Tocmai am terminat de vazut filmul acela pe care poate-l cunoasteti toti... "The Notebook". In mare parte un film de dragoste, dar la fel ca si celelalte filme asemanatoare (A Walk To Remember, P.S. I love you) un film foarte trist care-ti da de gandit in cele mai multe cazuri. Eh, pe mine m-a pus pe ganduri, ce sa fac... mereu sunt pus pe ganduri de la asa ceva... uneori si de la piese... hm...
Ma gandeam cum era acum multa vreme cand... nu stiu, lucrurile erau pur si simplu diferite fata de cum sunt acum, cel putin din punctul meu de vedere. E interesant, nu stiu... stiu sigur ca eram mai neglijent, mai... prost (nu stiu daca e un cuvant potrivit) decat sunt acum (hai, sunt si acum prost... dar nu in felul in care eram atunci) si totusi, erau persoane care chiar ma placeau pentru ce eram, poate inca ma plac, nu stiu... de fapt, stai... le-am alungat cu "personalitatea" mea super misto... sau nu stiu... eh, se observa destul de bine ca sunt in mare parte confuz. Ma gandesc... si ma tot gandesc... am pierdut si inca pierd... dar toate astea se intampla asa cu un motiv ? ... sau... hm... ma indrept macar spre ceva care sa.. compenseze pentru toate astea ? Sau doar ma indrept spre o groapa pe care mi-o sap singur ? Daca e asa, cred ca e aproape gata... adanca... sau poate nu, cum spuneam: sunt confuz de mama focului... sti ce ? In fine...!
Totusi, imi pare rau ca totul se schimba in felul asta... desi faptul ca spun asta nu prea are valoare din niciun punct de vedere... se pare ca lucrurile merg tot asa inainte indiferent de orice-as face. Nu stiu, multa lume spune ca sunt inteligent, matur si prostii de genul... si a inceput sa ma cam enerveze faza, adica... e destul de logic ca persoanele respective se uita doar la prima impresie si restul lasa balta. Cu alte cuvinte, mi se pare ca sunt mintit in fata deoarece... stiu foarte bine ca nu sunt asa cum considera ei. Poate ca sunt din anumite puncte de vedere neinsemnate, dar la chestiile astea importante din viata alegerile mele merg mereu spre ... tampit. Chiar si ce scriu aici este al naibii de tampit si fara sens... dar, eh... blog-ul e sa te descarci scriind, nu sa faci cine stie ce impresie cu diferite lucruri... whatever, o iau razna momentan, chiar imi vine sa rad... de mine insumi. Dupa care sunt trist, nu prea stiu de ce, probabil din regret sau mila pentru mine insumi. E ca si cum nu mai sunt eu momentan si ma uit de undeva din alt punct la mine cel care sunt eu... si incep sa ma minunez ce fel de prost zace in fata mea... uf, da... chiar sunt confuz.
Oricum ma bucur ca mai exista cuvintele mele pe-aici, adica... inca ramane un loc in care sa scriu ganduri pe care nu le pot discuta cu nimeni... de ce nu le pot discuta nu prea stiu... ideea e, in mare parte, ca sunt pierdut de lumea reala pe undeva... nu stiu, intunecat, cetos... vad lumini prin toate partile, cai de iesire, dar toate sunt mici... parca-si bat joc de mine si ma lasa confuz si nu-mi dau nci o sansa sa-mi dau seama ce si cum... hm... cum sa explic... fac deseori niste alegeri si nici macar nu stiu de ce le fac apoi lucrurile o iau in jos si... iarasi nu stiu de ce, as vrea sa le opresc, dar apoi ma opresc pe mine si-mi spun in sinea mea ca nu pot face nimic... totul e din vina mea... sau nu stiu. Of, oricum as pune problema tot ajung intr-o fundatura... incep si termin pe la jumatate. E varza in capul meu... mi-as dori sa fie cineva cu care sa vorbesc, cineva care sa ma asculte si care sa ma inteleaga macar pe jumatate, cel putin sa incerce... cineva alaturi de care sa ma simt oarecum in largul meu. A trecut multa, multa vreme de cand a fost un asemenea "cineva" langa mine si... mi-e dor de... asta... de-aia si scriu iarasi pe-aici ascultand diferite piese lente... cica de dragoste... ha... ha....ha...
Totul e doar noapte, luminile sunt doar stele... iar luna nu e de gasit nicaieri deoarece... nu stiu unde sa ma uit... si ce astept eu... este rasaritul... astept sa apara de la sine, sa stiu ca incepe un nou capitol normal in viata mea (presupunand ca a existat vreodata asa ceva), doar ca in sinea mea, situatia asta e putin diferita... rasaritul nu a mai venit de foarte mult timp si am impresia ca trebuie sa fac eu ceva in privinta asta... doar ca nu prea-mi dau seama ce... sau poate ca am unele banuieli, dar refuz sa ma gandesc la ele... nu stiu, n-am deloc incredere in mine... consider ca daca m-as gandi si mi-as face sperante s-ar narui toate si totul s-ar duce de rapa... apoi m-ar durea... enorm, totul ar fi insuportabil si mai bine nu fac nimic. Deci sunt un caz de genul: ,,Nu am vise din dorinta de a nu fi distruse". Wow, sunt un las... eh, nu am curaj... cred ca nu de unul singur... acum ma gandesc la cineva care sa-mi impartaseasca frica. Ha..ha.. si iarasi ha... cine-ar fi atat de prost sa stea pe langa mine (in adevaratul sens al cuvantului, adica din mai multe puncte de vedere) cand probabil ar pleca de langa mine in scurt timp, asa cum au plecat majoritatea.... DESIGUR, din vina mea! E mereu vina mea si nici nu stiu ce sa fac sa nu mai fie vina mea... sau stiu... sau ... oh, damn... iar imi vine sa rad de mine insumi... ca de prost pot fi, adica... am devenit. Eh... dupa ploaie vine soare... da' hai mai repde... ca nu mai am rabdare...
Gata, ma opresc aici sau imi pierd mintile. Pun un punct si (poate) continui alta data
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu