Zilele trecute, de fapt... acum 2 saptamani s-a intamplat o faza cam urata unui coleg din clasa mea. Un coleg nou ce stia muzica si a hotarat sa se transfere la noi in clasa la liceul de muzica... ii place muzica populara, canta pe la nunti, deci e genul mai mereu happy, mandru de sine si... baiat bun, as putea zice, din cate am povestit cu el. A venit in clasa cu sprijin de la parinti, cred ca si de la tatal sau care stia la randul sau muzica, cel mai probabil... asa e cel mai logic intr-o familie (imi pare rau daca gresesc) si, nah... era un motiv sa se lupte sa ajunga acolo si sa se tina de toata chestia asta, cel putin pentru mine a fost... tatal meu a fost cel care ma sprijinea, ma ridica, uneori chiar ma impingea spre muzica, pentru ca si el stia muzica si stia cum e sa traiesti din asta. Bine, mie nu-mi prea place, dar... nah... cand e mereu cineva care sa te impinga de la spate cu o chestie anume, parca-ti vine si tie sa te ti de lucrul respectiv... eh, dar care e problema ? Acum circa 2 saptamani, se pare ca tatal sau a avut un atac de cord (sofer pe tir, condus noaptea, mult, varsta putin inaintata... e destul de posibil sa faci asta...). Pot sa-mi dau seama cat chef de liceul de muzica mai are baiatul asta, mai ales acum ca abia se transferase. Si, sa vi aici pe clasa a Xl-a iti tre sa fi cu adevarat hotarat... sa ai un motiv serios. E destul de greu sa ti pasul cu muzica de specialitate... dar, in fine... ideea e ca visurile lui de muzica au murit impreuna cu...tatal sau... asa cum au cam murit si pentru mine in vremea aceea... cand stiam ca nu-l voi mai vedea niciodata, toate materiile de muzica au devenit niste... materii pentru care tre sa invat sa iau bac-ul. Nimic mai mult... dar inainte erau niste curiozitati pe care chiar vroiam sa le aflu. Yeah, aia a fost atunci.
Imi pare chiar rau pentru baiatul asta ca tre sa treaca prin ce trece momentan. Nu stiu cati dintre voi stiti cum e sa suporti pierderea unui parinte de la o varsta ca a mea (sau ca a lui), dar va spun eu ca e atat de dureros incat viata insasi nu are nici un fel de valoare... nu mai traiesti pentru tine, ci... sa nu-ti duca lipsa altii. Cel putin eu asa am fost... si acum e tot cam asa, dar nu ca si atunci...
Imi pare rau pentru el, si o faza si mai ,,tare" e ca retraiesc ce a fost atunci cand ma gandesc ce i s-a intamplat lui. Nu e placut. Deloc.
Partea buna e ca l-as putea ajuta... sunt sigur de asta. Am incredere in mine, il inteleg mai bine ca multe persoane... si vreau sa-l ajut. Pun pariu ca daca-l vad pe el ca zambeste in momentele astea as putea zambi si eu si as uita impreuna cu el... cel putin pe moment... de amintit iti amintesti mai multi ani din viata si... ti-e dor... dar asta se va intampla doar cand il voi vedea... cand o fi si asta. Imi dau seama ca nu prea are nici un fel de chef sa iasa afara din casa, mai ales vreun chef sa vina pe la scoala...
In fine... urasc uneori gandul ca e cineva care-si bate joc de mine, de ce incerc sa fac bine... si mai mult ma indeamna sa fac rau... desi ma abtin mai mereu...
Like goth people say: Fuck life, Fuck people and most of all: Fuck you!... (nu e adresata nicicui... dar daca zici asta cu suflet.. um...pardon, cu ... ura, parca te simti mai bine... la mine merge...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu