Când nu-ți apreciezi viața

        Faptul că eu nu văd decât o tipă dezbrăcată, într-o cutie, cântând la o vioară și... să mă uit pe pereți cu sprânceana ridicată neștiind ce-ar trebui să însemne asta denotă că... artiștii mă urăsc.

Pentru că va trece mult timp până să mă vezi pe mine scriind despre cât de mult iubesc viața și să-ți povestesc cele mai interesante amănunte ce mi s-au întâmplat în ultimul timp, totul cu un zâmbet din ăla pe buze de fac să pară că mi-au dispărut urechile.

Uite o teorie, oarecum interesantă, pe care-am născocit-o, și cu care nu sunt 100% de-acord, dar tot are ceva la bază: Când în sinea ta nu-ți apreciezi viața cu adevărat, iar aici mă refer cam la fiecare aspect al ei, poate din cauza unei depresii cronice, din aia ce ține luni-ani de zile, se întâmplă foarte rar să povestești cuiva cu plăcere... despre ziua ta. Are sens ?

   - Hei, ce mai faci, cum ți-e viața ?
   - Bine, n-am idee, same old. Tu ?
   - Ah, am făcut blah, blah, blah și ăla mi-a zis că etc, etc, etc și stai să veeezi.
   - Ah, ce tare!
   - Ție cum ți-a fost ziua ?
   - N-am idee, la fel ca orice altă zi.

Story of my life...

Teoretic nimic din ceea ce ți se întâmplă nu se digeră, ca și cum ai mânca constant un fel de mâncare super nașpa ce-ți stă constant în gât, și apoi, după ce trece o grămadă de timp, nici nu mai realizezi că-ți stă în gât, dar tot nu-ți vine să povestești experiența. Prefer doar s-o lași baltă să fie acolo și mai dă-o dracului.

Bine, există și posibilitatea să nu fi genul de om vorbăreț, sau doar să aștepți să fi întrebat specifice despre ce ți se întâmplă, sau să se arate interes, curiozitate pură, nepângărită de vreun simț de datorie în stilul: „Tre să ascult și io că altfel se supără, sau nu mă mai ascultă pe mine”. Deci să simți că viața ta oricum nu interesează în mod deosebit, deci de ce te-ai obosi să începi să dezbați ce ți se întâmplă ? Știi tu, genul ăla de pesimism și stimă de sine scăzută. Nu e chiar așa de rar conceptul.

Dar, totuși, poate fi și pentru că nu pare să-ți apreciezi viața deloc ? Să nu guști glumele celor din jur, să nu tragi aer în piept de dragul de a avea senzația aia că ai plămâni ? Sau nu știu... deseori (adică acum) am impresia asta.

Dar nici așa nu prea merge, pentru că există genul ăla de persoane depresive, care știi că-s triste și „încearcă” să își distragă atenția de la aceasta find atente la orice fel de detalii din viața lor pe care mai apoi să le relateze oricui ar fi dispus să asculte, sau oamenilor apropiați sau mă rog. Știi numărul ăla de detalii pe care-l bagă în monolog ? De-ai avea capacitatea aia la sesiune, ai fi cel mai norocos om în viață.

Okay, nu e bună teoria. Dacă nu vorbești despre ziua ta, sau despre viața ta, nu înseamnă neapărat că nu-ți apreciezi viața. Cel mai probabil doar simți că nimănui nu-i pasă, cu adevărat, de ce ți se întâmplă, decât de dragul de a-ți fi aproape, eh ?

Curvă dramatică ce ești... ce-ai ajuns să scrii, bată-te clopotnița sfântului Zebedei ...

Oare ești un blogger mai desăvârșit dacă scrii mereu despre chestii pozitive și drăguțe și entuziaste ? Probabil.. da, da.. probabil.

Schimbarea nu e nici bună, nici rea

Stau liniștit în pat, mi-am luat o bere (se întâmplă rar, stai liniștit, nu-s alcoolic, încă), o desfac cu o oarecare poftă, dar mai degrabă pentru a acționa ca somnifer, pentru că vezi tu, mâine mă duc la scârbici. Mă forțez, că afurisitul ăsta de dop nu se prea mișcă. Ah, bluza, merge cu bluza. S-a deschis. Torn în pahar, că parcă mai cu poftă beau așa, guri mai mari, aroma se simte altfel. Mă rog, e doar bere, nu e whiskey, sau altceva mai extravagant. Iau o gură mare și mă gândesc...

