A trecut mai mult de un an fara el...

Imi aminesc aproape totul ca si cum s-ar fi intamplat acum cateva zile, ba chiar ma simt ca si cum ar fi trecut cateva zile de cand nu mai exista printre noi. Incerc sa nu ma mai gandesc atat de mult la tot ce s-a intamplat, incerc sa merg mai departe si uneori chiar cred ca reusesc, dar cand imi revine imaginea sa in minte mi se pare ca doar ma prefac, mi se pare ca am ramas tot la momentele acelea cand nu-mi venea sa cred...

Hm, sa ma milogesc si eu... oricum nu prea am cui, iar daca voi incepe sa spun cuiva, nu-mi va spune altceva decat ,,imi pare rau" si chestii asemanatoare...
Acum un an si vreo cateva luni tatal meu (vitreg) a murit din cauza unui cancer pulmonar care s-a extins la oase si in creier si... nah, ne-a parasit fie ca a vrut sau nu. A locuit cu noi si a facut parte din familia noastra timp de vreo 12 ani, a avut grija de noi si cred ca am avut si noi grija de el mai ales prin ultimele sale luni de viata, am fost o familie, ca ne certam sau nu, nu prea conteaza. Uneori ma gandesc ca doar eu ma mai gandesc la el in felul asta mai ales ca rareori se mai vorbeste despre el, iar cand vorbeste cineva din familie de el sunt amintite mai mult conflictele din perioada aceea, partile rele din tot si tot felul de chestii. Nu-mi amintesc sa-i fi auzit zicand chestii ca si: ,,Mi-e dor de el..." sau nu stiu... nu vorbeste nimeni despre el. Ma simt ca si cum le-ar parea bine ca s-a dus. Adica, se vorbeste de bunicul meu care a murit cam cu vreo luna inaintea sa, iar de el, aproape nimic. Am reusit sa aduc in discutie subiectul asta in timp ce vorbeam cu maicamea, insa nu am reusit sa aud de la ea decat cat i-a fost de greu si cat a tras de toata lumea si cum abia s-a descurcat cu toate. Da, bine... inteleg ca nu a fost tocmai usor, insa as fi vrut sa simt putina caldura in cuvintele sale, nu stiu, orice care sa-l fi amintit inainte de toate chestiile rele. Poate ca doar eu mai am poza cu el...

Bine, poate dramatizez prea mult, insa nu o duc foarte bine cu chestia asta pe capul meu, mai ales ca uneori intru in diferite depresii din care nu ma poate scoate nimeni. Oricum, imi voi aminti singur cum era atunci cand era prin preajma...
Desi a fost tatal meu vitreg, deci nu avea nici o legatura genetica cu mine, era si el ,,inzestrat" cu talent muzical, la fel ca si mine, si se simtea foarte mandru de mine, chiar ar fi vrut sa fac o cariera muzicala, insa l-am dezamagit aproape mereu refuzand categoric. Am incercat sa-l conving sa renunte, sa inteleaga ca toate astea nu sunt de mine si chiar daca am talent sau ureche muzicala si chiar daca irosesc toate astea nu voi putea sa-mi bazez toata viata pe ceva ce nu-mi place. Din pacate nu prea reusea sa inteleaga de ce nu-mi placea, mai ales ca lui ii placeau chestiile astea destul de mult... poate ca intelegeti si voi cum e sa va placa ceva foarte mult si sa nu reusiti sa pricepeti cum se face ca altuia nu-i place chestia asta... iar daca reusiti sa pricepeti... poate era el putin mai ,,redus", dar fiecare om are defectele sale. Eu tot radeam cu el incercand sa redau niste piese pe orga (musical keyboard)... piese pe care le propunea mereu. Sau era si mai fain cand cantam impreuna... nu ne potriveam deloc la muzica, dar tot era misto deoarece era singura persoana care se sincroniza cu mine. Pe-atunci nu cunosteam nici un copil de varsta mea care sa stie sa cante ceva mai bine cat sa poata canta cum trebuie.
Imi amintesc si de zilele in care vorbeam cu el la telefon, pe cand el si maicamea erau plecati in strainatate, si vroia sa vorbeasca mai mult cu mine, ba chiar plangea uneori cand povesteam despre chestii oarecum aiurea. Eu mereu zambeam si-i spuneam sa nu mai faca asa, ca nu are de ce sa fie trist. In mare am inteles de ce se simtea asa, dar nu m-am pus in pielea lui sa-l inteleg, si apoi oricum nu prea puteam face mare lucru, dar parca tot regret asta...
Il admir pentru faptul ca a decis sa nu se mai atinga de alcool atunci cand a observat cat de rau se poarta atunci cand ,,nu e el insusi", insa ma dispera ca nu a facut la fel cu fumatul, mai ales ca asta l-a cam bagat in pamant, cel putin mai repede. Dupa cum poate stiti, fumatul in sine nu e periculos. Un om poate fuma toata viata si sa nu aibe nimic, insa daca se intampla sa fie ceva in neregula cu tine, fumatul va accelera acea infectie sau malformatie sau orice-ar fi si se vor inrautati lucrurile destul de mult. Cam asta s-a intamplat cu el si... nah, nu prea am ce zice aici, oricum nu l-ar fi putut opri nimeni de la placerea lui...

