Măștile sunt drăguțe

Una din noile mele plăceri e să iau o chestie comună pe care-o șeruiești tu la nimereală pe nu știu unde și ești inspirat/ă de cât de multă dreptate are, vai de mine... e un geniu, are dreptate! Oamenii care poartă măști sunt niște dobitoci, falși, dezgustători ce merită să moară și sper să pot avea eu parte la exterminarea lor! Muriți cu toțiiii!!!

... m-am calmat

Mm.. nu, nu-i adevărat, e o prostie, fii inteligent și mai gândește-te un pic, nu porni la masacru, încă, din moment ce și tu porți mască, iar dacă nu, îmi pare rău pentru tine, nu știu cum supraviețuiești în societate și mai mult de-atât, nu pricep cum te dezvolți ca persoană.

Ceeee, despre ce vorbesc ? Nu mai purta măști bă, ce dracu, cum pot avea încredere în tine dacă nu ești real cu mine ?

Frate, dacă-s mereu real cu tine, unde mai e rostul încrederii ? Nici nu mai e nevoie, din moment ce nu mai las loc de un dubiu, unde să-mi acorzi mie „za benefit of the doubt”. Are sens ? Are ? Are are are are are

În fine, până la urmă ar trebui să ai încredere într-un prieten, gen, că îți dorește doar binele, chiar dacă poate îți ascunde chestii, fie din motive benefice pentru tine, sau benefice pentru sine, find o persoană mai, nu știu... închisă ? Există oameni d-ăia, să știi, și nu ajung oameni falși, ce bagă cuțitul pe la spate și așa mai departe. Mă rog, nu toți. Eeh, asta-i altă poveste.

De ce, mă rog, poartă oamenii măștile alea ? Primul răspuns care vine fiecăruia în minte are legătură cu apărarea, nu-i așa ? Deci dacă te aperi ești fals ? Uhm... teoretic, sigur, pentru că dacă unei persoane îi vine să te atace, mai bine să nu te cunoască și să nu atingă corzi sensibile, nu ? Și la cum știm că oamenii vor ataca pe cam oricine din orice fel de motiv care-i face să se simtă superiori într-un fel sau altul, deja ideea de a nu fi chiar atât de cunoscut devine destul de atractivă, dar hei, asta e părerea mea.

Okay, toate bune știute până acuma. În cazul în care m-ai subestimat pe ideea că repet chestii pe care le știe toată lumea, uite o idee nouă. Propriul meu stil de autodezvoltare.

Ce-ar fi dacă aș folosi o mască pe ideea de a învăța din ea ? Sau pe ideea de a învăța să mă comport altfel, cumva... anume. Știi tu, să renunț la impulsivitate, la ideea de „grudge” asupra persoanelor, la frica de anumite situații și așa mai departe.
Cum fac asta ? În mare, îmi pun masca și devin persoana aia, din toate punctele de vedere. Adică... spre exemplu, când eram mai micuț, eram un puști super awkward ce se înstrăina de toată lumea, în mare parte. Mare surpriză. Toți mă cam luau la mișto, pentru că era și ușor să faci asta, eu nu ripostam, n-aveam idee cum, eram într-un impas complet pe ideea că nu înțelegeam ce se întâmplă. Aveam nevoie să înțeleg ce se întâmplă, gândeam mult, mereu gândesc mult, asta e. Și primul meu instinct, evident, a fost să-i urăsc, dar... nu pe ei, personal, neapărat, ci toate persoanele ca și ei. Îți dai seama c-am ajuns să urăsc mare parte din populația lumii. Pe lângă asta, simțindu-mă și singur, mă întorceam foarte mult la mine, la persoana mea, la cum sunt eu și inițial mă gândeam că fac eu ceva rău, sunt cumva rău. M-am gândit mult timp la asta, dar în același timp mă gândeam că aș vrea să fiu oricum, dar nu ca ei. Oricum... dar chiar nu ca ei, niciodată ca ei. Dacă ei îmi provocau repulsie, nu era okay să-mi provoc singur repulsie mai apoi. Evident că am avut multe momente în genul, oricum, dar încercam și eu, mnah.

Apoi eram fascinat de anumite persoane, fie ele reale, sau din cărți, sau de pe la știri, sau de oriunde le priveam... cel mai mult din poveștile oamenilor, când vorbeau de cei buni, cu suflet mare, calzi, calmi, etc. Îmi surâdea ideea și am zis că vreau și eu. Dar eu nu eram așa, nu eram calm, nici cald, eram rece, într-un colț, într-o stare continuă de anxietate. Deci... ce-am făcut ? Ei bine, știam că nu voi reuși să-mi însușesc toate caracteristicile alea grozave pe care mi le imaginam, dar poate câte una odată ? Așa că începeam să mă comport ca atare. Deși eram anxios mereu, mă purtam ca și cum eram calm, și încet, încet reușeam să arăt că sunt. Stai să vezi că în timp începeam să înțeleg și cum să fiu calm pe bune și mi-a ieșit tot mai bine până a devenit un stil de viață. Acum sunt happy că sunt calm.

Înțelegi exemplul ? A început ca o mască, am plasat-o strategic pe moaca mea, iar în timp s-a integrat cu pielea mea și mi-a adus un beneficiu.

În zilele de astăzi folosesc conceptul ca să-mi reduc impulsivitatea. Nu-mi iese mereu, dar merge, totuși. Ca atunci când am toane și nu-mi doresc să ies pe-afară sau să fac ceva cu cineva, mă gândesc că logic vorbind mi-ar prinde bine în cele din urmă, și pun masca aia pe moacă, iar în momentul în care devin persoana aia căruia-i place activitatea, sunt atent la mine și la ce fac, la cum se comportă ceilalți cu mine în timpul ăsta. Toate efectele, chiar... și învăț despre ... tot.

Bine, încep să mă exprim de numai eu înțeleg.

E ca și cum înveți și admiri o persoană care are ceva ce-ți dorești, numai că persoana aia o aplici asupra moacei tale sub formă de mască și trăiești lucrurile alea, ca apoi să înveți din ele să te ajute să atingi.. știi tu, nivelul la care vrei să ajungi, legat de... mască. Da, m-am încurcat.

Să zicem că-s nervos pe o chestie banală, și brusc realizez asta, chiar înainte să mă descarc pe cineva nevinovat. Ignor complet starea aia, pun masca de om calm, și în timp ce se întâmplă asta, de la un moment dat, încep să nu mai fierb atât de tare și să realizez câteva din motivele pentru care sunt nervos cu adevărat, cum ar fi toanele, sau faptul că mă simt frustrat de ceva vreme din cauza a altceva. Apoi trec ușor la starea mea reală și... dacă am cu cine vorbi despre, vorbesc despre, dar nu mai arunc cu lucruri, nici nu mai zic prostii, că deja am un pic de control asupra situației. Înțeleeeegi ? Te rog înțelege, eu nu mai am control asupra subiectului, e prea complicat.

Mereu voi folosi caracteristici false ale mele față de oameni random. Nu văd de ce-aș arăta ce simt cu adevărat din moment ce poate nu-s capabil să pun situația în așa fel încât ei să înțeleagă din prima și să nu mă judece random ca apoi să ies eu rău din asta și mai știu eu cum, pentru că vorbești interpretabil iar oamenii interpretează. Măștile sunt sănătoase. Atât.

Boys being boys

Încep prin a spune că am un mare respect față de oamenii cu potențial intelectual. Îmi plac oamenii inteligenți, mereu mi-au plăcut, într-un fel sau altul. Inițial i-am admirat și încercam să-i copiez, în ascuns, bineînțeles... că încercam să mă pricep și eu în a da sfaturi medicale, sau în a mă pricepe la chestii juridice, la electronice, la orice părea complicat și interesant. Am dat-o-n bară cu multe, dar asta deja e altă poveste, și pe lângă asta... e irelevantă.

Ce-am aflat mai târziu e că îmi plac fetele inteligente. Bine, nu doar în sens de admirație, ci în alte feluri mai... așa, știi tu. Deși dacă stai să mă întrebi de ce, și de ce nu aleg fete mai prostuțe, mai... naive, n-aș putea să-ți răspund. Logic vorbind ar fi mai ușor de prostit și de manipulat și aș putea, probabil, luând după logica băieților de astăzi, să-mi satisfac toate poftele ce... se pot satisface lângă o domnișoară. Dar ce pot spune, probabil am rămas cu admirația față de oameni inteligenți, iar acum simt nevoia de o provocare, mereu, iar când vine vorba de o prietenă, sau așa, situația rămâne aceeași.

Ce fac atunci când găsesc o fată cu potențial ? Mă bag în vorbă, bineînțeles. Ce vreau să știu prima dată ? Dacă e inteligentă. Cum fac asta ? Întrebări capcană subtile, bineînțeles. Alea sunt mereu amuzante, și le poți mula după orice fel de subiect. Adică pui o întrebare, iar răspunsul ei, aparent banal, îți va spune ceva specific despre dânsa, fără să fie nevoie să întrebi direct, poate jenând-o sau făcând-o să se simtă constrânsă într-un fel sau altul. Așa e win-win, din punctul meu de vedere. Cum trece testul ? De regulă dacă se prinde de faptul că-s întrebări capcană, atunci nota e 10, dar și dacă nu, tot e okay. Poate dovedi mai târziu că poate da răspunsuri inteligente fără să-i pese dacă e sub vreun test sau nu.

Apropo, hai să nu ne judecăm pripit acum. Și tu faci la fel, în diferite ocazii, iar dacă nu din punctul ăsta de vedere, din alte puncte și nu mi se pare ceva atât de rău. Orice om are nevoie să judece o persoană, pic cu pic, iar nu trag concluzii pripite, decât dacă observ din start că pasiunile domnișoarei sunt departe de o cultură cât de cât bine definită.

A trecut testul. Sunt încântat. De ce sunt încântat ? Nu știu, îmi satisface așteptările sau chiar le depășește. Ce fac mai departe ? Exact ce-am făcut inițial, și chiar mai mult legat de acest sens. Încep subiecte și cer părerea în mod subtil. Nu e relevant dacă am nevoie de părerea ei sau nu, ci sunt doar curios de ce-ar răspunde și cum ar fi diferit față de ce gândesc eu, sau cum s-ar raporta răspunsul acesteia la personalitatea și caracterul său. Sunt tone de informații de aflat, iar mie-mi place să le aflu pe toate. E o pasiune.

Deci ce vreau de la o fată până-n punctul ăsta ? Să țină pasul cu mine sau să mă depășească. De ce să mă depășească ? Ca să-mi pot intra în rolul de prădător s-o urmăresc. Ce se întâmplă dacă o prind ? În primul rând, sper ca asta să nu se întâmple vreodată, iar dacă e pe punctul să se întâmple, ca o pisică respectoasă, îi ofer șanse să fugă mai departe ca să-mi pot relua jocul. Se împiedică constant ? Eh... dezamăgitor. O scot din joc rapid și mergem mai departe. Simplu, nu ?

Sunt un om rău și rece, știu, nu mă mai complimenta atât, roșesc.

Care-i ideea cu tot ce spun aici, până la urmă ? Hm... sunt de-acord că fetele trebuie impresionate pentru a fi cucerite. Mereu va fi așa, din punctul meu de vedere, însă în acest punct al meu, vom implica doar fetele inteligente, pentru că... pe ele le prefer eu, de regulă, și pentru că e blogul meu, deci argumentul tău e invalid.
O fată inteligentă, bănuiesc că e impresionabilă tot prin inteligență, nu-i așa ? Și când zic asta, nu mă refer la câte știi tu despre ceva, sau altceva, ci felul în care-ți joci cărțile atunci când exemplifici acel ceva și altceva. Un hardisck bunicel nu prea face treabă bună fără o putere de procesare bună, bănuiesc.

... acum, ia un băiat tipic, probabil virgin, iar dacă nu, unul care și-ar dori să și-o tragă, ăsta find unul din scopurile sale principale. Vine la o fată-n genul, și știe și el din instinct că tre s-o impresioneze, nu ? Cum face asta ? Basic way: Masculinitate de bază. Apropouri simpliste legate de sex, pentru că asta-ți dorești și toate celelalte apropouri ar suna prea fals, probabil. Insistență legată de dorința sa de a se apropia de tine, pentru că, de regulă, sexul e ceva fizic, iar fizicul necesită apropiere, iar obișnuita „cafea” sau „film” mereu vor intra în discuție, iar când asta se întâmplă, ce înțelege „victima” despre situație ? Că tipul ar vrea să i-o tragă. Ce altceva înțelege ? Că o consideră faină, bună și ar merge odată... de două ori, dacă-i suficient de sălbatică și etc. Altceva ce discerne ? Mm.. nu știu, mai e și altceva ?

Fetele, la fel ca și băieții, sunt oameni, nu sunt niște victime. Nu neapărat, cel puțin. Și acestea pot fi prădători, după caz și după puncte de vedere, dar sunt oameni, și la fel ca oricine, gândesc, au idei, valori, principii, și au nevoie să fie impresionate. Cum ?

Aici devine complicat. Fiecare persoană are propriul ei fel de a fi, nu-i așa ? Așa e. Domnișoarele nu fac excepție, deci asta înseamnă că această persoană are nevoie să fie cunoscută, în primul rând, pentru a vedea cum poate fi impresionată. Și cum se face asta ? Păi... întrebări, capcană, dacă ești cât de cât inteligent și ai tact. Vrei să afli despre ce fel de băieți îi plac, din punctul de vedere al caracterului ? Poți aduce în discuție alt tip, pe care l-ai cunoscut tu recent, sau demult, pe care să-l pui într-o situație similară subiectului prezent și să vorbești ușor despre caracterul său. În general, ea va comenta situația, iar comentariile sale vor spune o grămadă de chestii despre ce-i place sau nu la el. Nu ? Apoi poți adăuga, ca fapt divers, despre caracterul tău, fără să faci referire la ea, în vreun fel, pentru că momentan discutați despre tine, iar ea, dacă admiră discuția, cât de cât, va continua să comenteze referitor la ce spui tu. Discuția ia amploare, și tu începi să zgârii suprafața a ceea ce înseamnă „ea”.

Nu-i așa ușor, nu ? Să vrei să cunoști cu adevărat o persoană, o fată... fără să te gândești la modalități de a i-o trage rapid. Bine, cu toții avem nevoi, bineînțeles, oricine are nevoie de sex din când în când, iar când duci lipsă mai mult timp de el, poate te poți reduce și la a face asta cu cineva la nimereală, dar chiar și în cazul asta, mă îndoiesc că persoana în cauză nu și-ar dori să fie băgată în seamă cât de cât. Pentru că atunci când te gândești la trupul ei, la toate formele, de fapt te gândești la trupul tău și la toate senzațiile care pe care le simți datorită imaginației tale și... poate a trupului ei, dacă ai noroc să-i intri în pantaloni, dar ea nu mai prea are relevanță aici, ci doar sexul în sine. Ideea de a-ți satisface tu „mâncărimea” aia.

Părerea mea ? Toată lumea are nevoie de un anume cineva în viața lor, iar prin acel anume cineva mă refer la cineva permanent, și nu începi chestia asta gândindu-te la ce nevoi ai tu, făcând total abstracție de persoana ei, pentru că așa nu ai idee cu cine te bagi în pat și apoi gândește-te la consecințe.

Greu, hm ?

Din păcate cam toate domnișoarele sunt abordate astfel și se simt date la o parte complet, observând simpla lor „nevoie” și cam atât, iar chestia asta le face să se simtă... nu știu, neimportante ? Poate ăla-i cuvântul potrivit. Dar apoi când doi oameni fac un one night stand, nu cred că vreunul din ei e important pentru celălalt, ci mai degrabă sexul în sine e subiectul principal acolo, și nu-mi imaginez că nu e posibil să dai de înțeles unei tipe că vrei doar să i-o tragi și cam atât, iar ea să nu accepte. Oricine are un libido, dar apoi cred că trebuie să menționez că până acum am vorbit despre o relație cât de cât... mai lungă, cu o persoană și felul în care acestea se destramă mai devreme sau mai târziu. Au pornit de la ceva greșit și s-au clădit, din start, aiurea.

Ironic e că în ziua de astăzi, dacă poți convinge o fată că nu vrei, neapărat, o relație cu ea, ai cele mai multe șanse să ai o relație cu ea, ceea ce e atât de ironic că nu-ți pot explica. Serios, n-aș putea, n-am idee, deocamdată.

Pentru că dacă nu vrei sex, atunci vrei altceva, iar altceva presupune s-o cunoști, iar persoana ei devine relevantă în situația asta, ceea ce face totul mai atractiv, îmi imaginez.

But boys will be boys... 

Melancolia mea frumoasă...

Când toți norii de pe cer mă apasă cu profunzimea lor închisă la culoare, tu, melancolie, nu mă vei părăsi niciodată. La fel ca și apropierea și căldura unui prieten, sau a dragostei mele, vei fi alături de mine umplându-mă cu acel sentiment după care voi râvni toată viața, dar al cărui nume l-am uitat de prea mult timp.

Niciodată n-am reușit să explic altcuiva decât mie ce înseamnă cu adevărat melancolia și de ce-mi place să mă afund în ea câteodată, cu toate sentimentele mele.

Imaginează-ți când compui o melodie care, cum spui tu, vine din suflet, sau când versurile se aștern pe foaie la fel ca și frunzele pe asfalt, dintr-un copac ce moare. Una după alta, parcă fără sfârșit. Cred că asta înseamnă pentru mine melancolia.

Cred că e drogul meu personal, altfel nu-mi explic de ce urăsc versiunea sintetică a lor.  Cred că e versiunea mai închisă la culoare a sentimentului pe care-l ai când cineva la care ții cu adevărat reușește să se facă simțit aproape de tine. Cred că e... propria mea euforie întunecată și o iubire egoistă și profundă ce-mi stă aproape de dinainte să-mi pot găsi chiar și prima amintire.

Ea nu m-a făcut vreodată să mă simt vesel, sau fericit. Nici nu m-a făcut să râd, sau să simt c-aș vrea să împărtășesc ce simt cu alte persoane. Nu m-a făcut să-mi doresc mult de la viață, nici nu mi-a oferit pofte trupești sau de altă natură. Ceea ce-aș putea spune e că mi-a luat totul, atunci când totul era mizerabil.

Ia de la mine singurătatea pe care-o simt ca o inimă de piatră ce-mi strânge inima, într-un ritm atât de lent că e insesizabil ochiului și de asemenea și ura pentru situații față de care nu am control, sau persoane care au control asupra mea. Mi-a luat nevoia de a mulțumi alte persoane pentru a face parte din ele, precum și dorul de un trecut din care nu voi mai reuși vreodată să fac parte.

Totul e amorțit, la fel cum morfina amorțește pielea și țesuturile, așa melancolia mea-mi amorțește sentimentele înfiorătoare, deseori.

Poate de-asta sunt așa... oricum m-aș numi. Să mă gândesc așa mult la oameni, dar să nu-mi doresc să fac parte din ei. Să investesc atât de mult în ceea ce spun și ceea ce arăt, dar totuși să nu mă zgârie cu nimic reacțiile negative, sau deseori chiar pozitive ale altor persoane. Să plâng deseori, fără un motiv anume, dar să nu mă simt trist. Să nu mă simt nicicum, decât... amorțit ?

Nu mă înțeleg și nu mă înțelegi nici tu, iar tu nu-mi poți păstra companie la fel cum nu-mi pot păstra nici eu. Iar amândoi tânjim să sprijinim o entitate care ne ademenește, însă prezentă doar la coada ochiului, nici mai departe, nici mai aproape. Acel „adevărat eu” despre care nimeni nu știe prea multe, însă presupune.

Nu sunt puternic, decât prin faptul că-mi maschez slăbiciunile, iar pentru a fi cu adevărat puternic, am impresia că trebuie să renunți la anumite cunoștințe și să îmbrățișezi ignoranța. Cum altfel poți ignora toate riscurile și frica de pericol ? Iar eu nu pot renunța ceea ce știu a fi adevărat. Am impresia că m-aș pierde pe mine și mă păstrez cu prețul de a fi slab mereu.

... nu, scuză-mă, nu am idee despre ce vorbesc. Dar ca idee, uite cum funcționează gândurile mele, la viteză redusă, bineînțeles, special pentru tine să poți ține pasul, iar dacă te-ai pierdut, îmi pare rău. Sau nu... mie unul îmi place să mă pierd în gândurile mele, aiurea. Dar ție ?

Sunt melancolic. Sunt amorțit. Nu am nevoie de o pastilă. Nu am nevoie de nimic.

Dar dac-aș spune că nu am nevoie de tine, pe lângă c-aș începe să lăcrimez, m-aș contrazice cu tot ce-am debitat mai sus. Deci până la urmă sunt melancolic sau doar depresiv ?

Știu, o grămadă de idei fără sfârșit, începute aiurea. Bine-ai venit în mintea mea, vezi de ce sufăr ? Nu, nu cred că sufăr. Nu sunt sigur. Nu cred că sufăr.

Urăsc chestii

Mereu am crezut că e o risipă de energie să urăști lucruri sau persoane. Sincer, chiar e. Nu văd de ce te-ai consuma atât de mult pentru o persoană care-ți face rău, sau pentru un lucru care te prost dispune din moment ce pur și simplu îl poți scoate din viața ta, de tot. Să-l ignori atât de tare încât să uiți conceptul. Da, evident că se poate. Dar nu se poate mereu, cel puțin așa am descoperit de curând.

Se pare că urăsc chestii, adică... efectiv mă irită și mă enervează la culme când văd că se întâmplă în jurul meu sau se întâmplă prietenilor. Nu, nu are logică, neapărat, dar am încercat să explic ura asta, cât am putut de bine și... ei bine, here we go:

1. Urăsc drogurile. Mereu le-am urât din toate punctele de vedere, fie ele chestii serioase, sau simplele țigări de care rămâi „îndrăgostit” cu sau fără voia ta, cel puțin de la un moment dat. De ce ? Pe lângă faptul că nu ajută corpul tău în nici un fel, și costă și mult, fraieresc și psihicul din a se dezvolta normal și-l fac să creadă că fără acele „calmante euforice”, el nu se poate calma, sau nu se poate simți bine sau plăcut, cu adevărat, să nu mai vorbim de faptul că-ți dau peste cap toată concentrarea și, îmi imaginez eu, devii și mai prost astfel. Dar chestiile astea nu le prea pot dovedi. Poate doar unele droguri au impactul ăsta și nu toate, dar apoi... nu știu, mi se pare că-ți alterezi mintea într-un fel și pentru scurt timp te transformi într-o altă persoană. Nu ești tu, cu adevărat, ești o versiune pervertită, pe care nu o poți crede pe cuvânt, nu o poți cunoaște cu adevărat și nu poți avea încredere în ea, pentru că va dispărea destul de curând. Are sens ? Urăsc drogurile.
2. Urăsc tot ce înseamnă asalt sexual, sau sex obligat în vreun fel. Aici mi-e mai greu să pricep cum pot unii să oblige fizic sau psihic o persoană să și-o tragă cu aceștia. Adică poate că așa e normal. În lumea animală, spre exemplu, multe animale sunt obligate să se reproducă de către masculi, nu ? Gen sunt violate, și apoi n-au nici pe dracu, dar... aud de o chestie în genul, fie ea și o tachinare sexuală „inofensivă” și tot ce pot gândi e cum se simte persoana în cauză (de obicei fată, evident). Îmi imaginez că se simte fără intimitate, ca și cum cineva trage de ea, sau încearcă. Ca și cum cineva încearcă să-i preia controlul. Și probabil exagerez, pentru că, de regulă, chestia asta a devenit atât de banală că majorității nu le mai pasă și doar ignoră. Poate fac prea mult caz din asta ? Nu, nu știu. Nu mă pot abține, mă scoate din sărite. Prefer să-mi fac vasectomie sau ceva asemănător decât să fiu nevoit să violez o tipă. Nu, yuch.
3. Urăsc oamenii proști. Doamne, cred c-aș face orice să stau departe de ei. Iar aici nu mă refer neapărat la oamenii nu au habar de chestii, pentru că vrei nu vrei înveți, nu ? Înveți să te descurci, deseori, obligat de circumstanțe, dar nu înveți voluntar. Nu acumulezi informații voluntar. Nu pot discuta cu tine și nu te pot face să înțelegi lucruri pentru care trebuie să gândești, să-ți folosești mintea. Nu pot discuta cu tine despre ce înseamnă să urăști. Tu știi doar că să urăști înseamnă să ... urăști și.. ce mai e de zis ? Atât, nu mai e nimic de zis. Nu mi-e milă de ei, nu-i compătimesc, vreau doar să stau departe de ei, pentru că mă enervează să le știu existența. E o lene de a-ți folosi mintea, până la urmă. A se exclude persoanele cu dizabilități, vă rog, știu să fac diferența.
4. Urăsc părinții copiilor ce încearcă să le domine viața, într-un fel sau altul, de la vârste fragede. Că „băiete, tu vei învăța să fi bancher, pentru că asta înseamnă bani adevărați!” sau părinți mai ca ai mei, cu standarde foarte joase: „Vei învăța să cânți la un instrument, să mergi la nunți și să duci o viață bună. A, ce ? Nu ? Vrei să ajungi un nimeni ? Să muncești pe nimic și să nu ai nimic ? BINE!” direct atac psihologic. Nu, mă. Copilul va avea diferite înclinații pe măsură ce crește, iar tu vei fi nevoit să înveți acele înclinații, adică să-ți cunoști copilul, să vezi la ce s-ar pricepe, nu să decizi asta, idiotule. Și în primă fază nu-l poți întreba asta, deci trebuie să fi foarte atent. Greu, nu ? N-ai chef, lasă că-ți zice el, probabil, când nici el nu va știi ce vrea, poate, pentru că n-are cu cine vorbi, nu simte pe nimeni interesat de cine e el cu adevărat. Se simte singur. Ai idee câți adolescenți sunt în situația aia ? Ah, lasă... ei tre să fie responsabili de ei înșiși, nu părinții sunt de vină, părinții încearcă să le pună pâinea pe masă că doar atât pot. Ce ziceam de oameni proști, apropo...

Nu mai știu ce urăsc, dar am scris mai mult decât mă așteptam despre chestia asta. Cum scap de dominanța subiectelor ăstora asupra mea ? Pentru că până la urmă despre asta e vorba în ură. Există ceva ce te domină și te irită la culme chestia asta. Consumă din energia pe care-ai putea-o folosi la chestii mai utile și te transformi într-o persoană ștearsă și fără noimă sau amuzament.

Mă enervez deja :) am tăcut.

Scopul despărțirii e ... ?

Distanța, mama, tata, fufa aia de la serviciu, labagiul ăla plin de steroizi din facultate, minciuna, adevărul, etc.

Care din astea ar putea reprezenta un scop precis pentru care 2 persoane s-ar despărți ? Bine, hai să nu ne limităm doar la simple relații amoroase, le putem include și pe celelalte, cred că va avea sens.

Normal, că după stilul meu caracteristic, voi da exemple stupide într-un mod evident, și apoi voi trece la ceea ce consider eu a fi... explicația corectă. Și eu mereu am dreptate, deci n-are sens să-ți irosești drăguța ta minte în a încerca să mă contrazici. Ho-ho-ho ce amuzant sunt.

Cum e când ai o relație de orice fel, cu cineva, și la un moment dat devii paranoic cu privire la toate posibilele motive de despărțire. Oare mă va înșela ? Oare-mi va vedea toate defectele oribile pe care sigur nu le conștientizează până acum și va fi oripilat ? Oare, oare, oare...

Te tot gândești și-ți freci mintea cu toate chestiile astea, dar mai apoi nu realizezi un lucru semnificativ.

Bine, hai să stabilim ceva, întâi. Una e să te desparți cu vorba, de o persoană, și alta e să accepți chestia asta ca find un adevăr general. Nu să stabilești din cine știe ce motive că vă despărțiți și apoi simți nevoia să te întorci, sau simte el nevoia asta. Așa ne putem despărți cu vorba și pentru că pisica mea nu e de-acord și e geloasă. De ce nu ?

Scopul despărțirii, de regulă, e că oamenii se schimbă din diferite motive, iar schimbările sunt permanente. Cele nepermanente sunt toane, mai mult sau mai puțin durabile, iar cei ce nu pricep chestia asta tind să se întoarcă la persoanele respective, sau să nu accepte despărțirea ca find un adevăr general valabil crezând că pot da un „undo” la schimbare.

„Nu mai ești cine ai fost ...”
„Ai devenit mai rece... ”
„Pare că te interesează alte lucruri acum ...”

Toate chestii spuse cu regret. Da, păi scuze, oamenii se schimbă, fie că-și mulează caracterul după experiențele pe care le suferă, să zicem... atitudinea ta stupidă în care nu-ți pasă de ceea ce simte, poate, ci doar presupui că tre să simtă ceea ce consideri tu că e bine într-o relație. Acum că stai și te gândești la asta, te simți un pic stupid, nu ?

Tre să-mi fii loial în procent de 100%, iar asta înseamnă că și dacă te uiți după alte muieri, cine știe ce se poate întâmpla în mintea ta. Nu, nu merge așa! ... zise domnișoara iubită.

Tre să facem sex oricând am eu nevoie, să nu-mi vii cu scuze că n-ai chef la momentul actual, sau că trebuie eu să te „excit”. Parcă ziceai că mă iubești, că mă vrei! ... zise boul care nu merită nimic bun în viața lui.

Oamenii sunt oameni. La început pot fi reali cu tine, sau pot fi falși, pentru că te idealizează ca find o persoană extraordinară pe care trebuie s-o impresioneze, s-o câștige. Cu tine viața va fi mult mai dulce și mai frumoasă și... chestii. Apoi proiecția idealurilor asupra ta se retrage și rămâi doar tu. Ah... dezamăgitor. Nu ești cine credeam eu că ești, scuze... ne despărțim.

Bagă la cap o chestie, te rog. Când cineva te adoră și apoi nu te mai place, și tu dai vina pe tine că nu ai fost suficient de bun, dă-ți o palmă. Nu, roagă pe dușmanul tău să-ți dea o palmă, așa să te doară, și apoi gândește-te un pic la cât sens are asta, și cât sens are faptul că el și-a făcut de la bun început o altă părere despre tine, bazată pe ce-i place lui cel mai mult, în fanteziile lui mai mult sau mai puțin bolnave, și când află că s-a înșelat, ghici cine pică de fraier ? Da, amândoi, dar mai bine tu decât el, nu ?

Am învățat de curând, nu mă întreba de unde, că n-aș știi de unde să încep, că o relație frumoasă începe stricată și șubredă. E ca o mașină răblăgită, pe care poți alege s-o repari până la punctul în care devine un model concept, rupt din vise, pe care l-ar vrea oricine, sau poți s-o repari până când crezi că merge acceptabil, iar apoi o conduci și te folosești de ea până te plictisești. Atâta timp cât râvnești după modele mai bune, mereu te vei plictisi de ce ai tu.

O relație e frumoasă la început pentru că o idealizezi a fi frumoasă. Idealizezi că partenerul e perfect, că totul va fi etern și magic. Nu-i adevărat. Nu vă cunoașteți, viitorul e incert, și de regulă nu vă imaginați momentele în care persoana aceea va izbucni în emoții negative și veți fi prinși la mijloc. „Te iubesc” durează cam până la primul moment de slăbiciune mai intensă, iar tu îți pierzi încrederea că partenerul e cine credeai că e.

Acceptă faptul că o rablă merge prost până e construită perfect, iar să o construiești durează mult timp, necesită mult efort, și multă perseverență. Degeaba te uiți tu și-ți imaginezi ce faină ar putea fi, și te bucuri că ai o mașină, că până la urmă... tot o să te plictisești de ea, pentru că e o rablă.

Acceptă ideea că trebuie să accepți că va merge prost, mai ales când idealurile tale vor dispărea și va rămâne doar bucata aceea imperfectă de relație, dar ea poate funcționa tot mai bine pe măsură ce accepți că partenerul tău nu e o persoană în totalitate bună. Nimeni nu e. Toată lumea are momente de neîncredere. Momente în care tot ce fac e să-ți atingă punctele sensibile și să te enerveze sau să te tragă în jos, dar comunicând și având răbdare cu astă sfântă comunicare, vă puteți obișnui unul cu altul, la aspectele negative ale fiecăruia și dacă partenerul te acceptă pe tine că ești aiurea, nașpa și îl enervezi, dar hei... asta e, îi trece, te iubește și știe că nu intenționezi să-i faci rău, atunci poți face și tu la fel, nu ?

Poți să spui: „Hei, știu că ai defecte, și sigur o să ne certăm, și o să ne urâm din timp în timp, ba chiar n-o să avem chef să ne vorbim, iar asta e perfect okay. Să-mi petrec viața alături de tine nu înseamnă să meargă bine zi de zi, ci să meargă bine per total, cu obișnuitele suișuri și coborâșuri. Dacă azi e rău, și mâine e rău, va fi mereu rău ? Logica spune că nu, dar emoția ta prezentă spune că da. Că dacă acum te simți foarte rău, simți că sentimentul va persista pentru totdeauna. Nu... el trece. Totul trece. Moartea unei persoane dragi, foarte dragi... trece. Da, totul trece, ai încredere în mine”.

Deci motivele despărțirii, de obicei... sunt idealurile ce orbesc realitatea. Minciunile menite să impresioneze datorită neîncrederii în propria persoană, care, la rândul lor, asurzesc comunicarea reală menită să te ajute să cunoști și să accepți adevărata persoană în viața ta, persoană care va fi extraordinară, dar și oribilă în același timp, în funcție de circumstanțe. Toți sunt așa. Toți...

Și alte motive ? Nici nu știu. Mi se pare că majoritatea celorlalte chestii negative se întâmplă din cauza chestiilor cele două de mai sus. Probabil mai sunt... :) dar apoi eu nu le consider atât de importante.

Hai să facem abstracție de faptul că unii oameni sunt nebuni, abuzivi și trebuie închiși sau mai rău. Aici e altă poveste, în totalitate.

Normal că vrem să fim fericiți, și să ne simțim mereu bine. Și considerăm că fericirea înseamnă o stare euforică ce va dura până mori, iar asta e adevărat doar dacă mizezi pe o perfuzie constantă din drogul tău preferat. Te vei simți rău, mizerabil și ca și cum nu valorezi nimic. Iar asta poate fi vina ta (de regulă e, pentru că lași pe alții să te domine într-un fel sau altul), sau poate fi vina altuia care-ți atinge toate punctele sensibile. Dar niciodată nu durează... și odată ce accepți că nu te vei simți mereu bine, dar nu contează, atunci probabil vei putea coexista cu cineva și vei putea trece cu mai multă ușurință peste lucrurile negative ce vor urma.

... dar asta e doar părerea mea

 

Catcalling

Sunt un tip. Am 25 de ani. Îmi plac fetele, chiar mă uit după ele pe stradă după cum e și normal și probabil mă voi uita la forme mai degrabă decât la haine sau machiaj sau mă rog, pentru că sunt un tip și îmi plac fetele/femeile.

Voi face mai mult de-atât ? Nu. Am făcut vreodată mai mult de-atât ? Nu. Nu cred, cel puțin. De ce ? Pentru că nu e treaba mea. Ele ies îmbrăcate într-un anumit fel pe stradă pentru a se simți bine în pielea lor, iar pe de altă parte să simtă că cei ce le privesc le văd frumoase. E un sentiment frumos. Suntem ființe sociale, depindem de părerile altor oameni, fie că direct sau indirect. Nu-i nici o problemă.

Termenul de „catcalling” care vine din limba turcă (engleză, bineînțeles), s-a născut pentru a da un nume nevoii „bărbaților” care simt nevoia să strige după tipe pe stradă, să le acosteze cu diferite remarci care mai de care stupide. Un fel de asalt sexual psihologic, i-am putea spune, din moment ce când te referi la ce fund are, sau ce sâni are, sau alte curbe, nu te referi la altceva decât sex.

De ce fac tipii așa ceva ? De ce.. ar face tipii așa ceva ? Ei bine, majoritatea vor spune că fetele nu ar trebui să se supere din cauza asta. Nu e mare lucru, e un simplu compliment. Adică de ce dracu-ți mai expui sânii în acel ditamai decolteu, sau fundul în blugii ăia mulați sau mai rău. De ce faci asta ? Practic o ceri. Stai... ce anume ceri ? Un compliment ? Mnu. Ah, băiete, te-am prins cu minciuna.

Până la urmă un compliment e menit a face o fată să se simtă bine în pielea ei, iar tipul (sau tipa) nu intră în spațiul personal al persoanei atunci când fac compliment, iar când mă refer la spațiul personal, mă refer la subiecte mai intime. Și da, există subiecte prea intime sau personale, altfel violul ar fi doar sex.

Deci toți vor spune că e un simplu compliment, însă adevărul e altul. Îmi imaginez că e vorba despre dominanță, nu ? În capul lor, dacă iei o fată direct cu un comentariu în gen: „Mamă, ce te-aș lua la mine-acasă acuma...” , nu cred că el se gândește „Vai, ce frumoasă e”. Mai degrabă se gândește la „Vai ce i-aș trage-o acuma... ” urmat de referințe din toate filmele ieftine porno la care se uită. Deci, practic, el stabilește, cumva, în capul lui, dominanță asupra ta, deși toată lumea știe că chestia asta nu merge și nici nu a mers vreodată, decât dacă tipa are un respect de sine... deplorabil, și se bucură că o bagă cineva în seamă chiar și așa, dar deja aici... mă rog.

Gândește-te la părinții tăi care te pedepsesc când faci ceva rău. Acum gândește-te când te mai și bat (mă rog, o palmă, știi tu). Așa-i că de multe ori palma aceea a durut mai puțin decât cuvintele pe care ți le-a aruncat ? Adică nu mereu, dar uneori. O palmă pișcă un pic, sau doare, te simți jignit, aiurea un pic... apoi parcă trece. O meritai, asta e. Dar apoi dacă începe și-ți reproșează anumite lucruri și te mai și jignește, poate atinge vreun punct sensibil și-ți strică toată încrederea (și așa poate nu foarte mare) de sine... starea aceea de neliniște pare a face mai mult rău, per total, decât poate o simplă palmă.

Acum fă o analogie între chestia asta și strigatul după femei vs. atins pe fund, sau alte căcaturi din astea dezgustătoare.

Acuma nu zic că un tip să vină să te atingă e mai bine decât să-ți spună nu știu ce, și e mai bine să lași să te atingă. Stai, stai... ce dracu, oprește-te. Nici una nu e bine. Dar logic vorbind, câteodată... și zic asta cu gândul la cât de tâmpit e să vină careva pe stradă, tu find fată, iar el să te atingă... undeva, n-am idee. Gândește-te, pe ideea asta, dacă-ți spune ceva, nu știu. Atinge un punct sensibil. Nu-ți freacă toată ziua ? Nu mă înțelege greșit, vreau doar să stabilesc faptul că înțeleg ideea cuvintelor ce pot lovi mai dur decât palma sau piciorul.

De ce ar avea nevoie cineva de o asemenea nevoie de „superioritate” ? Să te apuci să strigi după tipa aia că ce picioare are și ce-ai face cu ele, apoi să rânjești ca un jegos de om și la final să accepți înfrângerea că tipa aia nu e interesată de tine. Mă rog, nici n-ar fi fost, dar de ce s-o faci ?

Poate e un fel de fantezie pe care o aduci cu un pas mai aproape de realitate să se simtă mai bine ? Gen, vezi pe cineva pe placul tău pe stradă și efectiv, în loc să lași fantezia aia la locul ei în capul tău, o scoți pe gură afară, ca s-o faci un pic mai reală, să se simtă mai bine. Dacă o aude și ea, practic, în mintea ta, participă la acea fantezie, iar starea ta de bine crește, de la o simplă remarcă.

Ce teorii formulez, uneori cred că am mintea mai bolnavă decât oamenii-n cauză.

Deci, cumva... catcalling-ul ăsta se face din plăcere. Le oferă plăcere. Păcat că unii nu se limitează la simple cuvinte, dând dovadă de 0 empatie, adică cu totală nepăsare asupra a ceea ce simte victima și... dă-i plăcere să meargă, că doar ce se poate întâmpla. Tu să te simți bine, nu ?

Cum ziceam... sunt un tip. Îmi plac fetele, respectiv femeile. Îmi place sexul, e una din cele mai tari chestii, dar totuși... nu am dat niciodată o palmă peste fund, nu unei prietene, nu unei necunoscute. Doar iubite, eventual, dar asta pentru că ea m-a pălmuit mai tare (se acceptă; deja e de comun acord aici). Nu am strigat random după nimeni, nici n-aș simți plăcere din asta. Care e diferența ? Eu de ce nu pot simți plăcere ?

Mă ajută empatia în sensul ăsta ? Mă gândesc la ce simt persoanele respective și mă simt aiurea de dinainte s-o fac ? Nu știu dacă-i vorba de încredere, sau altceva.

Poate e vorba de valori ? Eu nu vreau să fiu în pielea unui tip în genul, niciodată nu am simțit nevoia, încă de mic, când în anturajul meu se striga după fete mereu. N-am strigat niciodată, și poate din cauza asta sunt un looser, mai ales că, trist, dar adevărat, 80-90% din toate fetele sub 18 ani au pățit să fie atinse sau strigate pe stradă la nimereală și nu doar odată (știu asta din mai multe articole pe care le-am citit anterior să mă informez un pic asupra subiectului).

Nu știu, nu-mi prea pasă de imaginea mea. Nu-mi pasă cum mă văd oamenii (decât chiar unii prieteni), deci teoretic n-ar trebui să mă deranjeze să mă iau de tipe pe stradă și să eliberez tensiune sexuală dându-le câte una peste fund, dar mă enervează simplul gând.

Mă enervează că nu înțeleg de ce ei simt nevoia să facă asta. Mă enervează existența lor. Mă scoate din sărite ideea violului, îmi vine să sparg lucruri la nimereală. Mă enervează ideea de superioritate/inferioritate din simplu joc de cuvinte sau priviri intimidante. Că mă uit la tine urât, tu ești intimidat, deci sunt superior ție în acel moment. Te pot trata ca pe un căcat și tu să înghiți. Ce, de unde vine asta ? Sau că te privesc în ochi, tu rupi contactul vizual și astfel eu dețin dominanța în conversație.

Sunt atâtea chestii legate de dominanță și superioritate. Atâtea chestii legate de gene pe care nu le putem controla. Dar e mai mult trist faptul că nu le înțelegem, deși suntem capabili. Ne lăsăm conduse de ele, fără nici o jenă, sau vreun gând la cum se simte cel de lângă noi, în consecință.

Mi-e silă... nu mai striga și nici nu mai atinge fete sau femei dacă știi că nici nu le cunoști, sau dacă le cunoști, știi că le deranjează. Nu realizezi cât de mult rău le faci, psihologic, și mai mult de-atât, ratatule, nu-ți pasă.

Scopul vieții, fericirea

E mai greu decât pare, sincer. Mi se pare că toți cei care sunteți fericiți, o faceți din pură nimereală și nu prea aveți idee de ce sunteți fericiți, și poate ăsta e un motiv pentru care e un fel de roller-coaster. Sus, jos, stânga dreapta, nu știi pe ce planetă ești, emoțional vorbind.

Cum îți poți stabili scopul vieții să fie fericirea, din moment ce majoritatea oamenilor nu au idee exact ce reprezintă asta ? Adică... cum să atingi starea aia, precis și cum s-o menții ?

N-am pic de tact literar pe-aici, doar vorbesc aiurea și random. Aparent iar mă simt trist, probabil tot astenia e de vină, nu știu. Mă plâng, mă lași, sper ... ? Promit să încerc s-o fac într-un mod cât de cât atractiv ochiului tău.

Se spune că a gândi că banii nu aduc fericirea reprezintă un soi de snobism și nimeni nu crede cu adevărat chestia asta. Dar apoi altcineva mi-a reamintit de câteva ori că banii sunt o simplă cale de a avea acces la alte lucruri. Deci banii nu aduc fericirea, ci facilitează drumul spre acea fericire. Și care este asta ? A fi la moda cu evoluția tehnologică ? A avea o ditamai casă ? Da, da... știi unde merg cu toate exemplele astea. Chestiile nu-ți aduc fericirea ci contactul social face asta, până la urmă. Ce să faci, dacă așa ne e scris în codul genetic. Că avem nevoie de persoane lângă noi în timp ce facem lucruri. În timp ce avansăm pe culmile succesului, sau ne degradăm în prăpastia infinită a depresiei, avem nevoie de persoane, iar asta e ceva de tot căcatul.

Ah, nu neapărat, nu e. Dar e. Oamenii sunt niște curve schimbătoare, niciodată nu prea știi de la ce să te aștepți din partea lor, pentru că niciodată nu poți fi sigur dacă vor avea chef să rămână lângă tine mereu și să ... știi tu, să nu te facă să te simți singur, să nu te lase singur, habar n-am. Să socializeze cu tine, orice-ar însemna asta. La momentul actual nu prea văd rostul, concret, al contactului social, mi se pare banal, gândit la rece, dar totuși.

Nu poți mânca singur, nu poți merge la film singur, nu poți să te bucuri de lucruri singur.

... ah, ba poți. Dar... știi tu.

Scopul vieții ar trebui să fie atunci să fii lângă persoane ? Dar ești lângă persoane toată viața ta. Uite câta ditamai e pământul și câte javre de oameni există pe el. Nu duci lipsă niciodată.

Apropo, fun fact: Astăzi am văzut o pisică cu un picior rănit care fugea de colo-colo. Realmente m-am întristat și am încercat s-o.. n-am idee, s-o consolez, și să-i dau un pic de iaurt din geantă (că mai aveam de la muncă) dar n-am reușit. Eh, m-am îndepărtat, tot trist, ușor deprimat. Dar mai târziu, aceeași chestie, de la un om. Cu piciorul rănit, cerșea atenție de la alți oameni. Să nu crezi c-am reacționat măcar pe-aproape cum a fost la pisică. Se pare că urăsc oamenii. Mă urăsc pe mine deseori.

Scopul fericirii nu sunt oamenii, sau sunt ? Sunt .. anumite tipuri de oameni ? E o singură persoană din toate miliardele ? Nu e nici una ? Va exista pentru că deocamdată nu s-a născut ? Sau poate a murit deja și ți-ai pierdut șansa. Nu.. am... nici... cea... mai... vagă... idee.

Spune-mi, băga-mi-aș dinții-n... nu-mi iese „înjurătura”, nu contează. Care-i scopul fericirii ?

... care-i scopul fericirii pentru tine ? Ah, e personalizat. La dracu, acuma va fi și mai greu. Acuma vor veni oameni la mine cu „Doar tu poți știi ce te face pe tine fericit”. Da, pe dracu, dacă nu am o modalitate de a compara, de unde dracu vrei să știu eu  ? Adică e o șansă mare să fiu nefericit pentru tot restul vieții, cu mici scăpări de fericire, poate, cine știe.

Nu, că viața merită pentru acele scăpări minunate. Viața e o curvă și tre s-o apreciezi pentru acele ferestre. Ce ? Asta are sens cât are sens că tipii se epilează pe picioare.

Auzi că viața e o curvă/viața trebuie apreciată. Faci legătura ?

Poate sunt doar trist, sunt pesimist, nu văd nimic ce merită. Mă rog

Scuză-mă cât mă duc acum la muncă, program suplimentar, iarăși de noapte, pentru mărunțiș, ca să fac rost de bani cu care oricum nu știu ce să fac, decât să supraviețuiesc, pentru că la altceva nu par a contribui, oricum. Alte lucruri nu au sens.

Da, sunt trist, de-aia mă port așa.

Îmi place să-s introspectiv, mă prind singur de chestii la mine, nu am nevoie să vorbesc cu cineva anume.

Nu am aflat nimic, fericirea e câștigul la loto. Aproape imposibil, atins doar de 1-2 persoane, stricat de stat cu faptul că-ți ia mare parte din bani ca impozit, și deseori se găsește câte un hoț să te elibereze de restul poverii. Cam asta e fericirea.

Fericire, fericire, mă doare capul. Nu mai vreau să știu de cuvântul ăla, m-am scârbit.

Draga mea astenie...

Frate, sunt un tip melancolic. Nu, nu e ceva ce alegi în viață, gen: Vreau să fiu coleric, să mă enervez repede și să pun piciorul în prag rapid, să nu creadă nimeni că poa' să mă fâlfâie la cap cât vrea. Sau că vreau să fiu sangvinic ca să fiu cel mai popular om evă, și apoi să nu mă simt niciodată singur. Mnu, sunt un melancolic. Meticulozitate, singurătate și introspecție scrie pe mine. Ca bonus am parte și de ușoare depresii din când în când, pentru că așa sunt eu.

