mai intalnesc o persoana ca ea. Poate ca am motive, din moment ce toata viata n-am avut un prieten adevarat. Niciodata... niciodata, chiar niciodata... si probabil din cauza asta am devenit atat de disperat dupa asa ceva. Adica am in sfarsit ceva frumos in viata mea, si daca se indeparteaza, disper, arunc cu lucruri, plang, nu dorm, viata mea nu mai functioneaza pentru ca... ma rog, doar pentru ca si atat.

,,E cea mai speciala persoana din viata mea, si acum pleaca de langa mine"
,,De ce pleaca ?"
,,Pentru ca nu ma mai place, iar eu o rog sa stea langa mine"
,,... ba da, te place, dar rugand-o, n-o sa te mai placa"
,,Cum asa ?"
,,... nu poti ruga o persoana sa te iubeasca. Arati ca esti atat de slab incat o condamni la o viata in care tre sa te traga tot timpul in sus. Sa traiasca viata ta pentru tine. Tu doar culegi roadele vietii ei. Esti un prost."
,,Stiu, dar..."
,,Dar taci. Ea nu e centrul universului tau. Nu gandirea ei e problema ta, ci tu esti problema ta. Ea reactioneaza normal, tu esti anormal"
,,Imi dau seama, dar... nu stiu ce sa fac"
,,Ori te desprinzi de ea, ori gasesti o noua sursa de energie si ii arati ca esti mai puternic decat ai fost odata, daca vrei sa stea langa tine, daca tu crezi ca o pretuiesti atat, vei face asta."
,,Nu pot sa ma desprind de ea... imi place prea mult, si fara ea, viata mea devine foarte trista, si goala. Deja e goala, si uita-te la mine."
,,Nu ma uit la tine. Esti un gunoi. Stii cand o sa ma uit la tine ? Cand o sa-ti revii, cand o sa fii un stalp ce nu poate fi doborat. Cand te vei uita la tine si-ti va fi rusine de tine insuti"
,,Nu pot fara ea..."
,,Nu poti cu ea. Daca te bazezi mereu pe ea, mereu vei avea nevoie de ajutor"
,,Da, ai dreptate. Dar daca nu va merge ?"
,,Da-ti o palma peste fata si enerveaza-te dracului odata. Indepartezi pe toti de langa tine. Fa-i sa vrea sa fie langa tine, si nu ii ruga, ca un las sensibil slabanog si prost."
,, ... ma enervez pe tine"
,,Da, ca-mi si pasa. Eu stiu cine sunt. Tu stii ?"
,,Nu mai stiu exact..."
,,Afla cine esti. Fara ea. Si arata-i cine esti, fara sa-ti pese daca ii va placea."
,,Si cum fac asta ?"
,,Afla singur, durule... slabiciunea ta e in capul tau. Mananca, iesi afara, trage aer in piept, si considera un privilegiu faptul ca traiesti. Pentru ca ea nu va considera un privilegiu faptul ca tu traiesti, indiferent cat de tare te iubeste. Tot de ea va avea grija, nu ca tine."
,,Nu credeam ca orgoliul si mandria ma vor salva vreodata."
,,Ele sunt armele tale. Pune mana pe ele, si baga gloante, una dupa alta. Vorbesti de parca ti-ai baga fericirea intr-o cusca incuiata, si ii dai cheia unei persoane la intamplare. Iar tu esti fericit doar cand ea binevoieste sa vina in capul tau sa descuie, dar cand nu, viata ta e o paragina. Ce-ai ajuns ? Nu ti-e rusine ?"
,,Ai dreptate. Imi bag piciorul. Maine daca fac ce-am facut astazi, te rog... ia-ti avant si da-mi un pumn in gura sa pic pe jos, fa-mi o poza, si arata-mi-o de cate ori ma fac de ras. Sa-mi intre in cap ce-am ajuns."
,,Cu placere :). Ce nu te omoara, te face mai puternic"

Asta e genul de conversatie pe care as vrea sa am cu cineva, in cazul in care eu as fi victima. De fapt, am avut genul asta de conversatie astazi cu cineva inteligent, doar ca nu chiar atat de ,,perfecta pentru mine" precum am scris-o eu aici, dar... daca tot am imaginatie, mi-am imaginat singur o versiune imbunatatita.

Stii, se spune ca daca nu te iubesti, nu te iubeste nimeni. Daca nu te respecti, toata lumea arunca cu noroi in tine. Daca nu te ajuti, nu te ajuta nimeni. Daca nu te poti uita in oglinda, nimeni nu se uita la tine. De ce ? Conversatia de mai sus pare sa aibe raspunsurile, sau cel putin cateva. Tu ca om slab, admiri o persoana care e tare, si stie ce vrea. O persoana pe care n-ai putea s-o dobori nicicum, chiar daca-i iei totul. Cine spune ca nu toti suntem slabi, comparativ cu alte persoane ? Si slabi find, ne agatam de altii... cu cat mai slabi, cu atat ne agatam mai tare, si ii facem sa le fie scarba de noi, pentru ca-i tragem in jos. Nu ?

Nimeni nu ne dicteaza vietile. Nimeni n-ar trebui sa ne dicteze vietile, si totusi o fac, si uite unde am ajuns. Eu am trait mereu fara cineva in jurul meu, si am avut nevoie de cineva in jurul meu... persoane care sa ma inteleaga. Au fost inexistente, si m-am lamentat singur pe faza asta, find invidios de fiecare data cand vedeam oameni care aveau ,,best friends" , ,,soul mates" si asa mai departe. Iar eu... nu aveam. Visam la asta... si acum cand am gasit best friend, vreau s-o transform intr-un ideal sa compenseze pentru tot ce-am pierdut, tot ce mi-am dorit. Si mai zic c-o iubesc, si ca vreau ce-i mai bun pentru ea.

... unde e mandria mea cand tot ce e important in viata mea depinde de toanele altei persoane ? De orarul altei persoane ? Cum anume imi traiesc eu viata, daca viata nu e a mea, ci depinde de orarul persoanei respective ?

Daca iubesti pe cineva, da-i drumul. Daca te iubeste, va veni la tine. Daca nu-i dai drumul, si o tii legata strans de tine, va vrea sa plece, fie ca te iubeste sau nu. Deci... da-i drumul. Asa ii vei arata ca o iubesti, si nu ai nevoie de ea ca sa fii normal. Asa se poate baza pe tine cand ii e ei rau, sau cand ii e bine, nu doar cand are chef sa-ti arate caldura.

Asta a fost un discurs auto-motivational pe care sa-l citesc cand sunt prea prost sa vad ce trebuie sa vad. Sunt rupt de realitate, gol pe dinauntru, distrus in toate felurile... si dau vina pe altii. Nu e cine vreau eu sa fiu. Vreau sa ma schimb, sa arat ca sunteti dereglati daca va imaginati ca asta e tot ce pot. Pot mai mult...

Iubire, obsesie, ura

Se spune ca inveti multe dupa ce pierzi ceva, cu adevarat. Dupa ce... realizezi ca ai pierdut si esti in procesul de ,,reconstruire" al vietii. Cand incepi sa te uiti in urma la ce s-a intamplat, fara sa mai fii prea afectat de speranta, de frica. Cand nu mai ai nimic de pierdut... vezi doar ce e in fata, o plansa alba, iar acum nu mai ai un numar limitat de culor, pe care ti le da situatia. Numarul e nelimitat. Esti liber. Oare eu sunt ? Inca nu stiu...

Ma gandeam la sentimentul de iubire, si in acelasi timp la sentimentul de obsesie, si incercam sa fac deosebiri intre sentimentele astea, dar imi era greu, luand in considerare ca puteam spune orice despre amandoua, sa para adevarat, si apoi sa ma contrazic singur, in functie de cum se contrazicea situatia, si iarasi sa par a avea dreptate, nimeni neputand sa ma contrazica, iar cand ma contraziceau... ma rog, te prinzi tu de ce vreau sa zic, cu adevarat.

Evident, nu puteam sa fac deosebiri prea mari, din moment ce priveam mereu din perspectiva lor. Mereu eram sub influenta uneia sau alteia, si nu reuseam sa vad prea clar, ele avand efectul asta asupra omului, in general. Te orbesc, te fac sa mergi aproape de nebunie, facandu-te sa iei decizii ilogice, aparent, care nu prea au ca scop binele tau, propriu-zis. Deci... intrebarea, in contextul asta, e: Cum ajungi in starea in care poti face deosebiri intre ele, sa stii ce-i fiecare, si apoi ce simti tu ? Hm...

Prin eliminare nu prea cred ca merge, din moment ce ele alterneaza de multe ori. Da, alterneaza. Cine spune ca suntem roboti, sau calculatoare capabile sa simta doar cate o chestie odata ? Normal, te strica de cap. Acum poti spune ca simti asta, iar apoi, peste vreo cateva ore, sau dimineata urmatoare, in urma unui vis cam nepotrivit, sentimentele se pot schimba, si tu poti ajunge sub impresia ca daca acum simti asta, si ieri ai simti la fel, sau daca ieri ai simtit intr-un fel, astazi e o simpla eroare ce va trece. Deci... nu, nu-ti poti da seama cu adevarat...

Altcineva zicea: Daca nu merita, atunci nu mai simti nimic, pur si simplu. Renunti la toate sentimentele pe care le ai si gata. Ar fi tare, ah ? Dar in acelasi timp ar fi putin cam imposibil. Ma rog, in cazul in care chiar simti ceva real... imposibil pentru ca exista o micuta diferenta intre sentimente si gandire. Gandirea e una, o chestie pe care o poti face sa apara, sa dispara, sa fie intensa, sau slaba, sa fie de o natura, si apoi sa o schimbi, in functie de cum ai tu chef. Sentimentele... nu prea. Odata ce simti ceva, simti, apoi daca nu mai simti, gandirea devine sclava sentimentelor, si nu invers. Deci daca tu gandesti ca e mai bine sa nu simti, asta nu inseamna ca nu vei mai simti. Pricepusi ? Vag, nu ? ... hm. Zic doar ca... nu prea conteaza daca se merita sau nu, daca tie iti face bine sau nu, daca altora le face bine sau nu, sentimentele vor fi acolo, si vor fi al naibii de greu de descifrat, sau pus in cuvinte. Tocmai, pentru ca sunt sentimente. Nu-i asa ?

Hai sa fim mai creativi. Sau cum s-ar spune: ,,Let's think outside the box!". Daca nu pot descifra sentimentele astea, sau sa le controlez cat de cat, individual, impreuna, sau sa le fac sa dispara, hai sa adaugam alt sentiment langa ele. Ce zici ? Ce zici de ura ? De fapt, pana la urma ce inseamna ura, cu adevarat ? Pentru ca am impresia ca multi o confunda cu indiferenta, raceala aceea... ceea ce nu-i adevarat, nici pe departe. Si totusi, cu un search pe google, am aflat o gramada de definitii contradictorii. Aparent aproape nimeni nu stie ce-i ura, cu adevarat... nici eu nu stiu, evident, dar as putea sa fac si eu ca ei, adica sa banuiesc. Hm...

Putem lua ideea ca de la dragoste la ura e un simplu pas, ele find strans legate intre ele, din cate stiu eu. Si in acelasi timp, sa luam faptul ca ura este un sentiment ca oricare altul. E ceva ce simti, nu o absenta a unui sentiment, deci in mod categoric nu poate fi raceala, nici indiferenta. Te face sa te consumi, deci sa dai din tine un anume ceva, catre altcineva, daca urasti pe cineva. Deci nu te abtii sa oferi, insa... din cate stiu eu, nu mai vrei sa obtii nimic de la nimeni, decat satisfactie personala dupa ce... produci tu anumite actiuni. Nu ? Ma rog... probabil ura merge in sute de definitii, in primul rand in functie de om, si in al ll-lea rand in functie de sentimentul din care deriva. Daca deriva din dragoste, si nu se naste, asa pur si simplu, atunci... eu as putea-o cateloga drept o dragoste din care ai taiat un procentaj din ea. Ai taiat... parti cheie din ea si ai ramas cu mai putin, dar ai adaugat alte goluri, alte principii. Evident, asta nu e ura cu adevarat, insa asa as vrea s-o vad eu acum. E usor de suportat, imi da un oarecare confort, e ca si cum consum din alta rezerva acum, fata de cum as consuma find indragostit sau obsedat. Si asa le-as putea privi pe celelalte doua, sa pot face diferente intre ele... sa pot identifica mai usor situatia in care ma aflu, ca apoi sa fac ceva solid in privinta asta.

Tot n-am gasit prea mare lucru intre ele doua. Hm... hey, am ajuns sa simt ura, sa nu mai vreau nimic. Sa privesc cu amaraciune dorintele mele adresate persoanei in cauza. Da... ma rog, incerc sa urasc, nu urasc definitiv, dar e un inceput. Privind cu amaraciune, cu ochii incruntati, nu-mi mai doresc atat de tare acele lucruri, deci pierderea lor nu mai e atat de dureroasa. Nu-mi mai pasa atat de tare.. e bine, nu ?

Am inceput sa ma gandesc, totusi... dragostea si obsesia sunt doua sentimente diferite, nu-i asa ? Dragostea find altruista, obsesia egoista, amandoua asemanandu-se, dar diferite de la cer la pamant, totusi. Putem experimenta... adaugam ura in ecuatie, sa vedem cum ar putea reactiona cu fiecare.

Sa urasti o persoana (dupa ce o iubesti) ar insemna sa renegi tot ce ti-ar putea oferi. Sa nu mai ai incredere, sa nu mai ai curaj sa te deschizi in fata respectivei, desi inca te gandesti, inca ti-ai dori ce ti-ar putea oferi. Atata tot ca te dai inapoi, si in momentul in care iti doresti, te gandesti la cat de tare doare cand te refuza, si nu-ti mai prea doresti. Altfel nu cred c-ai putea uri cu adevarat... iar ura nu inseamna neaparat sa-ti doresti sa-i faci rau unei persoane. Asta depinde de la om la om... tu decizi daca vrei sa-i arunci un pumn in gura cuiva sau nu, asta nu inseamna ca toata lumea o face, baza conteaza. Ce faci dupa, cu baza, sta la alegerea ta, gandirea ta. Dar in acelasi timp iti doresti ceva de la ea... detectez urme de altruism ? Sa-ti doresti, dar sa stai departe ? Ura derivata din dragoste... altruism. Daca ar fi egoism, probabil ai vrea sa izolezi cu orice pret sentimentele la care tii atat de tare... egoism, lacomie. Sa vrei lucruri de la persoana respectiva, sa... ai nevoie de ele. De-aia e obsesie, presupun... nu ? Sa iubesti, insa, contine cuvantul ,,neconditionat" pe-acolo. Ceea ce inseamna ca nu ai nevoie de nimic de la persoana respectiva, si poti s-o iubesti. Nu te influenteaza cu mare lucru persoana respectiva, si tot poti s-o iubesti, chiar daca iubeste pe altcineva. Ti-ai dori, desigur... totul de la ea. Altruist find, insa, nu ai indrazni sa ceri, sa pretinzi, sa suferi pentru asta, pentru ca... ma rog, nu stiu de ce. Incerc sa-mi urmez ideea si ma incurc in ea...

Da, sunt incurcate sentimentele. Bine, hai sa o las balta cu explicatul, ca ma incurc singur si sa adaug punctul culminant. De la dragoste la ura e un singur pas pentru ca sunt asa asemanatoare, nu  ? De la obsesie la ura cati pasi sunt ? O mie... sa fii obsedat de o persoana inseamna sa ai nevoie, sa-ti doresti neaparat orice de la persoana respectiva, preferabil totul, iar daca nu ti se ofera, mai tare sa-ti doresti. Sa urasti o persoana ar insemna sa renunti complet la obiectul obsesiei, deci... total impotriva naturii. Iubind, insa... e simplu sa ajungi sa urasti. Dar cum am zis, imposibil sa ajungi sa fi indiferent, asta nefind o problema, din moment ce am auzit de multe ori: ,,Nu-l uri, asta inseamna sa-i acorzi atentie, si nu merita.". Sa-i acorzi atentie... hm

Nu stiu cata dreptate am in ce tocmai am bagat pe-aici, dar nici departe de adevar nu cred ca sunt. Am incercat sa explic chestiile astea dintr-un anumit punct de vedere, si da... stiu, evident, ca sunt sute de alte puncte de vedere, sute de alte explicatii in functie de fiecare situatie si particularitatile ei, si alte sentimente implicate. Logic ca astea trei nu sunt singurele pe care le poti simti, si mnah... etc, etc.

Morala din tot ce zic aici ? Daca iubesti si iubirea nu-ti este impartasita, de multe ori ajungi la obsesie. Inainte sa ajungi la obsesie, e mai sanatos pentru amandoi sa ajungi la ura, pentru ca de la ura ajungi la indiferenta, si de la indiferenta ajungi la o plansa alba pe care poti desena... ce vrei tu, inclusiv dragoste, din nou. Ajungand la obsesie, insa... consumi mai mult decat ai consuma urand, ura neavand nevoie de nimic altceva decat tine, iar obsesia... mda. Odata ce ajungi la obsesie, singura ta cale de eliberare, vizibila atunci, e sa obtii ce ai nevoie, altfel nu rezisti, mori, cel putin asa te gandesti atunci. Cum scapi de obsesie ? Strangi din dinti pana-i rupi, si rupi fiecare legatura cu obsesia... incerci pe cat posibil sa-ti amintesti cum e sa iubesti, apoi sa ajungi sa urasti, astfel... creand o bariera intre tine si persoana respectiva, pe care ea n-o mai poate penetra la fel de usor cum o facea cand o iubeai, si mai usor cand era vorba de obsesie. Devii stapanul tau, si nu mai e capabila sa te influenteze. Iar ura nu persista niciodata prea mult, ci se stinge fain, si la urma iti lasa un gust de libertate... pe cand celelalte iti lasa gusturi amare de regret, si altele...

In ce teorii ma bag si eu, hm :). Adevarul e ca nici nu stiu daca sunt in stare sa urasc acum cu adevarat. Da, sunt in situatia aia. Avand in vedere ca nu pot obtine ce-mi doresc, cea mai buna sansa a mea sa merg mai departe, speranta mea ca as putea obtine ce-mi doresc se stinge odata cu toata energia mea, ar fi sa invat sa urasc. Sa invat sa-mi amintesc momentele frumoase si sa le privesc de la distanta, ca pe celelalte amintiri pe care le am, nu sa le privesc cu un dor imens dorindu-mi excesiv sa se repete din nou.

Uite o piesa faina pentru voi, dedicatie facuta in cinstea postarii asteia: Apocalyptica & Adam Gontier - I Don't Care

Sa iubesti dureros - obsesie...

Sunt intr-un razboi cu mine insumi. Nu stiu daca asta e o caracteristica umana normala, sau... putin departata de chestiile obisnuite, dar lupt sa dobandesc controlul emotiilor mele, sa nu le las sa ma controleze, insa in mod ironic, ce vreau mai tare e sa le las sa ma controleze (desigur, unele...), numai ca de fiecare data cand fac asta, vin niste emotii negative, care-mi distrug si mie psihicul, si altora cheful, si incep sa incetoseze tot...

Ma simt ca un betivan care are dreptul sa mearga la un anumit bar, sa bea orice are chef pe gratis. Doar ca cu cat mai beau, cu atat totul se incetoseaza mai tare, si ma apropii mai mult de o coma alcoolica. Si de cate ori beau, ma lupt apoi sa-mi revin, si sufar de dureri de cap, de... neplacerile obisnuite mahmurelii, insa dupa ce-mi trece, ma duc inapoi in bar s-o iau de la capat, fara nici un gand la ce are sa urmeze apoi. Ce stupid...

Uhm... ma simt atat de aiurit, si obosit... nu-mi gasesc cuvintele, nu pot decat sa scriu ce-mi vine in minte, fara sa controlez... ceea ce-i naspa, e ca si cum as fi cum m-am descris in paragraful de mai sus: Beat. Si de-ar fi sa incerc sa regandesc o chestie care-mi vine in cap pe motiv ca nu e destul de argumentata, sau exprimarea nu e buna, mi-ar fi aproape imposibil sa o schimb cu altceva mai bun. O pun asa cum e, sau nu o mai pun deloc. Nu e tipic mie... sa fie asta un rezultat al razboiului ? Sunt emotiile mele prea greu de controlat, sau vreau prea putin sa le controlez si le las sa castige, sau le imping inapoi doar atunci cand nu mai pot sa le suport, si nu inainte de asta ? Desigur... doar am zis ca lupt sa indepartez ceva ce-mi doresc, de fapt... e ca o lupta in care pierd, orice-as face, si trebuie sa aleg chestia care-mi face rau... naspa e ca ma razgandesc pe masura ce fiecare ma distruge dintr-un anumit punct de vedere.


Sa ma tin de toate sentimentele care, in cele din urma imi fac rau, si sa fiu etern optimist, chiar daca logic stiu ca-mi fac rau... presupun ca e obsesie, si cel mai bun mod de a scapa de obsesie e sa renunti la obiectul obsesiei din toate punctele de vedere. Sa nu-l mai vezi, sa nu-l mai auzi, sa nu ti se mai vorbeasca despre el, sa nu te mai gandesti la el. Daca faci contrariul, obsesia creste pana ce circumstantele te obliga sa renunti la el, iar circumstantele sunt mult mai dure, si lasa si urme destul de adanci. Totusi... cum sa renunti la ceva de care esti obsedat ? Reprezinta o chestie importanta in viata ta, orice s-ar intampla, si oricat te-ar distruge, simti ca ai nevoie de asta... simti ca viata ta e goala, incompleta fara... si e o prostie sa te tii de ea, evident...

Sunt unele situatii, de cele mai multe ori in vremuri de indragosteala, in vremuri in care te obisnuiesti cu cineva, si cel mai comun, in vremuri in care-ti bagi in cap ceva ce a incetat sa mai existe cu adevarat de multa vreme, in care te obisnuiesti sa ai nevoie de un anumit ceva, sau mai mult, un anume cineva, care face parte din viata ta, fie ca e rau sau bine. Deci... face parte din viata ta, si luand situatia dintr-un anumit punct de vedere, te poti gandi ca viata ta e formata din mai multe parti, si pentru a putea fi implinit, sau pe drumul cel bun de implinire, viata trebuie sa fie mereu intreaga, sa nu-i lipseasca nici o parte, si de-ar fi sa ai majoritatea partilor rele. Asta simti... si in momentul in care o bucata mare dispare, si mai exact, o bucata care a ajuns, in mintea ta, sa fie foarte importanta, simti ca nu mai poate fi inlocuita nicicum, si o vrei inapoi. Putem presupune ca partea aceea se afla in mijloc, iar in momentul in care incerci sa o scoti, te simti gol, iar... pentru multi dintre noi, sentimentul de goliciune e mult mai rau, mult mai insuportabil decat orice durere, si... mai degraba suportam tortura curata decat sa ne simtim goi. Din pacate, totusi, nu exista sentimente tocmai pozitive aici, oricat ne iluzionam sa fie, oricat incercam sa ne scuzam comportamentul... ci mai degraba sentimente care au ca si referire drama, obsesia, melancolia, suferinta. Nu incape loc de fericire, doar... simpla nevoie. Ma rog, e ironic spus, pentru ca nevoia asta ni se va parea mereu super complicata, pana scapam de ea. Apoi devine simpla, desi ramane la fel. Interesant, nu ?

Viata noastra poate fi formata din parti, dar asta nu inseamna ca e un puzzle. Putem vedea viata din acest punct de vedere, dar asta nu inseamna ca e singurul punct de vedere... un puzzle e exact, format din parti ce nu se pot schimba, orice-ar fi, insa uitam ca suntem oameni, plini de perfectiuni si imperfectiuni, in continua schimbare pentru tot restul vietii noastre, fie ca ne place sau nu... ma indoiesc, deci, ca piesele nu se pot schimba in functie de situatie, in functie de ce-ti doresti, sau in functie de ce stii ca ai nevoie. Piesele se pot schimba mereu, in orice situatie, e nevoie, insa, de punctul de vedere potrivit, si... rabdarea necesara pentru a intelege, rabdare care e inexistenta intr-o situatie de suferinta.

De obicei, cand te aflii intr-o situatie dureroasa, cel mai bun lucru pe care-l poti face e sa asculti cele mai nepotrivite lucruri pe care ti le spune cineva, si sa le faci, strangand din dinti, oricat de rau te-ai simti. Ma rog, e ciudat ca spun asta, tocmai eu care nu prea ascult pe nimeni niciodata... dar apoi poate nu am avut pana acum pe nimeni in care sa am destula incredere incat sa ascult, insa... daca stau sa ma gandesc, asta e una din chestiile pe care-ar trebui sa le faci, bazandu-te pe faptul ca daca ramai singur, gandul tau sta ,,acolo". Daca stai cu partea aceea a vietii care distruge celelalte parti, nu vei putea scapa de ea, cel putin nu vad nici o metoda de a scapa de ea...

Ma rog, speculez si eu... in situatia in care ma simt ca naiba de obosit si poate nu mai stiu ce zic. Daca as vrea un sfat, insa... mi-ar placea sa mi se spuna: ,,Viata ta se schimba tot timpul. S-a schimbat prima data cand ai inceput sa te simti bine, apoi iar s-a schimbat cand ai inceput sa te simti rau. Piesele vietii tale s-au schimbat in functie de situatia in care ai fost pus. O parte din viata ta dispare acum, dar asta nu inseamna ca o parte exacta trebuie sa-i ia locul. Celelalte parti ale vietii se pot schimba in asa masura incat sa-i faca loc altei piese, de alta forma... si dupa asta, probabil alta parte a vietii se va schimba, sau va disparea. Si tot asa..."

Ma rog, nu stiu daca as mai asculta :) tocmai mi-am dat sfatul asta... si dupa o lege nescrisa, suntem destinati sa nu ascultam niciodata sfaturile proprii.

E ciudat, totusi... atunci cand dispare o parte a vietii, cand vrei s-o scoti, trebuie sa le schimbi pe restul, pentru a putea face loc altei parti... nu vei reusi sa ai o viata completa pana nu vei reusi sa completezi exact... si cum nu poti completa cu acelasi lucru, trebuie sa faci loc, remodeland totul. Pun pariu ca nu s-a gandit nimeni la punctul asta de vedere :).

Ma rog... sunt optimist singur, dar mai tarziu nici n-o sa mai gandesc ce tocmai am scris aici, si probabil o sa ma intorc la dorul meu fata de piesa care lipseste, care lasa un gol dureros in sufletul meu...

Suntem oameni, suntem complicati si dependenti de multe tampenii si lucruri. Ne facem bine singuri, ne facem rau singuri, si fara motiv de multe ori. Cautam fericirea, si majoritatea n-au habar ce inseamna, unde e, cu ce se mananca, iar cei ce stiu exact ce e fericirea pentru ei, sufera tot timpul pentru ca mereu dispare si nu reusesc s-o gaseasca.

Ar trebui sa fiu dezamagit pe natura ca ne-a facut sa fie asa ? Sau fericit pentru ca nu ne lasa sa ne plictisim ? Depinde... sa vedem ce-o sa se intample in saptamanile viitoare. Voi putea reumple golul ? Va trebui sa-mi schimb viata ? Nu stiu...