Imi amintesc cand mi-a spus sora mea ca mai are de trait maxim o saptamana, cand incercam s-o conving pe maicamea sa mi-l dea la telefon sa vorbesc cu el (erau inca in strainatate amandoi) si el era mai mereu adormit, nu am reusit sa vorbesc cu el. Cred ca a fost cea mai groaznica saptamana pentru mine, adica sa astepti sa moara un membru al familiei, nu stiu; nu e ceva usor suportabil, apoi noptile nedormite de dupa, sau ziua in care totul s-a sfarsit pentru el...

A trecut mai mult de un an si eu tot nu reusesc sa trec de zilele alea in care nu reuseam sa cred. Sunt zile in care vreau sa cred ca nu e real si ma gandesc ca s-ar putea intampal o chestie total neasteptata, intr-o zi as putea ramane cu gura cascata cand il vad ca vine inspre mine, apoi sa-mi explice cum au fost de fapt lucrurile. Dar daca nu cumva mormantul pe care l-am vazut a fost fals, totul e doar o fantezie si mai bine imi scot prostia asta din cap.

Nu stiu daca mereu, insa ma voi gandi mult timp la el si... nu stiu. Nu mai stiu ce sa zic...

- Imi pare rau de exprimare. La 4-5 dimineata nu sunt tocmai coerent.

Blogmeet Alba Iulia

Recunosc ca mi-a fost putin frica sa incep sa scriu despre subiectul asta desi am vrut sa incep, insa nu stiam exact despre ce sa scriu... de fapt, nici nu prea aveam de gand sa scriu, aveam de gand doar sa comentez, dar acum ma incumet si eu... poate pentru a nu ma simti mai prejos. Eh...
A fost o prima data pentru mine, de fapt nici nu ma gandeam ca exista asa ceva, adica... o intalnire a bloggerilor dintr-un anumit oras, insa am vazut ca se practica asta, nu doar pe-aici... si mi se pare o chestie destul de faina, mai ales ca din punctul meu de vedere - acela care se streseaza sa-si tina un blog la zi cu idei cat de cat noi este destul de inteligent (asta cred eu), deci intalnirea avea sa contina subiecte destul de bune si nu chestii pe care le discuti de sila cu cineva doar pentru a nu te simti singur...
E si ciudat faptul ca am dat peste toata povestea asta cu intalnirea datorita lui Iulia - o amica din Valcea, si ea pasionata de blogging. Cred ca uneori se straduieste prea mult sa ma faca sa ma simt mai bine, sau sa ma faca sa ies din carapacea mea (sa ies in lume), dar asta a fost cea mai interesanta chestie pe care-a facut-o pentru mine si pentru asta ii multumesc. Raman dator... cred.
Ei bine, acum sa vedem... cum a fost intalnirea. Pentru inceput as putea spune ca am incercat sa nu ma astept de la nimic deoarece n-aveam idee ce fel de oameni voi cunoaste, daca vor fi prietenosi, daca vor fi idealisti, daca vor fi oameni care considera batjocura o forma de distractie sau... nah, as putea continua dar nu i-as descrie deloc pe cei care-au fost acolo. Cam toti au fost foarte prietenosi si cam nimic din ce s-a spus acolo nu a fost considerat stupid sau fara sens (ma simt), iar asta m-a facut sa ma simt destul de bine. De-asemenea am observat ca foarte multi treceau de 19-20 de ani, in afara de micuta Alle care era cea mai mica... si totusi ea a facut toata intalnirea aceea posibila si nu cred ca mai tre sa mentionez ca e o fata destul de inteligenta pentru varsta ei...
Am observat si ca erau foarte multi oameni tacuti... nu prea stiu de ce, dar mi-au placut intrebarile lui Makavelis care au scos cate ceva de la fiecare persoana si astfel... fiecare a participat la discutie datorita lui sau din proprie initiativa, dar trebuie sa precizez (si eu) ca cel mai vorbaret om de-acolo a fost... Vizionarul care nu ezita sa-si impuna punctul de vedere in fiecare subiect care a fost discutat acolo... adica pe bune, fiecare, dar spre surprinderea mea (si poate ca si a celorlalti) nici macar un cuvant nu a fost spus la intamplare... sau, bine... pentru mine multe din cuvintele sale au fost spuse la intamplare mai ales ca nu am reusit sa-l urmaresc... nu stiu de ce, dar chiar mi-a fost greu. Nu am fost deloc la curent cu tot ce s-a discutat in cadrul intalnirii... cred ca ar fi trebuit sa invat ca pentru un examen daca ar fi fost sa-mi impun si eu parerea mai bine, cat de cat... poate ca de-aia incercam sa schimb subiectul ori de cate ori aveam ocazia... sa vorbim despre un lucru la care-as putea sa-mi impun si eu parerea mai bine. Eh, nu condamn pe nimeni... nu sunt obisnuit cu socializarea, asta e tot.
Ahm... imi pare rau ca nu i-am pomenit pe toti cei cu care am vorbit acolo, insa nu cred c-as putea scrie ceva concret... de fapt, nici nu stiu ce sa mai spun...
Cred ca voi termina cu: ,,Mi-au placut cele 3-4 ore de discutii" si ,,De ce sunt eu cel ciudat ?...". :)
M-am bucurat de prezenta urmatorilor bloggeri:

* Adrian Boholtan
* Alex Potor
* Alle
* Deme
* Jorjh
* Kabool
* Liviu
* Makavelis
* Popescul
* Stefan Irimia
* Vizionarul

Oh, si eu...
Daca se mai repeta, nu m-ar deranja sa mai vin :)

Nu ma mai inteleg...

Voi incepe asa cum imi place sa incep de obicei o... poveste:
A fost odata ca niciodata... un baiat micut, un baiat simplu... un baiat oarecare... un pustiulica pe care nu-l puteai deosebi prea tare de celelalte persoane... nu l-ai fi putut observa foarte bine deoarece nu avea mai nimic special. Vroia sa fie si el tare, vroia sa fie si el... inteles de alte persoane... vroia sa simta lucruri pe care si le imagina doar si uneori, cu o gandire pesimista, isi spunea in fiecare zi ca nici un fel de lucru maret nu i s-ar putea intampla... ca avea sa fie mereu condus si avea sa fie mereu un prost in fata tuturor. Pe masura ce crestea, incepea sa-si imagineze tot felul de situatii in care-ar putea fi... dar avea in continuare gandirea pesimista... se gandea in continuare ca tot ce-si imagineaza nu are voie sa-i paraseasca mintea pentru ca oricum toata lumea ar rade de acesta... de ce n-ai rade cand vezi un prost ca-si doreste niste chestii pe care nici nu le poate gandi corect ? Cel putin asta ar fi spus oricine... insa, eu unul am invatat ca mereu se poate intampla neasteptatul... deci, ce sa vezi... pe masura ce timpul trecea, baiatul se schimba datorita imaginatiei pe care o avea, datorita felului in care gandea... si da, se indeparta de persoanele alaturi de care isi petrecea timpul liber, ba chiar se indeparta si de familie... si vedea toata situatia asta ca pe o mare treapta pe care avea s-o coboare... in intuneric, in uitare, in pesimism... in tot ce-i mai rau... si da, chiar a coborat o treapta... si inca una... si tot asa pana a ajuns jos si s-a dat jos de pe scara pe care era, in schimb a inceput sa urce inconstient pe alta scara pe masura ce incepea sa cunoasca alte persoane care, spre deosebire de acei ,,prieteni" din copilarie care nu prea aveau nimic in comun cu acesta, aveau sa-i arate ca nu e tocmai singur... aveau sa-i arate ca existau mai multe persoane cu o astfel de gandire, alte persoane care se intrebau tot felul de lucruri... care priveau viata fara superficialitate. A cunoscut multe astfel de persoane, a inceput sa-si faca prieteni... a inceput sa fie mai sociabil... a inceput sa-si descopere calitati ascunse pe masura ce le observa la alte persoane pe care le cunostea, cu care vorbea, pe care le observa... tot ce-si imaginase in trecut devenea treptat... realitate... si nu numai... intr-un fel, a inceput sa-si traiasca visul din copilarie si, indraznesc sa spun, a inceput sa se maturizeze...
In prezent, pustiul acela a devenit un adolescent destul de diferit fata de cum si-ar fi imaginat ca ar fi putut ajunge. A devenit ce-si imaginase, a lasat in urma ce-si dorea in trecut si a inceput sa priveasca spre un viitor fara sa-si mai imagineze lucruri imposibile... fara sa mai fie atat de pesimist... acum stie ce-si doreste si are de gand sa faca totul in asa fel incat sa devina realitate.
Ei bine, viata mea nu a fost cu mult diferita de viata pe care a trait-o pustiul din poveste si chiar as vrea sa spun ca sunt exact ca el, insa... eu continui sa fiu pesimist in legatura cu viitorul, in legatura cu prezentul... continui sa-mi imaginez lucruri imposibile, ca si povestea de mai sus, continui sa cred ca multe din lucrurile pe care mi le doresc nu vor putea deveni realitate pentru ca... nu stiu, sunt un prost. Da, sunt un prost pentru ca nu am ambitie sa lupt pentru ce-mi doresc si ma las prada unor sentimente pe care ar trebui sa le stapanesc, dar... nu le stapanesc... as vrea sa spun ca am incredere in mine, incredere deplina, insa nu am... as vrea sa spun ca privesc spre viitor cu ochii larg deschisi si alert, insa eu ma ghemuiesc la pamant, imi inchid ochii si incep sa tremur cu gandul la ce mi s-a intamplat in trecut si la ce se poate intampla. Ma gandesc ca sunt mai multe persoane care (imi spun ca) sunt alaturi de mine, insa nu stiu de ce nu reusesc mereu sa scap de sentimentul de singuratate... ca si cum as fi printre straini. Nu reusesc sa trag aer in piept atunci cand in fata mea se afla o decizie importanta fara sa am frisoane usoare la nivelul umerilor... nu reusesc sa fiu asa cum imi doresc sa fiu... sa fiu eu insumi, sa am incredere deplina in mine, sa lupt, sa risc, sa alerg, sa strig, sa... fac in asa fel incat toata imaginatia mea sa devina realitate... si nu, nu ma refer la imaginatia mea fictiva...
Reusesc sa inteleg alte persoane, insa mereu am probleme incercand sa ma inteleg singur, iar asta... ei bine... asta nu e o chestie care ma incanta foarte tare.
Poate ca nu vreau cu adevarat sa renunt la lucrurile care ma trag in jos... poate mi-e frica... sau poate... astept acea palma sau sut de la acea persoana care va putea sa ma indemne sa urc inca o treapta pe scara pe care-am inceput s-o urc de... ceva timp.

Sau poate ca vreau sa cobor din nou...

Am nevoie sa... te protejez...