Acum că am lămurit asta, de ce, dragă astenie, de ce MĂ-TA vii iar cu gri-ul tău peste mine să mă penetrezi, metaforic (ca să nu zic altfel, deoarece, în capul meu, înjurăturile par a fi cenzurate dintr-un motiv sau altul) eu, deja find suficient de varză la nivel emoțional ? În sensul în care depun mai mult efort decât alții să am o bună dispoziție, pe termen lung. Mnu, așa-ți place ție, lua-te-aș de firele de păr de la subraț să te arunc.

Și mai rău e când ești nevoit să explici chestia asta cuiva care nu pare în temă cu te ți se întâmplă. Că de ce ești trist ? Ce ? Ai toată viața înainte. Nu ai necazuri, ai ce mânca, copiii din Africa, etc.

Bă, dacă tu chiar atât de cretin mă crezi să ignor cu bună știință ce am și mă crezi un copil care plânge la părinți după un aifon, atunci poți să pleci lejer de lângă mine, pentru că voi pleca eu de îndată ce mă prind de capacitățile tale cognitive, și o voi face în stil, evident.

Unii oameni gândesc mult, pur și simplu. Au nevoie să își răspundă la anumite întrebări mai complicate și să-și dovedească lor însuși că nu sunt proști, eventual. Au nevoie să știe anumite răspunsuri la fel cum, probabil, ai tu nevoie să te masturbezi sau să ai cea mai nouă marcă Samsung la îndemână. Fiecare cu ce-i place, nu judec. Nu judeca nici tu.

Se spune că un răspuns, pentru un om inteligent, nu reprezintă altceva decât o altă sumedenie de întrebări care derivă din acesta. Cum altfel s-a născut paradoxul lui Socrate „Știu că nu știu nimic” ? Orice om ce simte nevoia a căuta răspunsuri la întrebări a căror existență e chiar ascunsă pentru mulți alții, știe că drumul ăsta devine tot mai lung și mai lat pe măsură ce-l parcurge, până ce simte că se pierde, dar apoi inteligența nu a fost și nici nu va fi vreodată un scop, ci un drum, mnu ?

Ce vreau să zic cu asta ? M-am pierdut. Ah, da... „inteligenții” care vin și te acuză că ești depresiv. Că nu e normal, că nu știi să apreciezi chestii, că așa mai departe. Hai termină. Depresia nu e o simplă stare născută dintr-un neajuns. E o întreagă lume ce se creează în jurul tău, închizându-te complet. Există o ușă, evident, dar cine știe pe unde mai e și cheia...

Știu că aberez, scuze. Mereu îmi cer scuze, e un obicei. Știu că nu dau informații complete, mă plâng doar. Știu că deseori citești sperând să afli anumite concluzii. Scuze.

Primul lucru pe care-ar trebui să-l faci când ai un prieten depresiv, e să-l înțelegi. Ăsta e scopul principal. Să afli lucruri, motive, absolut orice să-ți ofere un sens pentru care suferă. Nu să începi să-ți imaginezi c-ai înțeles din simplul motiv că știi deja că e vreun fost prieten, sau vreo iubită nebună și de doi lei, sau părinții răi, sau jobul de căcat. Nu, informațiile astea nu-s deajuns și vei ajunge doar să fi considerat unul ce judecă rapid și-i e lene să se implice cât de cât, iar stadiul tău de prieten va fi coborât, fapt pentru care tot pe el vei arunca vina, pentru că ești inteligent, evident.

Sunt astenic pentru că se schimbă vremea, se schimbă presiunea atmosferică. Corpul meu se ajustează mai greu, emoțiile mele o iau în jos și se decolorează. Nu, nu seamănă cu ciclul menstrual al unei femei, mulțumesc că ai asemănat în capul tău chestia asta.

Plus de asta, cum ziceam, sunt o persoană depresivă de fel, melancolică, și-așa mai departe. Nu, nu e o alegere, dacă aveam de ales, deveneam coleric, să-ți plesnesc una fără să te avertizez.

Acum sunt un om, nu „moody”. Nu ăsta e cuvântul. Pur și simplu încercând să-mi țin capul la suprafață, având în vedere că nu știu să „înot” atât de bine când se schimbă curentul. Nu am o explicație anume. Merg la sală, iau vitamine, socializez, ba chiar iubesc. Dar nu reușesc să zâmbesc constant, și probabil și după o partidă de sex, la un moment dat o să-mi coboare starea, sau în timp ce aș îmbrățișa. Deci ce-i de făcut ?

Ah, că nu m-ar suporta nimeni așa, că să mă schimb odată, că ce dracu, mofturile mele nu sunt niște obligații pentru altcineva. Nu, frate, nici nu pretind așa ceva, calmează-te. Chinuie-te, dacă vrei, să mă înțelegi un pic, așa... din curiozitatea ta academică, împărtășește-mi din experiențele tale, fă-mă să uit de ale mele, cele care dintr-un motiv sau altul sunt în picaj liber spre sol, și ai răbdare pentru că-mi trece la un moment dat. N-ai răbdare și vrei să pleci ? Oh, te ajut la bagaje ? Pleacă, care dracu-i problema ta ? Am nevoie de tine dacă ești dispus să stai, altfel de ce m-aș chinui ? Îmbrățișez expresia „Dacă iubești ceva, eliberează-l” special pentru tine.

Evident că mă plâng. La cine altcineva să mă plâng ? Nu pot să mă plâng cu adevărat la cineva cum mă plâng aici, pentru că pare că nimeni nu poate ține pasul. Dar încep să cred că e doar în mintea mea ideea asta. Cine știe...

Nu mă mai judeca din primele secunde, pentru că dacă nu știu că ai prins măcar ceva din starea mea, nici nu am de gând să acord părerilor tale generale pe care le arunci cu sictir spre mine simțindu-te mândru și util.

Ai citit ? Bun, gândește-te că spui tu toate cuvintele astea în sinea ta, persoanelor care nu reușesc să te priceapă deloc și nici nu par să vrea. Să... vor. Să.. pana mea. Cum e ? Interesant... ah, n-ai priceput nimic ? Mă așteptam.

Am astenie, sunt depresiv. Nu pot ieși din asta. Iau vitamine, iau chestii, fac chestii, nu pot. Nu știu cum. Nu-mi da păreri generale direct. Nu mă interesează. Dacă vrei să discutăm despre chestii generale, mi-ar plăcea. Dacă vrei să încerci să mă înțelegi, mi-ar plăcea, te-aș ajuta. Dacă vrei să te dai util să mă rezolvi rapid, șterge-mă din capul tău și du-te unde vezi cu ochii.

... se pare că am rămas aproape singur. Eh, nu-i nimic, mă mulțumesc cu tine, singura persoană care mă înțelege :) fie că exiști sau nu, nu am nevoie decât de tine.

Te vreau cu tragedie cu tot

Nu a existat niciodată o persoană frumoasă, pe de-a-ntregul, pe interior, pe... știi tu, cu adevărat frumoasă, nu estetică, fără dram de tragedie în trecutul său. Și când zic dram, mă refer la câteva tone, întinse pe câteva sezoane din toată viața lor, să nu zic episoade. Nu am întâlnit persoane cu adevărat inteligente emoțional vorbind, spre exemplu, fără să fi fost lovite din toate direcțiile în anumite momente din rahatul pe care-l numesc ei viață. Și asta e atât de stupid și fără sens, de ce dracu ar avea sens așa ceva ? Nu are.

Gen, cu cât ești lovit mai tare, cu atât ești mai fucked up, fără sens, fără o direcție clară. Cu atât mai nervos, mai paranoic, mai urâcios. Nicidecum frumos sau empatic sau cu dorință de a ajuta. Pentru că nu are sens, la prima vedere. Degeaba vezi tu pe rețelele de socializare tot soiul de quote-uri de căcat cu „Cei nevoiași dau mai mult” pentru că nu are nici o bază chestia asta. Ai spus-o, știi să răspunzi și de ce ? Ah, nu ai idee ? Atunci ca ce chestie crezi chestia asta ? Nu crede ceva fără să înțelegi... nici să nu ai respect pentru cei care practică chestiile astea. E sfatul meu, fă ce vrei, de fapt, mă cam doare undeva de tine.

Îmi vreau aleasa cu tragedie și horror în viață. Nu o vreau cu un blid imaculat, care nu a fost zgâriat niciodată și care lucește frumos, fără nici o pată, fără nici un defect, să fie perfect și frumos. Mnu, stai departe dracului de mine și du-te aruncă-te-ntr-un șanț. Poate vei fi mai atractivă pentru mine mai apoi. Poate.

Îmi vreau aleasa cu garda sus, știind că lumea asta nu e o chestie corectă și nici bazată pe reguli. Nu e. E o cocină urât mirositoare și tre să fi foarte creativ să maschezi mirosul. Eventual poate-ți ții respirația.

Gândește-te un pic, te rog frumos, la muierea aia perfectă de la capătul străzii, care are parte de toată atenția din partea celor ce n-au idee de diferența dintre cer sau pământ. De ce ăia o vreau pe aia și eu n-aș putea s-o suport, nici să-mi pronunțe numele ? Pentru că-s un ciudat incapabil să fie înțeles ? Sigur că da, e un compliment nemaipomenit, îmi place, mulțumesc, continuă.

Nu o vreau. Ea a avut viața ușoară. Ea nu are cicatrici, nu a fost nevoită să gândească în anumite feluri, sau să se poarte în anumite feluri. Nu a fost nevoită să se apere de alte persoane, din paranoia, sau să analizeze persoanele din jurul ei din dorința de control, frica de a nu fi controlată. Nu a avut nevoie să facă asta. A dat odată din gene, și-a desfăcut un nasture de la decolteu, le-a sculat-o instant ălora și a rezolvat treaba, fără nici un efort intelectual. Rezolvă majoritatea treburilor fără nici un efort intelectual. Are note mari la școală ? Scutește-mă... cineva zicea odată „Notele mari măsoară obediența, nu intelectul”. Nu te simți prost, știu că-s răutăcios și nașpa, obișnuiește-te cu asta, așa-s eu uneori, așa simt nevoia să vorbesc.