... si totusi, si obiectul obsesiei se poate schimba, la fel ca viata ta... poate sa-si schimbe natura, sa inceteze sa mai fie un obiect al obsesiei, si sa devina o parte frumoasa... si sa ramana aceeasi. Ttousi... cineva a zis, cred: ,,Uita-te la tine, si la cat de greu te poti schimba singur. Te-ai uitat ? Bine, acum imagineaza-ti cat de greu poate fi sa schimbi pe altcineva..."

Hm...

Scrisoare adresata partii lipsa a sufletului meu

M-am nascut ca orice om normal, cu particularitatile sale, cu defectele sale ce vor avea sa apara pe parcursul vietii, cu calitatile ce vor avea sa fie invatate, cu valori ce vor avea sa fie insusite din anturaj, cu dorinte ce se vor inspira din suflet. M-am nascut ca orice om normal, dar in acelasi timp, nu sunt ca orice om normal, asa cum nici un om normal nu e ca orice alt om normal. M-am nascut cu propriile mele reguli, propriile mele piese de puzzle care-mi formeaza sufletul, persoana, dar in acelasi timp fara alte piese cheie pe care, ca orice om, am de gand sa le caut pentru tot restul vietii. Am de gand sa fiu egoist pana cand voi gasi ceea ce ma va completa pe de-a-ntregul, dupa care voi da tot am persoanelor dragi. Asta vreau.


Ca si multi oameni, insa, mi-a fost foarte greu sa-mi dau seama cine sunt cu adevarat, si ce-mi lipseste pentru a fi fericit si o vreme indelungata am incercat sa ma cunosc, sa stiu cine sunt, de ce am nevoie, din punct de vedere esential, lucrurile fara de care viata mea nu are nici un rost, sa stiu spre ce ma indrept, sa stiu ce am de cautat ca sa fiu fericit, sa nu fiu dezamagit cu prostii contrafacute care nu puteau decat sa ma ridice pana la nori, metaforic vorbind si apoi sa ma arunce foarte tare la pamant, tot metaforic vorbind... desi senzatia ulterioara poate fi luata si la propriu, luand in considerare cum vine pe tine si iti distruge... unele valori, sa zic asa.

Mda, imi pare rau, aparent nu mai sunt la fel de priceput in exprimare precum eram odata, daca eram vreodata priceput. Scriu ce-mi vine in cap, in functie de cum se invart gandurile, si stim cu totii ca in momente mai putin placute, nu exista lac linistit in mintea ta, ci mai degraba un uragan ce amesteca totul in asa fel incat nu mai stii de tine, oricat de mult ai incerca sa aflii.

Am fost trist din cauza faptului cat timp nu stiam ce-mi doream sa stiu. Nu-mi cunosteam identitatea, cu adevarat, identitate pe care-o caut cel putin de pe la ... 10 ani (?). Ma rog, imi amintesc ca-mi puneam intrebari ciudate rau pe la varsta aia, intrebari care ramaneau pentru mine, asta in cazul in care-mi doream sa dau aparenta normalitatii, sa nu fiu exluc din turma de oameni de care aveam nevoie. Mda, se pare ca am mintit cand am zis, la inceput, ca sunt normal. Se pare ca nu sunt chiar normal si nu prea am fost niciodata. Sau poate am fost cat eram micut si aveam nevoi simple. Nu existau dorinte filosofice, doar dorinte fizice si-atat, cele fizice presupunand o prioritate, mereu. Ma rog, prioritatea scade, pentru mine, pe masura ce anii trec. Ea inca exista pe cand eram micut, si imi satisfaceam dorinta fizica de a nu fi singur... ea e fizica deoarece orice om este o fiinta sociala, are nevoie de indivizi in jurul sau pentru a putea trai linistit, daca pot spune asa. Bine, poate nu e fizica, insa eu asa o vad (vedeam). Acum nu mai prea conteaza. M-am plictisit sa-mi dau frau liber dorintelor fizice... m-am saturat sa traiesc sanatos din punct de vedere fizic, dar niciodata satisfacut stind ca mereu ceva lipseste. Cred ca stii ce urat poate fi cand traiesti, mult timp, o viata pe jumatate. Simti ca e pe jumatate... la inceput nu e mare branza, suporti, in functie de cat calm ai in tine, in functie de cat de bine te cunosti, si cat de bine stii cam de ce ai nevoie sa fii satisfacut, din toate punctele de vedere. In timp, insa, rabdarea scade, la fel ca si benzina unei masini... poti sa mergi, lasi totul asa cum e, mergi mai departe, fara sa te opresti, si ce daca benzina scade ? Inca mai este, pana se termina... nu stii exact cand se termina, pentru ca esti atent la drum, la muzica, la oameni de pe strada, la locuri de vazut, pana cand... vezi ca s-a terminat.

Ma rog, a fost o analogie putin cam stupida. Ideea e ca rabdarea unei persoane nu este niciodata infinita, decat daca este hranita din alta parte, direct proportional, sau chiar mai putin, cu cat de mult consumi din ea. Pe masura ce consumi din ea, dorinta de a fi satisfacut creste... si creste, pana devine aproape insuportabila. Ma indoiesc ca mai acorzi multa altor lucruri cand stii ca ceva lipseste, si nu mai ai rabdare pana apare.

Tin sa te anunt, insa, ca in timp am inceput sa gasesc esentialul de care am nevoie pentru a-mi completa sufletul, sau mi-am dat seama de ce am nevoie, ca sa nu se inteleaga ca l-am gasit si-l am momentan. Dupa felul in care scrie se vede clar lipsa mea de fericire, fericire care poate fi reprezentata de piesa lipsa. Nu ? Ma rog... si pe masura ce am inceput sa-mi dau seama si am inceput sa vad mai clar esentialul de care am nevoie, lucrul care-mi lipseste, aveam o oarecare iluzie de fericire, sau... speranta la fericire. Practic... stiam toata viata ca-mi lipseste ceva, doar ca nu-mi dadeam seama ce, si am inceput sa ma gandesc destul de intens la asta. Am avut capacitatea sa fac asta... talentul asta de a gandi profund unele chestii, si am cautat fericirea mai mult decat oricine... am incercat sa-mi dau seama de foarte multe chestii, aveam nevoie sa-mi dau seama de asta, nu stiu de ce... simteam ca nu pot sa stau fara sa stiu, ma jena prea tare senzatia aceea, parca nu aveam control, si aveam nevoie de el. Si l-am gasit... ma rog, asa cred... inca nu stiu daca e surogat sau nu, dar nu prea pare, comparativ cu celelalte senzatii pe care le-am avut de-alungul vietii, si luand in considerare experienta de 11 ani de gandire intensa asupra chestiei asteia...

Da, am aflat esentialul... si nu, nu pot sa redau in cuvinte. Mi-ar trebui o experienta in exprimare mai ceva decat Mihai Eminescu, si foarte multa rabdare sa redau fiecare detaliu... dar cel putin stiu ca il am intiparit in minte si pot sa-l recunosc, pot sa-l traiesc, pot sa-mi dau seama ca totul e acolo, sau mare parte din piese... daca le aflu pe restul pe parcurs sau nu, nu prea conteaza acum... sunt aproape de finish, si am inceput sa si vad, pe alocuri, bucatele din fericirea asta. Da, odata ce-ti dai seama ce vrei, imediat incepi sa cauti acel ceva, nu ? Sigur ca da... insa asta nu inseamna ca daca gasesti poti sa si pastrezi.

Acum vine o intrebare interesanta: E mai bine sa nu stii ce-ti doresti, sa ramai cu framantarea asta toata viata, sau sa aflii ce-ti doresti, sa-l gasesti, sa-l ai, si-apoi sa ti se interzica accesul pe perioada nedeterminata ? Cred ca a ll-a situatie doare mult mai tare decat prima si e mult mai naspa... chiar daca nu prea pare. Din punct de vedere logic, e mai bine sa stii ce-ti doresti, pentru ca asa esti mai aproape de a pune mana pe pe acel lucru, decat sa nu stii, dar... daca adaugam si conditia umana, cu toate imperfectiunile si complexitatile ei, e mai rau sa stii ce-ti doresti si sa nu poti pune mana pe acel lucru. Odata ce muncesti sa castigi, pierzi, iar muncesti, iar pierzi, speranta de a merge mai departe sa incerci sa pui iarasi mana pe acel ceva, scade vertiginos, precum si pofta ta de viata, precum si altele... iar daca nu stii ce-ti doresti, nu prea stii cum e sa-l pierzi, ci doar esti optimist gandindu-te ca nu e chiar ceea ce-ti doreai si o sa gasesti iarasi daca tii bine ochii deschisi. Si in felul asta esti tot mai fericit si tot mai fericit... te gandesti ca 5% din fericirea maxima e deja maxima... si apoi esti 15%, si apoi 50% si tot asa... tot mai fericit.

Sunt, insa, unele persoane, putine, asa ca si mine, care nu se pot stapani si nu pot sa tina doar ochii deschisi si sa fie fericiti doar o fractiune, cand stiu ca ceva acolo, afara, se afla acel maxim, pe care l-au cautat de mici... in prezent mi-as dori sa nu stiu ce ma face fericit, de ce am nevoie sa merg mai departe cu viata mea. Preferam sa nu stiu... a fost o prostie sa caut, pentru ca... draga parte lipsa a sufletului meu, eu te-am zarit, te-am avut, te-am integrat in sufletul meu, dar acum tu vrei sa pleci, si nu imi dai nici o posibilitate sa te pot avea inapoi, si nu pot sa fac decat sa ma plang in sinea mea, sa-mi fie dor de tine, si sa nu-mi pot lua mintea de la tine sa privesc in alta parte, pentru ca... stiu ca tu esti ceea ce vreau, si... nu e foarte simplu sa-ti dau drumul. Nu esti un simplu surogat pentru mine, ci esti exact de ce am nevoie acum. Imi pare doar rau ca tu crezi sau stii ca nu te potrivesti in sufletul meu.

Acum nu-mi ramane decat sa regret ca am o viziune atat de clara asupra fericirii mele esentiale, asa cum mi-a zis deja cineva, care poate e mai destept decat mine, dar care nu-mi urmareste blog-ul, asa ca nu ma doare orgoliul daca spun asta, si care mi-a si explicat de ce, si l-am crezut, cu zambetul pe buze... ori asta, ori sa regret ca am fost atat de entuziasmat cand te-am gasit si nu am luat in considerare faptul ca tu nu te potrivesti cu mine.

... ai fost, totusi, atat de convingatoare atunci, ca nu izbuteam sa ma gandesc ca poate fi si rau.

Da, sunt sigur ca tu esti :)... n-ai decat sa ma crezi, pentru ca daca-ti explic... sa zicem doar ca nu are rost. Si n-am de gand sa fac asta doar pentru a satisface o simpla curiozitate... inseamna mai mult pentru mine decat asta.

Cu drag, un suflet ce sangereaza si caruia ii lipsesti.

Pana la urma, de ce plang ?

Am fost tot trist dintr-o vreme incoace, si as putea sa-mi dau seama, intr-un mod mai vag, cam de ce plang, de fiecare data. De fiecare data e un motiv usor diferit, dar fara indoiala, toate scenele de genul au ceva in comun. Curios e faptul ca de fiecare data cand sunt intrebat de ce sunt trist, de ce plang, de ce sunt depresiv, nu prea stiu sa raspund la intrebare...

Pe de-o parte pot fi atat de influentat de gandurile acelea, precum si alte ganduri care interactioneaza cu ele, incat devin atat de confuz sa nu mai stiu de capul meu, sa nu mai stiu ce sa zic. Sa nu stiu ce pare potrivit de spus, ce pot sa spun incat sa aibe destul sens sa merite zis... ca n-are rost sa debitezi tampenii care s-ar putea sa faca mai mult rau find interpretate gresit... sau find repetate, ducand la enervarea persoanei care asculta, mai ales daca persoana in cauza e inclusa in motivele tristetii, intr-un fel sau altul.

Poate fi si pentru ca mi-e teama ca daca zic ceva din lucrurile respective, persoana respectiva ar putea sa plece de langa mine, din diferite motive... si daca se intampla asta, constiinta se va alatura depresiei mele si ma va distruge si mai tare, punandu-ma la pamant... pana cand, nu neaparat ca nu mai pot sa vad lumina sau nu ma mai pot ridica ci... pentru ca n-as mai vrea sa vad sau sa simt sau altceva. As renunta la tot si chiar daca ma duc dracului, probabil nu mi-ar pasa.

E foarte tampit cand se intampla faze de genul, depresii din astea... si mai aiurea e cand sunt nevoit sa scriu asa cum scriu acum, fara nici un fel de detaliu, insa simt ca daca as da detalii, pe langa faptul ca e personal, as debita prostii pe care nici eu n-as fi in stare sa le inteleg, daraminte cel ce citeste, si mi-ar fi... rusine, nu stiu. Mi-ar fi jena sa ma apuc sa scriu chestii care nu pot fi intelese, ar fi fara rost, doar tapmenii fara vreun sens.

Ma gandeam zilele astea la faptul ca nu mai pot fi empatic, sa incerc sa ma pun in papucii altei persoane. Dintr-un motiv sau altul mi-e frica de ce-as putea afla... ma simt asa fragil, incat mi-e rusine de mine si ma simt descurajat enorm din cauza asta, empatia find un pod peste care treceam in fiecare conversatie cu oricine. In acelasi timp, nu mai am aceeasi imaginatie pe care-o aveam cu ceva timp in urma, nu mai sunt in stare sa ma gandesc la altceva decat la ceea ce ma doare momentan. Nu mai sunt in stare sa-mi las mintea sa se joace cu intamplarile zilnice, sa le povestesc in asa fel incat sa pot umple ziua cu povestile respective, sa fie relaxante, recreative, distractive, interesante sau cum le-o mai considera cineva care povesteste cu mine. Am devenit enervant, plictisitor, stresant, si asa mai departe, ceva ce nu cred ca eram inainte.

M-am schimbat si inca ma schimb, ma transform intr-o persoana care nu-mi place. Dar am de ales ? Nu, nu tocmai... cel putin nu inca, pentru ca nu am de unde alege. Situatia e asa cum e, si ori o accept, ori renunt la ea. Asta ar putea fi o alegere, sa accept, sau sa refuz, dar refuzand acum as ramane cu regrete prea multe, si n-as putea, insa ramanand cu situatia, ma simt frustrat ca totul e atat de instabil, mai ales dupa tot ce s-a intamplat pana acum.

Pe langa asta, am si asteptari, am... nevoia sa ma bazez pe cineva, sa simt ca nu e nevoie sa ma tin mereu singur pe picioare, sa fie cineva care sa ma ridice cateodata cand eu nu pot, nu sunt in stare, nu vreau sa ma ridic, de ce nu ? Lasati-o balta, daca ma abureste cineva cu faze gen: ,,Tre sa fii mereu in stare sa te ridici singur de pe picioare pentru ca nu poti avea incredere in nimeni cu adevarat", tineti-va cuvintele in gura, mestecati-le si inghititi-le. Oricine trece, destul de des, chiar, prin faze de genul, in care... nu neaparat ca nu poate sa faca ceva pentru el insusi, dar e atat de depresiv de o gramada de lucruri incat nu mai vrea, efectiv, sa faca nimic, iar atunci ar trebui sa existe o persoana, ar fi... benefica, de fapt o persoana care sa fie in stare sa te convinga ca ar trebui sa te ridici, sa iti dea o stralucire in ochi sa te faca sa-ti doresti sa te ridici singur de pe picioare, nu neaparat sa te traga de maini, si apoi sa se planga in fata ta ca esti un neputincios si uite cate a facut ea pentru tine, si ... reprosuri peste reprosuri... si altele.

Da... poate si eu am reprosuri de spus, referitor la multe lucruri, desi am incercat pe cat posibil sa fac tot ce fac, si am zis de multe ori ca nu-mi este nimeni dator cu nimic, eu ca si persoana nu pot accepta 100% tot ce mi se intampla, si am nevoie sa stiu ca-si asuma si altcineva responsabilitatea pentru ce se intampla... in cazul in care au ceva de-a face cu starea in care ma aflu eu...

... nici nu stiu de ce precizez chestia asta. Momentan am impresia ca toata lumea e egoista, se gandeste la ce-i este bine lui, si daca-i mai ramane timp, se gandeste si la altcineva. Sigur... ganditi asa, si lumea o sa fie cu adevarat mai buna, si toti or sa va aprecieze cu adevarat... o sa se bazeze pe voi, o sa va ajute cand va aflati in starea in care ma aflu si eu. Nici o problema...

Am nevoie de sprijin, vreau sprijin, vreau atat de tare... ghinionul meu, insa, e ca atunci cand il vrei atat de tare, nu-l vei obtine niciodata. Tocmai atunci cand ai nevoie asa tare, oamenii se vor indeparta de tine de frica sa nu fie prinsi in viata ta stupida si stricata. Se vor apropia ceva mai tarziu, cand se vor simti aiurea, daca se vor simti aiurea, sa te mai intrebe de sanatate, doar asa sa-si exprime si ei durerile apoi, si apoi se vor mandri cu faptul ca au stat langa tine, ba mai mult, iti si reproseaza in caz ca nu esti in stare sa apreciezi, iar daca ei nu apreciaza, vin cu scuze de genul: ,,Nimeni nu te-a pus sa faci nimic, alegerea a fost a ta".

Pe cat de mult as putea sa acuz lumea de fazele astea, toata lumea e libera sa faca ce doreste fara sa poata fi condamnata cu ceva anume, ideea mea nu era ca e un lucru rau de facut, ideea mea, insa, pentru cei care nu sunt capabili sa interpreteze cum trebuie, e ca ma dezamageste rau situatia pe care-am expus-o. Ma dezamageste atat de tare in momentul asta ca-mi vine sa plang, iarasi.

Si totusi, de ce plang acum ? Nu stiu, nu am idee. Ma simt plin de nervi, plin de durere, plin de tristete, pln de vina, de dezamagiri, pln de... nu stiu, orice altceva, doar nu ceva frumos.

... si cum as putea sa ma port frumos, daca sunt plin de orice nu e frumos ?

Mi-e dor si tanjesc dupa lucruri simple, care-mi sunt interzise din diferite motive, de catre viata, de catre anumite persoane de la care cer asta, si nu sunt in stare trag aer in piept, sa zambesc si sa zic: ,,Asta este...". Nu acum, nu inca... am nevoie de altceva, ca sa pot trece mai departe. Daca va considerati indreptatiti sa fiti egoisti, atunci admir ca sunteti, sau... aveti voi iluzia cum c-ati fi stapani pe voi insiva, insa nu aveti ce cauta in preajma mea. Mai bine singur, sa stiu ca imi fac rau singur, sufar singur, decat sa las pe altcineva sa-si bata joc de mine, prin ideea ca sunt mereu pe locul 5000 in inima lor, cand ei sunt pe langa primul loc.

Nu poti aprecia pe cineva, pur si simplu, dar poti sa vezi daca e o persoana speciala inainte sa-ti dai in cap c-ai pierdut-o si sa regreti c-ai ranit pe cineva caruia-i vroiai doar binele. Si dupa ce vezi ca e speciala, si o diferentiezi de restul lumii... atunci te gandesti daca merita sa-ti asumi riscul sa fii ranit incercand sa te adancesti in inima lui. Sa vezi unde ajungi, fara sa stii de la inceput, mai exact spre ce te indrepti.

Tu, ca si persoana care te crezi altruista, nu mai pretinde ca tii cu adevarat la cineva, cand nu poti sa vezi mai departe de propriul tau bine.

... sper sa recitesc toata chestia asta intr-o zi, sa rad, sa-mi dau seama cat de prost am fost ca mi-am descarcat nervii pe o pagina de blog, si nu am reusit sa ma controlez singur, sa fac ceva mai benefic. Sunt asa multe in mine, incat ma simt slab si ... am nevoie sa arunc cu cutite undeva. Arunc aici, nu-mi permit altundeva...

Suparati-va pe mine ca sunt infumurat. Daca nici aici nu ma pot descarca, cum ar fi sa zic toate astea in fata cuiva ? Atunci chiar as rupe legaturi...

Mi-e dor...

Mi-e dor de toate datile in care trageai de mine sa mai stau cu tine cand eu vroiam sa plec sa fac altceva... cand vroiai sa mai stau 5 minute, si stateam cateva ore... nici nu mai stiam ce ziceam, si imi ziceam ca nu tin la tine, nu-mi placi nu stiu cat, nu prea are rost sa ma implic prea tare, dar... stateam cu tine tot timpul ala si nu ma plictiseam, curios.

Mi-e dor de zilele in care-mi aratai poze si eu iti ziceam cat de frumoasa esti, uitandu-ma, parca, la ingerii pe care-i cautam pe net, pe vremea cand eram obsedat de ei, si ii aveam peste tot. Deschideam ochii si nu puteam sa-i iau de la tine, in nici un fel si chip, pana cand indrazneam sa ma gandesc si sa visez la clipele in care aveam sa te vad in realitate, clipe in care aveai sa fi si mai frumoasa decat vedeam eu atunci, in poze, clipe in care ma simteam ca si cum ma strangea cineva de piept, din interior... da, mi-e dor de asta, foarte tare...

Mi-e dor de datile in care-mi ziceai ca nu mai razi cu nimeni asa cum razi cu mine, desi nu ma chinuiam niciodata prea tare sa zic chestii amuzante, mai degraba ziceam prostii care nu prea aveau sens, si tu mereu zambeai si radeai, chiar daca erai trista, sau suparata, sau enervata... cel putin asa tin eu minte, si mi-e dor, amintindu-mi asta. Ma gandesc ca in clipele acelea, chiar daca nu ajungeai la perfectiunea fericirii, erai pe drumul cel bun, avand in vedere ca se repeta zi de zi, saptamana de saptamana, luna de luna...

Mi-e dor fiu eu cel care te consoleaza in momentele in care plangi si esti trista, sa fiu eu cel care te intelege cel mai bine, sa fiu eu persoana pe care sa te sprijini, care sa-ti intinda o mana, atunci cand e putin prea greu sa te descurci de una singura, sau sa te bazezi pe cineva care nu te intelege cu adevarat. Mi-e dor de caldura vocii tale, dupa ce-ti revii din acea tristete... as fi fost in stare sa stau cu tine ore in sir, sa sufar alaturi de tine, doar sa-ti aud vocea dupa ce-ti revii, sa te vad asa calma, asa calda, asa... ma rog.

Mi-e dor sa ne uitam la filme impreuna, fie ca ne uitam din acelasi pat, sau doar la acelasi film, fara altceva in comun, atata timp cat priveam filmul acela cu tine. Sa facem comentarii inteligibile sau stupide, la diferite scene din acel film, comentarii pe care nu le-as putea face cu altcineva, care s-ar uita urat la mine, sau si-ar pierde interesul, sau mi-ar spune sa tac, sau alte lucruri asemanatoare, si in clipele in care nu ai fi fost langa mine, sa ma afund in filmul respectiv, sa uit ca esti la celalalt capat al firului, si sa-mi imaginez ca esti langa mine, in spatele meu, si razi cu mine acolo.

Mi-e dor de clipele in care ma chinuiai atunci cand eram prin preajma ta, si te vedeam asa nebunatica sau jucausa, fara sa te gandesti la altceva decat la cum sa ma iei prin surprindere, sa ma gadili, sau sa ma ciupesti sau... orice alt plan meschin aveai tu in minte atunci. Mi-e dor sa ma simt in centrul atentiei tale, fie ca doar ma atingi, sau iti iei avant si dai in mine cat poti tu de tare. Serios, mi-e dor de asta... de la tine.

Mi-e dor de momentele in care stateam amandoi in pat, imi tineai mana, o sarutai si o lipeai de obrazul tau, in timp ce te alintai si zambeai. Ca apoi sa te strang si mai tare in brate si sa aud cuvantul meu preferat, in momentele in care ma simt aproape de tine. Mda, incepe cu ,,m", si nu... nu e o injuratura.

Mi-e dor sa ma simt atat de linistit langa tine, sa simt c-as putea adormi in orice clipa stind ca esti chiar acolo in fata mea, dar sa nu indraznesc sa fac asta din cauza c-as inchide ochii si n-as mai putea sa te privesc, de teama sa nu dispari din fata mea si sa nu mai apuc sa te vad apoi. Mi-e dor sa profit de orice ocazie sa-ti fur un zambet, in realitate, sa-ti fur o imbratisare, in realitate, sa-ti fur o privire, dar sa-ti dau mai multa caldura decat poti duce...

Mi-e dor de momentele in care chiar observai lucrurile astea, si nu erau facute in zadar, sau nu-ti aminteau de lucruri nepotrivite. De momentele in care lucrurile de genul te apropiau mai tare de mine, si nu te indepartau, asa cum se intampla in prezent.

Tocmai pentru ca mi-e dor de toate astea, si nu stiu cate alte lucruri umbrite de depresia pe care o resimt acum din cauza ca au disparut, sau dispar incet, nu reusesc sa ma deschid asa cum o faceam odata, nu reusesc sa ma port asa cum ti-ai dori acum, cum ti-ar face bine acum, ci cum iti facea bine odata. Sa fiu acea persoana langa care-ti era drag sa stai in primele luni in care ne-am cunoscut.
Faptul ca nu mai pot avea toate acele lucruri care ma faceau fericit, ma fac sa vreau sa renunt la ele, si renuntand la ele, renunt la mare parte din din lucrurile frumoase pe care le simteam fata de tine, astfel facandu-ma sa urasc restul lucrurilor si sa vreau sa ma indepartez, sa... nu mai vreau nimic. Si mi-e teama sa ajung acolo, ca apoi sa fac lucruri pe care le-as regreta si eu, si altii, sa devin o persoana pe care la momentul actual o urasc.

Mi-e dor de clipele in care tineai la mine atat cat sa ai curajul sa te deschizi si sa te simti bine toata ziua, sa ma simt si eu la fel de bine alaturi de tine si sa am curajul sa-ti ofer orice-ti doresti... fara teama ca tot ce dau se pierde in aer si trece pe langa tine.. Am impresia, insa, c-o sa-mi fie dor in continuare pana in momentul in care o sa vreau sa renunt la toate amintirile astea care nu fac decat sa-mi dea lacrimi in ochi.

Mi-e dor sa am asteptari mai mari, si doare ca ele scad tot mai tare pe zi ce trece.

Nu mai vreau... nu lacrimi, vreau altceva...

... dar cine sunt eu sa primesc ce-mi doresc ? Ma multumesc cu ce am si sper la mai bine pe viitor.

Mda, povestea vietii mele.

Nu o spune, fa-o!

Ma gandeam, astazi, la una din cele mai aiurea ironii ale vietii, si anume: cand spui ceva despre ce ai de gand sa faci inainte, scad drastic sansele ca tu sa faci chestia respectiva. Daca ceri ceva cu cuvinte, ce are legatura cu sentimente, mereu o sa obtii contrariul, si asa mai departe. Ma rog, am dat vreo 2 exemple in lipsa de ,,titluri" mai adecvate, in asa masura incat sa fac inteles ceea ce scrijelesc eu pe-aici.