Privind imprejur vezi foarte multa ignoranta, foarte multa nepasare din partea celorlalti oameni... iti vine mai mult sa-i lasi balta pe toti, sau daca esti ceva mai sadic... sa le dai foc, sau sa-i arunci in aer sau... chestii de genul. Omul este, in general, o fiinta foarte aiurea si foarte... nu stiu. Imi e greu sa gasesc un cuvant bun, sau mai bine zis: o insulta potrivita, dar deseori ma dispera... sincer. Fiecare om are foarte multe dorinte fara motiv, foarte multe nevoi aiurea fara de care ar supravietui destul de usor, foarte multe... caracteristici fara rost, iar asta ma face sa ma simt oarecum ciudat, adica ma gandesc la chestia asta si vad ca si eu am astfel de nevoi... nevoia de a sti ca un lucru drag se afla in posesia mea, chiar daca nu-l folosesc... iar cand dispare, ma simt foarte rau ca nu-l mai am, desi era absolut inutil... imi placea doar gandul ca acesta se afla acolo. Sau nevoia de a avea persoane dragi langa tine care, uneori iti fac rau, dar tu continui sa le ti langa tine din dorinta de a nu fi singur. Bine, aici nu e chiar o dorinta inutila... fara cineva alaturi gandurile tale o pot lua razna, parerile despre viata se pot transforma in niste frici sau pur si simplu niste idei luate din fantezii inventate sau vazute... deci avem nevoie de prieteni, persoane dragi... ciudat...
Am si eu ,,nevoia" asta, dar nu chiar asa cum as crede ca e normal. Nu prea stiu cum sa explic, insa... de multi ani am o mare nevoie de a... proteja pe cineva. Nu stiu pe cine, nu am o persoana in cap, de-alungul anilor credeam ca am cateva persoane, insa mereu am ajuns sa regret ca le-am acordat atentia aceea... iar acum... nu stiu. Ma simt iarasi foarte confuz si ma enerveaza faza asta. Simt ca... as vrea sa protejez pe cineva... as vrea sa stiu ca pot fi alaturi de cineva, nu pentru o rasplata anume ci pentru simplul gand ca sunt responsabil cu asa ceva... sa stiu ca acel cineva (exlus baieti, sa nu va ganditi...) are incredere in mine sa-mi spuna ce gandeste, sa-mi spuna grijile... orice o deranjeaza... iar eu sa ma simt super dupa ce o fac sa se simta mai bine in urma conversatiei pe care o purtam despre problema respectiva, despre chestii asemanatoare sau pur si simplu despre... lucruri la intamplare. Vreau sa am sentimentul acela, vreau sa-l am atat de mult uneori ca inebunesc aici de unul singur.
Mai multe persoane mi-au spus ca sunt putin cam prost sa dau atat din atentia mea unei anumite persoane, sa acord grija mea, increderea... si tot ce se mai poate oferi unei asa-zise iubite. Da, cred... imi dau si eu seama de chestia asta, insa abia atunci cand incep sa vad clar si vad ca respectiva doar se foloseste de mine, dar... nu stiu, nu ma pot abtine.
Cred ca am fost un sprijin pentru mai multe persoane, nici nu mai stiu... in trecut iti acordam doar atentia mea, indiferent cine erai, deci nu mai prea stiu pe cine am ajutat cu sfaturi sau chestii din astea, insa stiu ca am facut asta din nevoia asta de a fi un... ,,Guardian Angel" - nu degeaba mi-am pus nick-ul asa si il pun pe orice site/forum pe care ma inregistrez. Imi place si ma defineste destul de mult... si multi mi-au spus ca sunt un adevarat Guardian Angel. Bineinteles ca asta ma facea sa ma simt destul de bine, insa uneori ma simteam luat de fraier... de multe ori vroiam sa nu mai fac nimic, sa nu mai pun suflet pentru nimeni... sa se descurce si sa ma lase in pace, dar... cine mergea sa vorbeasca cu ei ? Eu... de prost ? Sa mor de stiu... as putea spune ca de nevoie.
Am cautat pe net informatii despre caracterul asta al meu si am aflat ca sunt empatic. Uite ce articol interesant am gasit:

Ce inseamna empatie?

In primul rand, o persoana empatica poate identifica usor emotiile celorlalti iar aici ma refer, evident, la emotiile latente, care nu sunt exprimate. Oricine isi poate face o idee despre cum se simte un om care plange dar putini reusesc sa identifice faptul ca o persoana sufera atunci cand acea persoana face tot posibilul sa nu o arate, ascunzandu-se dupa o masca. Oamenii empatici vad dincolo de masti, cu usurinta.

Ei fac insa mai mult decat a identifica automat ceea ce simt persoanele din jurul lor; au si capacitatea de a isi imagina foarte exact cum trebuie sa se simta persoana respectiva chiar daca ei nu au trecut niciodata prin exact aceeasi situatie.