Obișnuiește-te și cu gândul că oamenii sunt niște leneși și nu învață nimic important în viață decât dacă sunt forțați să facă asta. Dacă nu sunt puși în situația de a se apăra constant, nu devin persoane puternice, capabile să treacă prin situații rele (care, să fim serioși, nu le poți evita, continuă să-ți dorești asta, n-ai decât). Dacă nu a fost trădată de persoane cu măști niciodată, nu se va simți nevoită să acorde o atenție sporită persoanelor din jurul ei care se prefac că-s oițe, când de fapt sunt ... mda.

O persoană lovită va fi mereu mai puternică și mai frumoasă pentru că a fost nevoită să învețe toate lucrurile ce fac o persoană esențial frumoasă, cu adevărat. Ea nu va fi mereu frumoasă estetic, și cumva nici nu-ți va păsa, când vei vedea în ce măsură te poate aprecia. Acea persoană care a pierdut totul, comparată cu acea persoană care a câștigat mereu și nu a pierdut nimic niciodată. Cine te va aprecia mai tare ? Doamne, ce retorism de doi bani ofer și eu aici... sunt un amator.

Mnu știu, nu voi fi niciodată capabil să respect o persoană „curată” dacă știi la ce mă refer. O persoană lașă și mârșavă ce fuge mereu de necazuri și se bazează pe minciuni și manipulare pentru a obține ce-și dorește. Da, în combinație. Lașă și manipulativă. Dacă e doar una din ele, aici e altă poveste, mai complicată, dar mă dor degetele, gândește-te singur la asta.

Te vreau cu toate tragediile tale :) sunt cele mai puternice calități ale tale.

To be or not to be... MEAN

Nu fii rău cu alții pentru că nici tu nu ți-ai dori ca ei să fie răi cu tine ...

   ... oare ?

Am purtat mai multe discuții referitoare la ideea de a fi rău cu cineva. Dacă poți face asta, de ce-ai face-o ? Sau... de ce nu ?

Pfu, îmi intră alte gânduri în cap acum, ca niște purici. IEȘIȚI, MAMA VOASTRĂ, LA DRACU!

Faza interesantă, sau cel puțin așa cred eu, e că uneori ai nevoie să fi și trebuie ca altcineva să fie răutăcios cu tine, sau dur, sau rece, pentru că altfel nu se explică anumite puncte de vedere ce trebuie bine băgate la cap de persoana vizată.

Ah, serios ? Nu mă crezi ? Ce ? Crezi că-s vreun dobitoc din ăla care merge pe ideea simplă: bătaia-i ruptă din Rai, sau alte chestii asemănătoare ? Mnu, nu mă subestima, te rog. Mă rog, fă-o, mă cam doare undeva. O să-ți explic, oricum punctul meu de vedere și mai vedem apoi cum gândești.

De ce-ar trebui vreodată să fi rău cu cineva ? Să arăți că ești rece, sau să arăți că nu-ți pasă, sau că urăști sau că ești dezgustat ?

Știi bine că oamenii, de cele mai multe ori, când își doresc ceva, mult, mult, devin super optimiști din fire. Gen... totul o să meargă bine, trebuie să meargă bine pentru că-mi doresc foarte mult acel ceva, deci da, va merge bine cumva. O să fac să meargă! Sau când le e frică e viceversa, devin pesimiști și nu se pot abține de la gânduri ca și: Nu cred că se poate rezolva, din păcate voi păți „ ... ” , etc. În astfel de situații, în care optimismul sau pesimismul predomină, nu mai reușești să interpretezi anumite idei așa cum trebuie, cum e și normal. Le interpretezi în mod optimist, deci scoți părțile nasoale, sau în mod pesimist, ș.a.

Unde vreau să ajung cu chestia asta și de ce mă lungesc ? Nu știu, să trecem la chestia principală. Când oamenii își doresc chestii de la tine sau simt nevoia să te oblige să faci lucruri din diverse motive și nu pot gândi clar atunci că-s prea orbiți de propriile lor frici sa dorințe, nu îi poți lua cu bunătate sau cu tăcere, pentru că atâta timp cât sunt în febra asta de a-ți impune un lucru, sunt pe podium, iar tu nu, ei au prioritate în vorbire. Ei te domină în conversație. Ce faci în sensul ăsta ? Singura șansă e să te înverșunezi, să devii răutăcios!

Hai să-ți zic și la ce mă refer, pentru că te văd nu prea de-acord. Când mă refer la a fi răutăcios sau înverșunat, nu mă refer la a ridica tonul, sau a arunca cu chestii prin casă. Mă refer la a da de înțeles că ești deloc mulțumit de idee și nu o vei accepta. Deci nu înseamnă nu și nu ai ce face în privința asta, deci renunță la idee, nu-ți dau nici un drept.

Să fi răutăcios cu oamenii când încearcă să te calce în picioare, fie că ei consideră că e spre binele tău sau nu. Consider c-ar trebui să faci asta, pentru că e singura șansă, din câte știu eu, să iei poziția de conducere în argument și să pui piciorul în prag, pentru că e penibil ca el să pună piciorul în prag asupra deciziilor tale, că e părinte, sau iubit gelos, sau prieten prea protectiv, sau cineva-n genul. Nu... atât zic.

Și câteodată ai nevoie de chestia asta chiar și tu. Vestita ,,palmă” e menită a te „trezi la viață” din câte știu eu (cel puțin aplicată corect), și din moment ce are efectul ăsta, ar trebui utilizată din când în când, chiar și asupra ta, dacă e cazul, pentru că fiecare persoană se poate pierde în dominanța sa din prea multă grijă, sau ură sau mai știu eu de motivele pe care le-ai avea când te impui asupra deciziilor altei persoane apropiate ție, și-așa mai departe.

Să fii răutăcios pentru că deși ești deschis la sugestii despre cum să-ți trăiești viața și despre lucruri care-ți plac, în cele din urmă deciziile îți aparțin și nimeni n-ar trebui să se bage în treaba asta, cel puțin nu foarte mult. Iar dacă cu bunul nu merge... fii rău.

Faza interesantă e că de multe ori persoanele tind să te placă mai mult răutăcios find, tocmai că dai dovadă de superioritate, într-un fel sau altul. Adică ? Îți aperi interesele cu înverșunare și pari foarte sigur pe tine și pe ceea ce-ți dorești și nu ai nevoie de „ajutorul” său, ajutor care l-ai constatat a fi nu prea bine-venit. Iar alte persoane, sau chiar persoana aia, deși manifestă nervi în acel moment, per total te respectă (de i-ar permite și ego-ul să recunoască asta public, ar fi ceva), și nu te va lăsa singur, decât dacă-i dai tu impresia asta. Și până acum am vorbit despre a pune piciorul în prag referitor la decizii, nu la... viața socială, s-o atârnăm în cui. Aia deja e altă poveste, dar și acolo merge să fi dur, nu ? Când scapi de un iubit sau prieten, sau de mătușa ta care te tot înseamnă să porți nu știu ce haină sau să mergi în nu știu ce loc, și tu-i zici cu binișorul că nu ți-ai dori, și o ocolești și așa. Bineînțeles că nu renunță, chiar te așteptai la asta ? Și pui piciorul în prag și-i spui: „AM ZIS NU, NU VREAU ȘI NU VOI FACE ASTA. Te rog, nu te supăra, chiar mi-ar plăcea ... etc, etc.” Deci ești dur, categoric și ferm, dar totodată continui să-i spui ce ți-ar plăcea, și de ce și te aștepți să înțeleagă. Că nu înțelege, poți prezenta dezamăgire, oftezi și așa mai departe. El va fi furios că nu te poate domina, va încerca să te șantajeze emoțional o vreme și apoi va renunța. Toți renunță în cele din urmă... serios.

Eu, find răutăcios, nu am parte de prea multe respingeri din partea persoanelor, pentru că știu să mă opresc și să dau de înțeles că nu-s răutăcios doar de dragul de a fi, ci doar atunci când îmi apăr interesele, deci mi se pare în regulă, pentru că mai apoi devin super okay din nou, și chiar și cei mai dobitoci oameni tind să înțeleagă la ce m-am referit mai târziu.

... dar cunosc prea mulți oameni care se lasă călcați în picioare strict din ideea de a nu pierde persoane și n-au idee că în felul ăsta ei sunt deținuți de persoanele respective și nu e foarte reciproc nimic.

Bine, poate-am exagerat la final, scuze. Dar probabil ai prins ideea.

Eu o să fiu mereu o persoană nașpa :) prefer să-mi fac singur greșelile decât să le fac pe-ale altora. Mi se pare mai okay așa. De regulă persoanele respective își asumă responsabilitatea pentru ceea ce te înseamnă să faci, ca mai apoi să se spele pe mâini, în cazul în care eșuezi, pe motiv că „n-ai făcut cum trebuie” sau cum ți-au explicat. Hai, scutește-mă. Vezi-ți de greșelile tale și lasă-mă cu ale mele. Nu înseamnă că nu putem avea o relație okay de fiu-părinte sau prieten-prieten sau soț-soție dacă nu accept mereu ceea ce-mi impui.

... uhm, urăsc că nu m-am făcut înțeles pe de-a-ntregul, sau simt eu, cel puțin că am luat-o pe alte căi. Poate m-am și plâns, nu știu. Mă rog... o las așa.

Un sentiment este o bucată de artă

Nu mă dau mare a știi foarte multe despre artă, și probabil niciodată nu voi știi prea multe lucruri, decât simple păreri mai ample sau mai simpluțe, dar până la urmă cine poate știi suficient de multe despre asta ?