Ma gandeam ca fiecare om simte nevoia sa fie in centrul atentiei cateodata, sau simte nevoia sa primeasca ceva de la cineva, asa ca foloseste cuvinte pentru a merge in pozitia respectiva, cunoscand faptul ca nu va face decat sa intoarca totul pe dos, dar sperand ca nu se va intampla asta. Ba mai mult, unii fac asta stind ca o vor da in bara, dar cu speranta ca vor putea arunca vina, apoi, pe respectiva persoana, stiind destul de bine ca nu se va intampla, deci... avand superioritatea aceea dinainte, de-al face pe ala sa se simta vinovat. Mi se pare aiurea...

Sunt unele lucruri in viata ce nu pot fi intelese niciodata cu adevarat, deci cerandu-le nu faci decat sa-l obiligi pe bietul om sa incerce sa inteleaga, sub presiune, chestia respectiva, apoi sa faca chestia respectiva, sau... concluzia la care ajunge dupa ce se gandeste la asta, concluzie care de obicei e gresita.

Uraste-ma, iubeste-ma, tortureaza-ma, ajuta-ma, si-asa mai departe. Toate lucrurile astea pot fi intelese doar in momentul in care tu chiar simti cu adevarat, nu si atunci cand nu prea ai tangente cu nimic de-aici. Daca-ti spun sa ma urasti cu adevarat, n-o sa faci decat sa mimezi ceea ce-ai vazut prin filme, si particele din ce-ai simtit in trecut pentru altii, dar nicidecum chestia originala care i se potriveste unei singure persoane, intr-un singur context, care nu exista acolo... deci nici ura nu va exista, chiar daca cineva iti cere asta. La fel si iubirea. Si tortura, daca te gandesti cum sa torturezi mai bine o persoana, incat chiar s-o doara cu adevarat, si psihic, nu vei stii exact cum sa fac asta avand in vedere ca nu ai ura aceea care sa-ti dea exact ideile potrivite. Si cea mai aiurea: Ajuta-ma. Ca sa vrei sa ajuti pe cineva cu adevarat, trebuie sa fii interesat in a-l ajuta, sa fii motivat sa faci asta. Cand cineva iti cere sa-l ajuti, ma indoiesc ca vei reusi sa-l ajuti cu adevarat, asta nefiind un motivant suficient de bun incat sa te incurajeze sa te aventurezi in psihicul persoanei respective cu ajutorul unei arme interesante numita ,,empatie".

Paranteza: Aici vorbim de chestii psihice si complicate, nu simplitati. Simplitatile pot fi replicate usor, si daca nu le simti cu adevarat.

Cand cineva iti cere sa-l ajuti, cand se simte rau, nu vei face decat ce-ti vine in minte atunci: sa-i fii pe-aproape, sa pui niste intrebari banale de suprafata, si sa intelegi aproape jumatate din tot ceea ce-ti spune, fiindu-ti frica sa nu faci o prostie, sa nu faci ceva mai rau, si sa pice vina pe tine apoi, sau... pentru cei mai altruisti, sa nu te simti rau facandu-i si mai mult rau. Asta se intampla cand cineva iti cere sa-l ajuti, direct, sau aluziv...

Ce se intampla insa cand cineva e pus intr-o situatie, tu poti face ceva in privinta asta, dar nu o faci pentru ca vezi c-ar avea el nevoie de asta exact de la tine ? Te duci inainte, de obicei, daca ai ce-ti trebuie. Daca ai motive sa urasti, iubesti, ajuti, si asa mai departe, mergi inainte, pentru ca stii ca nu prea ai nimic de pierdut la momentul respectiv, si nu ti-e prea frica, te simti liber sa faci ce vrei, inclusiv sa te retragi atunci cand nu mai ai chef.

Desigur, te simti liber chiar in momentul respectiv, dar nu si cand te implici cu adevarat in sentimente. Dupa ce te implici, te legi fara sa realizezi, si fara sa-ti mai pese, din moment ce ti-ai luat deja avant sa mergi inainte. Nu mai e cale de intoarcere. Inainte de asta, daca cineva te leaga cu un lant spunandu-ti, sau rugandu-te sa faci ce ai fi facut daca nu te-ai fi simtit obligat, nu mai ai chef, te indepartezi, vrei sa faci tocmai opusul.

Da, din ce tocmai am scris, am inteles ca omul, de obicei, simte nevoia sa faca exact opusul in orice context. Cand cineva se indeparteaza de tine, iti vine sa te apropii, cand se apropie, iti vine sa te indepartezi, si alte exemple asemanatoare. Naspa, nu ?

Sigur ca exista multe exceptii... pentru persoanele care inteleg conceptul asta, si prevad ce se intampla, nu fac opusul a ceea ce li se cere, si chiar pot merge inainte, dar... cate persoane de genul exista in lume ? Eu nu am intalnit foarte multe. Nici eu nu sunt sfant, evident, avand in vedere ca si eu ma las, in momente vulnerabile, dus de val de catre anumite chestii pe care le resimt, nu ma mai simt sigur pe mine, si apoi ma las condus de vorbe, cuvinte, fraze, si-asa mai departe, si daca cineva imi spune ceva, dar simte altceva, ascult cuvintele.

Gresit... cand cineva iti spune ceva, si simti ca e ceva in neregula cu ce-ti spune, cuvintele devin irelevante. Dar in acelasi timp trebuie sa fii perfect atent la ceea ce spui. Poti sa nu fii atent si doar sa indepartezi persoana respectiva de tine presand-o cu faptul ca nu e sincera, ca simte altfel, si asa mai departe... dar cu putina manipulare, in cazul in care te simti in stare, o intorci pe toate partile, pana cand iti spune exact ce simte.

Presupun ca atunci cand simtim ca cineva vrea sa ne ofere ceva, nu mai simtim nevoia sa cerem nimic... stim ca vom primi. Este atunci cand avem senzatia ca ne lipseste si nu vom primi, momentul in care am vrea sa cerem. Si ironic, momentul in care stricam totul si mai tare... obligand pe cineva sa ne dea ceva ce nu a facut-o deja fara sa i se ceara, il vei face sa-si piarda si mai tare cheful pentru asta. Daca nu ti-a dat deja asta, nu o cere... te vei indeparta si mai tare de golul tau. Cel mai bun lucru in situatia asta e sa nu-ti mai doresti asta, inainte s-o ceri... asa cred eu. Ma rog, in cazul asta, cel mai bun lucru e si cel mai greu lucru, destul de imposibil in cele mai multe situatii, avand in vedere ca nimeni nu prea face asta.

... nu stiu de ce am zis ce am zis. Probabil imi aminteam de momentele in care nu eram vulnerabil si puteam face si eu asta. Nici n-am dat exemple, nici n-am explicat, mda... ce blog am si eu pe-aici :).

Poate in felul asta provoc curiozitate, si o sa apara cineva care-o sa ma puna sa-i spn ce e aici. Din ce tocmai am scris, isi da toata lumea seama cam ce-o sa fac...

Urasc/iubesc piesele melancolice

Exista multe persoane care, asemeni mie, isi doresc sa simta mereu ceva intens fata de alte persoane, alte lucruri, fata de viata, fata de sine, si-asa mai departe, iar in momentele in care totul pare gol, deci... practic opus chestiei despre care vorbeam inainte, se duc inspre orice metoda de a face in asa fel incat sa nu dispara intensitatea sentimentelor pe care le resimti, sa zic asa... deci te afunzi in lucruri melancolice astfel incat sa nu pierzi ceea ce pretuiesti mai tare in momentele acelea, iar una din metode, adica cea mai populara e sa asculti piese melancolice, care sa aibe o anume priza la sentimentele tale.

Personal, ascult gramada piesele respective cand incep sa ma simt gol, pentru ca mereu am urat sa ma simt gol, si mai bine ma doare decat sa nu mai simt nimic asa dintr-o data, chiar daca gandit la rece totul e o prostie. Da, e o acuzatie serioasa adusa celor care fac la fel de fiecare data. E o acuzatie serioasa adusa la adresa mea, care si eu fac mereu asa ceva, si am facut chiar de curand, dar daca stai sa te gandesti la cum merge toata treaba asta, de la inceput pana la capat, stai si te gandesti ca desi doare, te simti implinit, si te simti implinit cateva zile, pana cand totul incepe sa treaca si ramai, pana la urma, tot cu starea de care te temeai atat de tare. Practic... amani sa treci pragul acela peste care trebuie sa treci sa mergi mai departe din sentimentalitati, care pot sau nu sa fie stupide. Ma rog, poti sa-i spui unuia care trece printr-o chestie dureroasa sa treaca mai departe chiar atunci, pentru ca fie ca ai sau nu dreptate, n-o sa-l convingi si doar o sa-l faci sa se incapataneze mai tare. Sunt multe adevaruri existente in lume, dar asta nu inseamna ca daca il spui oricand ai tu chef, e potrivit. Fiecare adevar e potrivit spus la... momentul potrivit. Mda, explicatie stupida, dar se pricepe faptul ca daca iti spun in momentul in care iti inmormantezi o ruda apropiata, ca totul va fi bine, ca vei rade curand, si iti vei savura viata, n-o sa ma crezi si-o sa si vrei sa-mi dai cu o creanga din cimitir peste gura, sa tac, chiar daca, de fapt, am dreptate. Exemplul asta e exagerat, intr-atat incat nu trebuie sa-ti spun sa nu spui asta cuiva pentru ca deja stii, dar... ar trebui sa se faca asta si in cazuri mai putin exagerate. De ce nu  ? Ma rog, nu prea conteaza ce alternative ai, pentru ca totul e relativ in situatiile astea. Scopul tau nu e sa faci persoana respectiva sa stie realitatea direct, ci s-o faci sa se simta mai bine, si sa-i bagi realitatea in fata un pic mai tarziu, cand o sa fie in stare sa te creada. Dar tu, ca si persoana care sufera, trebuie sa incerci sa infrunti realitatea, chiar daca nu ti se pare deloc okay sa faci asta, chiar atunci, pentru ca mai devreme sau mai tarziu tot ajungi la punctul in care nu vrei sa ajungi, si tot il depasesti, fie ca vrei sau nu, iar daca il amani prea mult, ajungi sa nu mai inveti ceea ce trebuie din toata experienta respectiva. Cel mai bine, omul invata din greseli dupa ce trece peste ele, nu in momentul in care le face.