N-o să mai am parte de statul ăsta în pat, lejer, oricând vreau eu, nici băutul de bere când „mi se scoală” (tre să apreciezi faptul că nu beau zilnic, ci doar odată la ceva săptămâni, dar ideea că pot face asta oricând îmi permite să mă simt bine), deschisul paginii de blog și începerea procesului intelectual de a mă contrazice cu mine însumi în scris. Știi de ce ? Pentru că urmează o schimbare destul de mare pentru mine și mi-e un pic frică de ea. La dracu, visez urât despre asta de ceva zile, și probabil, la noapte, va fi cam la fel. Ugh.

Eu... locuiesc singur de ceva timp, aș spune că de vreo 10-11 ani, dar am făcut o pauză acum vreo 2 ani, sau aproape, deci să zicem că de 2 ani. Mi-am găsit job, mă întrețin bine-merci, îmi cumpăr ce vreau, îmi fac programul cam cum îmi doresc, totul e destul de okay(ish), pe premisa că-s independent. Dar sunt și destul de singur. Adică... nu mă înțelege greșit, confortul e maxim, lejeritatea e cam cum și-ar putea dori oricine, însă viitorul arată sumbru și repetitiv, și nu spectaculos sau măcar debordând de fericire așa cum ar fi drăguț. Așa că am decis să fac o schimbare și am pus rotițele în mișcare în sensul ăsta. Și mă așteptam, pe-atunci, să-mi fie frică, iar acum îmi este.

Of, vai, nu te mai tot învârti în jurul cozii, idiotule și zi odată, despre ce mă-sa de schimbare tot vorbești ?

Bă, pentru că plătesc chirie și stau și într-un oraș relativ mic, am decis să merg să stau cu ai mei o vreme, de vreme ce mi-au propus asta și m-au asigurat că nu trebuie să plătesc acolo nu știu ce, ci câte o eventuală pâine sau mâncare, că mnah, așa e frumos. Și am zis fain, ei stau pe lângă un oraș mai mare, e potențial acolo, am și un job care m-ar aștepta (aceeași chestie ca aici, deci fiindcă am experiență, am șanse destul de mari). Practic pot strânge niște bănuți, poate fac o facultate, din nou, care să-mi prindă bine, dacă nu din punctul de vedere al carierei, atunci măcar al egoului. Plus, pe-acolo s-ar învârti persoane cu care m-aș înțelege bine, considerând singurătatea din văgăuna asta. Ce dacă nu există internet pe-acolo, prin cablu... supraviețuiesc, mă concentrez pe muncă, studiu, și eventual călătorit. Teoretic aș avea o viață mai bună, nu-i așa ?

Dar... ar trebui să renunț la confortul de-aici, la lenevit, la regulile proprii. La independența de o viață, parcă, în favoarea locuitului cu niște oameni care se numesc părinți. Groaznic! Cum să fac asta ? Parcă nici nu mai știu regulile! Plus, nu mai am internet, decât ce-mi dau ăstia de la portocală. Și nu e extraordinar, mai ales pe o lună întreagă. Vai, serialele mele... muzica. La naiba.

Schimbare, al dracu schimbare. De ce nu evoluție ? Adică să păstrezi tot ce ai și doar să adaugi mai mult ? Sau să îmbunătățești ceea ce ai deja ? De ce să renunți la lucruri pe care le ai acum în favoarea altora ? Nu-mi place, nici nu știu dacă e schimb echivalent, deci nici nu știu dacă am mai mult de câștigat sau de pierdut. Nu mă judeca! Țin la chestiile mele, e și normal.

Bine, poți să mă judeci pe premisa că tot ce tre să fac e să renunț la zona mea de confort pentru oportunități de fericire mai pe viitor, mult mai târziu. Că asta mi-ar oferi o perspectivă nouă și speranțe noi și drăguțe, și nu frica de mediocritate continuă sau... sau... berea mă-tii, îmi pierd ideea.

Cred că câteodată e ok să faci o schimbare la tine, de dragul de a te menține „în formă”. Să nu te plafonezi pe un singur drum, și anumite stereotipuri. Caracterul tău ar deveni leneș, iar tu te-ai transforma într-o persoană plictisitoare, pierzându-ți potențialul de dragul... lenii, și al chestiilor asemănătoare.

Știi care-i faza ? Totul sună bine spus așa, dar când ești pus în situația de a pierde zona asta de confort pe bune, și ideea că nu o mai vei putea recupera, ți se cam face frică și vrei să faci cale întoarsă. Dar a sunat bine în teorie, și nu trebuie să dăm înapoi, nu ? Nu, nu, nu... avanti, bagă viteză leneș bun de nimic ce ești, tu-ți smântâna ta de pe mămăligă de vagabond, muncește pentru viitorul tău!

Egh... schimbarea nu e nici bună, nici rea. E o durere de măs(e)a cauzată de dentist. Necesară... câteodată.