Mnu, nu te da cunoscător, nu are rost. Știi și de ce ? Păi dacă nu știi la ce mă refer, la ce dracu te zgâiești să mă contrazici ?

Ai văzut vreodată anumite forme de artă pe care pur și simplu nu te-ai înțeles ? Un poker face imens îți apărea pe moacă în timp ce câțiva alții ziceau „Wow, ce fain e!” sau „Ugh, dezgustător” sau alte remarci ciudate ? Hm ? N-ai fost niciodată într-un muzeu ? N-ai văzut niciodată artă ? Lasă, nu-i nimic, ne înțelegem noi cumva. Nici eu n-am văzut prea multe, oricum.

De ce tu să ai poker face, să nu simți nimic, iar ceilalți să simtă plăcere, dezgust, sau fericire, sau ură ? Pentru că arta nu e menită a fi înțeleasă în mod logic. În sensul că nu trebuie să însemne ceva anume, pentru că majoritatea artiștilor n-au făcut bucata aia de artă bazându-se pe faptul că va însemna ceva, ci au făcut-o bazându-se pe un anume sentiment pe care l-au avut în acel moment. Și dacă reușești să empatizezi cu acel sentiment, atunci probabil vei reuși să simți ceva similar cu ce simte el, sau poate vei empatiza, dar vei simți o chestie total opusă (cum un obsedat care te vrea pentru el îți va stârni doar repulsie).

Mda, arta e menită să provoace sentimente, nu să provoace teorii logice.

Revenind la titlu, de ce fac atâtea asemănări între sentimente și artă ? Mnu știu, probabil sunt interconectate, sau poate sentimentele sunt artă. Sau invers. De ce nu ? Ambele sunt ilogice, de cele mai multe ori, și provoacă stări frumoase sau urâte.

Un sentiment e o bucată de artă. N-are sens să-l înțelegi și nici n-are sens să încerci să-l copiezi. El va stârni, la rândul său, anumite sentimente, fie că va avea sens sau nu. Un sentiment de dragoste va stârni ori dragoste, ori ură, ori dezgust, ori simplu interes. Iar ura va stârni ori dragoste, iar, ori ură, ori dezgust ori... iarăși interes. Orice sentiment poate stârni alt sentiment, find bazat pe absolut toate variabilele care există în acel moment. Ele se combină cu acel sentiment pe care-l percepi de la altă persoană și va crea ceva anume.

... sau nu va crea nimic. Va crea un simplu poker face. Nu vei reuși să înțelegi nimic și probabil te vei întreba de ce. Scuze, asta nu știu nici eu. Probabil nu există o legătură, de nici un fel. De ce nu ?

Arta sentimentelor mele nu e menită a fi pricepută, ci merită un simplu răspuns pe măsură, dacă e posibil, iar ceea ce trebuie tu să pricepi, sunt propriile tale sentimente, care vin ca răspuns la ale mele. Alea le mai poți pricepe, vag, având în vedere că tu le simți. Nu fără un pic de introspecție, desigur.

Eu pot pricepe de urăsc pe cineva, în răspuns la ura lui. Sau în răspuns la dragostea sa. Urăsc pentru că nu suport ca acel cineva să mă iubească, din... motive. N-aș putea să spun de ce urăsc pe cineva, fără să cunosc la ce sentiment răspunde ura propriu-zisă. Ah, te-am băgat în ceață. Știu, și eu sunt tot acolo cu tine, dar e un subiect foarte interesant, nici nu m-am gândit la chestia asta până acum, cred. O să mă gândesc.

Savurează arta și înțelege că sentimentul răspuns la adresa lor nu e ceva ce poți schimba tu de bună-voie. Se va schimba în funcție de trecerea timpului și schimbarea circumstanțelor, probabil, dar nu din proprie voință. Dacă urăsc o bucată de artă sau un sentiment provenit de la cineva, nu-l voi iubi în secunda doi, fără un schimb enorm de circumstanțe. Pur și simplu. De ce ? Nu mai știu despre ce vorbesc.

Nu va avea niciodată vreun sens. Exact ca videoclip-ul de mai jos. N-are nici un sens, dar poți renunța în a înțelege și doar să simți. Și nu va fi mereu un sentiment plăcut, dar va fi ceva...

Ceva catching up

Sunt un om cu multe idei, dar cu dată de expirare, și nu una depărtată de prezent. Când îmi vine să mă desfășor pe o pagină, cum o făceam mai demult, din banalități, sau chestii profunde, îmi pierd ideea ușor, și la fel și cheful. Dar chiar dacă am lăsat-o mai moartă cu confesiunea virtuală, măcar am avansat un pic pe plan real. E un pic, dar e o avansare, și n-am de gând s-o neglijez. Deci hai să vedem ce-am reușit să fac.

Lucrez într-un loc nu foarte fain, unde nici nu mă înțelegeam nu știu cât de bine cu oamenii și chiar mergeam spre demisionare, ca apoi să ajung homeless pe nu știu unde, pentru că da, locuiesc singur și dramatizez și am voie pentru că-i blogul meu.
Totuși, în timp am decis să nu mă dau bătut, în mare parte din frica de a nu găsi altceva suficient de bine plătit din care să supraviețuiesc, ceea ce era cam adevărat. Fără sprijin, România de mănâncă cu totul. Ce s-a întâmplat ? Păi, cu oamenii de-acolo tot nu am reușit să mă înțeleg, așa că m-am mutat pe alt schimb, la invitația altui „team-leader” (cum sunt numiți pe-acolo), impresionat, cică, de felul în care lucrez și rezultate. Ciudat, celălalt îmi sugerase în rânduri repetate să-mi dau demisia, să-mi găsesc altceva. Cât de subiectivi sunt oamenii, îmi zice una, altul alta și al 3-lea nu știe pe ce planetă e. Heh, orice om se simte bine când e apreciat, iar eu nu fac diferență, deci da, am plecat pe schimbul lui. Acolo m-am adaptat lejer, și nu a fost greu, mai ales că tipul mă lăuda constant, iar asta mă împingea să fac și mai bine, și tot mai mult. Practic mi-a găsit butoanele potrivite să-și facă el treaba. Cinste lui. Acum îmi merge binișor pe-acolo, deși tot nu e genul meu deloc, dar hei... strângi din dinți și te asiguri că, în schimb, nu freci menta degeaba, irosind oxigenul.

De reținut că tipul e masiv, din punct de vedere muscular, gen... prea mult. Dar asta mi-a dat un pic de gândit, și am început să mă uit cu invidie la toți tipii de pe stradă care erau ceva mai buff. Da, evident, eu sunt un slăbănog, sub 60 de kile, la un metru optzeci, iar asta deja e subponderabilitate, sau cum îi zice. Am zis gata, nu... nu am chef să ajung un monstru de 100 de kile, care nu se poate mișca de la toată carnea de pe el, dar vreo 10-15 kile în plus nu ar trebui să fie un lux, ci o obligație față de mine. Așa că... sală. M-am apucat de sală.

... a fost penibil, la început. Și nu mă înțelege greșit, la o lună vechime de așa ceva, încă e penibil, deși nu atât cât a fost la început. Ce s-a întâmplat ? Mi-am făcut cunoscută intenția de a pune masă musculară pe mine. De ce ? Pentru că grăsime nu merge, iar altă modalitate sănătoasă de îngrășat nu cunosc, deci, de ce nu. M-am declarat total nemulțumit de felul în care arăt și am constatat chiar acolo că asta-mi distruge, pic cu pic, încrederea de sine. Tipul a fost mulțumit, și a zis că o să facem treabă. Ceea ce s-a și întâmplat. Acum, nu știu dacă e mult, dar 4 kile la o lună, mi se pare destul de bine, mai ales că-s începător, și treptat ridic tot mai mult. Nu am sărit direct la rezultatul dorit și cred că încă e departe de mine, dar să mor dacă nu, ăsta se numește progres. Unii oameni chiar constată o schimbare la mine. Sunt happy :). O să continui, îmi place.

Și, mi-am luat un smartphone. HTC ONE mini 2, mai exact. Are cameră trăznet, pentru mine, cel puțin, și se mișcă frumos, îmi place. N-am mai pus mâna pe unul, de când l-am spart pe anteriorul, adică acum un an și ceva, și motivul a fost, cred, să văd cum mă comport fără el, o perioadă îndelungată, date find atâtea studii care arată oamenii dependenți de chestiile astea ale lor. Acum l-am luat pentru că era sfârșit de abonament și, ce pot să zic, ofertă de nerefuzat. Plus că acum îmi permit, deja nu mai supraviețuiesc, doar. Un pic, un pic, mă mai și „lăfăiesc”. Mai răruț, că-i mai drăguț.

M-am schimbat. Înainte eram dependent de interacțiunea umană, și mereu trist din cauza asta. Făceam orice s-o am, indiferent de efectele pe care le avea asta asupra persoanei mele. Acum ? Încă sunt dependent de socializare, ca orice om, mai exact de empatia umană, căldură, înțelegere, și ca un mic bonus, de inteligență. Dar, spre deosebire de atunci, nu-mi mai pasă dacă le am sau nu lângă mine pe acele persoane. În sensul că dacă vrei să pleci, sau dacă miros că nu prea ai ce căuta lângă mine, gândind la rece, te-am lăsat să pleci, fără discuții, chiar dacă în final rămân singur. Nu-i nici o problemă. Sunt trist, îmi trece, găsesc pe altcineva. Și dacă așa să fie mulți ani de-acum încolo (am făcut 25 de ani... pfu), să fie. Alții trăiesc nefericiți toată viața cu oameni, iar eu mă declar trist și ușor nefericit, dar... nimic extrem. Deci e okay, nu mă deranjează atât de tare. Cel puțin nu cum mă deranja anterior.

Deci per total, viața mea merge în sus :). De ce nu... mie-mi place. Sper, totuși, să mai găsesc câteva modalități de a o face să evolueze. E fain și până acum, dar cred că se poate mai mult, nu ? Hm. Sunt mândru de mine.