Mda, se vede ca nu ma pot pastra pe o idee oricat as incerca sa fac asta, imi vin alte idei in cap chiar in momentul in care le scriu pe celelalte, si devine aiurea sa continui daca imi vine sa zic altceva. Tre sa ma invat sa nu mai fac asta... hm.

Cum ziceam inainte, e fain sa simti in continuare chestii puternice dupa ce ti s-a spus ca s-a terminat totul. E mai bine pentru psihicul tau, dintr-un anumit punct de vedere, sa creeze un scenariu fantoma prin care sa poata continua drumul pe care a inceput, insa... odata ce reusesti sa scapi de sentimentalitati, aflii multe lucruri care nu au fost vizibile datorita sentimentelor pe care le indrageai atat de tare, lucruri care te pot ajuta sa mergi mai departe fara sa ai nevoie sa te uiti in urma. E ironic ca aflii motivele astea abia dupa ce scapi de sentimente, adica... motive sa scapi de sentimente abia dupa ce scapi de... sentimente. Asa e viata, ti-o trage in cele mai naspa feluri, contrazicandu-se la fiecare pas. Obtii iubirea daca nu ai nevoie de ea, gasesti perechea daca nu o cauti, scapi de iubire abia dupa ce nu mai ai nevoie de ajutor sa scapi de ea, cineva vine langa tine cand nu-l mai vrei, si cand il vrei se indeparteaza. Ti se ofera oportunitati atunci cand nu mai ai nici o motivatie sa tii de ele. De multe ori ma intreb, avand in vedere felul meu ,,excentric" de a gandi, daca mai merita sa merg mai departe cu stilul asta de viata. Daca mereu o sa primesc lucrurile pe care mi le doresc atunci cand nu mi le doresc, inseamna c-o sa trec foarte des pe langa ele, si-o sa-mi dau singur in cap pentru asta, asa cum am facut de ani de zile. Deci... ce motivatie as avea sa merg mai departe ? In momentul de fata, nu prea, dar lipsa curajului ma indeamna sa mai astept, sa mai am speranta. Ma intreb, totusi, ce se va intampla cand curajul va incepe sa se adune... :). Sper sa nu ascult piese triste chiar pe-atunci...

Hai si cateva din piesele acelea. Ce mai ascult eu astazi...

1, 2, 3, 4, 5, 6

Sunt un simplu animal

In dragoste, mereu e vorba despre a face sacrificii si despre a-ti asuma riscuri, si nu despre siguranta, cel putin nu cand vrei sa incepi sa iubesti pe cineva si in acelasi timp sa-i arati asta. Curios este faptul ca asta e, evident, una din cele mai grele chestii pe care le poti face. E ca si cum ai incerca sa faci ceva impotriva naturii tale, ca si cum ai incerca sa bei nisip cand mori de sete... si, da, e usor de ghicit cat de tare ma enerveaza si pe mine chestia asta. Ma face sa cred ca suntem niste animale care nu-si pot controla instinctele si raman sclavi nevoii lor fara a se gandi la consecintele care urmeaza dupa. Da, ma enerveaza chestia asta, la mine in mare parte. Daca se intampla altcuiva, macar ii pot spune asta, ii arat ce se intampla, dar cine-mi arata mie ?

Ma rog, deja incep sa par un idiot cu complexe de mesia, dar ma iau dupa lucrurile care mi s-au intamplat de foarte, foarte multa vreme. Am auzit ca sunt o persoana mult prea complexa si dificila pentru a putea fi citita usor de oricine, iar asta e vina mea, in mare parte, cel putin asta e concluzia la care am ajuns dupa ce am pus destul de multa gandire in toata treaba asta. ca nah, n-oi putea sa dau vina pe oameni ca nu-s mai pregatiti sa se descurce cu toanele mele, ar fi o prostie, si totusi... nu pot sa nu ma gandesc cat mi-as dori sa pot da vina, sau sa pot face in asa fel incat sa existe persoane de genul, sa am rabdare sa le caut, sau inteligenta necesara sa le fac sa vina la mine, sau ceva de genul, sa nu mai raman cum sunt acum, cu ochii mult prea deschisi intr-o lume menita sa fie privita cu ochii inchisi. Nu prea are sens ce zic, dar... intr-un fel imi place felul meu dificil de a fi. Ambiguitatea e ceva ce apreciez la mine, chiar daca pe de-alta parte ma dispera. Sa fii inaccesibil te face sa fii mai sigur de eventualele viitoare lucruri bune care ti se vor intampla, mai ales persoane care se vor apropia de tine. E ca si cum fiecare persoana de langa tine e intr-un continuu test, iar cele care trec testul, sunt pregatite sa stea langa tine.

Este si o parte naspa in chestia asta. Sunt unele persoane care se ridica la nivelul provocarii si il trec cu brio, insa dupa ce provocarea se termina, raman fara interes, sau fara energie sa mearga si mai departe de acea provocare si se indeparteaza si pleaca, iar eu raman cu buza umflata suferind dupa secundele acelea in care cred ca sunt fericit.

Deci nu pot sa fiu asa dificil si complicat din cauza asta, dar in acelasi timp, daca raman simplu, dau mereu peste oameni care nu se potrivesc cu mine, ma conduc pe cai eronate, si ma fac sa am tot mai putina incredere in lume, si astfel sa intorc capul de la realitate tot mai tare pana ce nu mai am nici un chef sa cunosc sau sa ma mai apropii de nimeni. Nici una, nici alta nu merg, din pacate. Deci ce-i de facut ? Exista o cale de mijloc ?

Revenind la ce-am zis in primul paragraf, e enervant la oameni ca mereu se lasa sclavi emotiilor lor in cele mai dureroase situatii, precum si in cele mai fericite, si fac in asa fel incat sa nu mai regrete chestia care i-au pus in situatia respectiva, dar ajuns sa regrete mai tare ce-au facut dupa ce-au ajuns in situatia respectiva. Am tot zis de multe ori ca nu conteaza daca facem greseli, oricine face lucruri de genul, si daca ai de gand sa nu suporti realitatea asta, ai face bine sa te sinucizi, pentru ca nimeni nu scapa de greseli. Mai important e ce se intampla dupa ce facem greselile astea. Cum actionezi, cum gandesti, cat de tare te plangi, cat de tare, slab esti... nu exista reguli anume pe care trebuie sa le respecti, pentru ca pentru fiecare greseala, un set de reguli noi este creat, ceea ce inseamna ca daca nu esti o persoana buna, altruista si... tot felul de faze de genul, sau ma rog, sa nu o luam chiar atat de general: daca iubesti o persoana fata de care gresesti sau care-ti greseste, si daca incepi sa te gandesti prea mult la binele tau, sau prea mult la binele acesteia, faci o tampenie, pentru ca ori ajungi sa te simti vinovat incat sa te distrugi, ori ajunsi s-o urasti prea tare pentru cate faci pentru ea, ori ajungi sa te urasti tu. Nici una din chestiile astea nu e ceva ce-ar fi benefic pentru... oricine.

Una din cele mai grele chestii pe care le poti face e sa te intorci impotriva naturii tale cand se intampla ceva rau, iar cand faci asta, incepi sa iubesti... ma rog, iubirea e mult mai complicata decat atat, dar e o mica particica pe care-am invatat-o din ea. Daca tot ce faci e pentru ca te face pe tine sa te simti implinit, cu privire la persoana respectiva, e departe de a fi iubire... daca mereu arati ca ai nevoie de ea, iar esti departe. Daca incepi sa depinzi intr-atat incat sa nu-i mai vezi ei nevoile, iarasi dragostea e slaba rau. Daca te lasi in voia sentimentelor pe care le simti, e o sansa puternica ca acele sentimente sa nu aibe legatura cu dragostea, luand in considerare multitudinea de sentimente existente in fiecare persoana. Dragostea e ca Australia situata pe harta, dar mai sunt o gramada de tari. In fine, exemplu stupid, cred.

Ma uit la ce scriu si-mi dau seama ca am mult de mancat pana sa ajung sa pot fi in stare sa explic cum trebuie tot ce-as vrea sa explic, dar... in timp poate ajung sa fac si asta. Pana atunci, las idei necompletate pentru a stimula gandirea mea si a celor ce citesc :)