Deasemenea, empatia ii ajuta pe oameni sa citeasca mai usor limbajul corpului sau sa vada acele sclipiri in ochii oamenilor. Datorita acestei intelegeri a firii umane de care sunt capabili, oamenii empatici sunt de obicei intelegatori cu cei din jur si dau dovada de compasiune.

Cum recunosti un om empatic?

E cald si afectuos, nu se simte stanjenit sau incurcat atunci cand te vede plangand si nu are o problema cu a plange el insusi. Deasemenea, recunoaste cu usurinta ca si el are sentimente puternice si greu de controlat si iti impartaseste o parte dintre ele. Are incredere in tine si in faptul ca poti depasi situatiile dificile prin care treci si iti aduce aminte de punctele tale tari atunci cand tu uiti ca le ai.

Inca un lucru pe care empaticii il fac de obicei este acela ca incearca sa inteleaga ce inseamna un anumit lucru pentru tine chiar daca a se gandi la acel lucru ii face pe ei sa sufere

Partile proaste ale empatiei

Da, din pacate, exista si astfel de parti. E si motivul principal pentru care am ales sa scriu despre empatie. Lumea isi imagineaza ca totul e roz, ca oamenii empatici beneficiaza de niste bonus-uri pe care ceilalti nu le au si atat, ceea ce e fals. Partile bune ale empatiei vin la pachet si cu altele, mai putin bune.

Oamenii empatici sunt in general persoane care gandesc mult, carora le place sa rezolve probleme si merg in general pe ideea ca acolo unde a aparut problema se afla si raspunsul, rezolvarea acelei probleme. Sunt cei care nu adorm noaptea pana cand nu gasesc raspunsul la o intrebare ce ii macina. Iar de multe ori, problemele la care se gandesc nici macar nu sunt ale lor.

In plus, a arde la o intensitate atat de mare incat sa empatizezi cu o alta persoana, sa te auto-depasesti continuu incercand sa te transpui in starea respectiva si, mai apoi, sa faci eforturi pentru a gasi o solutie de a alina suferinta celuilalt, e mult mai complicat chiar decat suna si putin probabil sa se intample fara sa lase urme.

Empaticii se consuma mai repede decat oamenii obisnuiti si de multe ori functioneaza ca un burete: absorb din emotiile celorlalti ceea ce ii ajuta sa inteleaga si sa se puna in locul acelor persoane insa, in momentul in care interactiunea s-a incheiat, in loc sa renunte la tot ce au absorbit, pastreaza in ei o parte din acele emotii.

Articol luat de pe: http://andreirosca.bookblog.ro/2007/10/22/ce-inseamna-empatie/


Ma descriu informatiile astea ? Da, fie ca sunt modest sau nu... cine ma cunoaste isi poate da seama ca sunt chiar idiotul acela care este descris mai sus. De ce-l numesc idiot ? Poate ca e fain pe la inceput cand ai rabdare, insa cand ai mai multe pe cap si nu-ti permiti altele pe cap, sau ca in cazul meu: vrei doar sa fi calm, urasti caracteristica asta la tine, insa pur si simplu nu te poti abtine, sau nu stiu... eu nu ma pot abtine. Vreau sa continui sa fiu asa, desi imi face rau si ma enervez rau uneori. Oare as putea spune ca inteleg oamenii masochisti ?
As vrea sa cunosc o persoana care sa ma inteleaga, sa stie atunci cand sufar si... nu stiu... o persoana tot cam asa care sa traiasca ce traiesc eu si sa traiesc si eu ce traieste ea... fara ca unul dintre noi sa profite negativ de pe urma celuilalt. Cer mult ? Pana acum nu am reusit sa am asa ceva... si cica speranta moare ultima. Sa vedem...
Oricum... daca te mai gandesti ca pe lumea asta sunt in mare parte oameni rai, citeste articolul de mai sus si gandeste-te ca a fost scris de cineva poate ca si mine, sau mult mai bun decat sunt eu (din mai multe puncte de vedere), si poate mai sunt multe persoane, doar ca prefera sa ramana ascunse pentru a nu fi secatuite de problemele altora... sau poate doar sunt singuratice, dar in orice caz... exista.

Si eu exist, dar acum as vrea sa dispar...

Living with... family

Ma gandeam acum cum e sa traiesti cu familia ta... adica, eu nu locuiesc cu ai mei din cauza ca fiecare am luat-o pe alt drum... maicamea a plecat in straintatate pentru a incerca sa ne asigure un trai mai bun... sor'mea a taiat-o pe undeva pe-aproape cu sotul ei, adica s-a casatorit, iar eu... am ramas aici singur in Alba Iulia unde... eh... merg pe-aici pe la liceu. Acum ma gandeam la cum o duc... adica, nu stiu cum sa zic... maicamea imi tot spune ca-si face griji pentru mine din cauza ca eu stau mai mereu aici singur si nu prea am mancare, sau nu stiu eu sa-mi fac cum trebuie, eventual sunt tot singur si nu am cu cine sa vorbesc... ca ar trebui sa fiu cu o familie, ca nu e chiar bine si ca-i pare rau ca ma lasa asa... tot felul de chestii asemanatoare, insa mie-mi place sa stau aici. De ce ? Pai... familia mea nu e tocmai genul acela de familie model pe care-o vedeti pe la TV... sot si sotie care nu se cearta niciodata, care nu au nici un fel de problema... care au o casa super faina, de care sunt multumiti. Mda... nu am avut niciodata genul asta de pace intr-o familie, iar acum ma gandesc ca am primit-o si... ma simt bine. Adica, nah... imi doresc uneori sa ma intorc la vremurile acelea in care ma duceama si o rugam pe maicamea sa-mi faca niste cartofi prajiti, eventual ii tineam companie in bucatarie mirosind mancarea ce se fierbea pe aragaz... mirosea a, nu stiu... acasa. Poate gandul asta pare unul destul de comun... adica sa simti mancare proaspat gatita, insa mie mi se pare ceva super, mai ales ca de 1-2 ani mananc in mare parte ce primesc de pe la sor'mea in castroane... cu alte cuvinte: mananc de foame si nu de pofta... de pofta mananc cand reusesc sa-mi fac si eu ceva comestibil, ceva dupa care nu trebuie sa rad oalele de chestia aceea neagra care se depune pe fundul oalei dupa ce ai ars mancarea... imi e dor de toate astea... dar nu mai vreau certuri, nu mai vreau stres aiurea... vreau o familie normala...
Acum ca maicamea s-a intors din strainatate incearca sa petreaca cat mai mult timp cu noi, mai ales ca a stat tot singura pe-acolo si, nah... ca orice mama... insa odata cu venirea ei au inceput tot felul de dispute intre membrii familiei. Nu stiu de ce, ea nu e nu stiu ce mama rea care se ia in gura cu toata lumea... desigur, are micile ei nemultumiri legate de anumite chestii, dar nu am vazut-o niciodata sa inceapa o cearta... oricum, n-am vazut deoarece evit destul de mult sa stau printre ei, adica toti... mama, cumnat (pe asta-l urasc), bunica, matusa, si-asa mai departe. Si ma simt destul de bine asa... adica, ma cuprind remuscarile ca maicamea a venit aici sa ne vada, iar eu incerc pe cat posibil sa nu o vad... da, gandesc destul de prost... insa m-am saturat sa ma simt obosit doar ascuntandu-i, m-am saturat, pur si simplu...
Astazi ea a venit pe la mine (aici unde stau in chirie), iar la inceput am crezut ca venise doar sa petreaca ceva timp cu mine. Asa a si fost, insa un motiv mai intemeiat a fost sa scape de stresul pe care-l avea alaturi de sor'mea si cumnatul... cine stie ce motive de cearta si-au mai gasit ei pe-acolo si... cred ca maicamea s-a saturat. Poate ca acum ma intelege (?) cine stie. Oricum, de cum a inceput sa-mi povesteasca ce a zis el si ce a zis ea si ce au zis toti si cum a primit ea toate astea... am inceput sa obosesc, pur si simplu... atat de mult timp cat ea a fost plecata, eu i-am evitat pe toti si nu am auzit de la ei mai nimic... am fost ok, iar acum cand ea a venit, s-a pus ca si o legatura intre toti. Am inceput sa vad cum se poarta sor'mea (din nou), ce face cumnatul meu (... din nou), cum reactioneaza bunica mea (..aa.. iar) si-asa mai departe... tot felul de chestii din astea. Din cate observ, maicamea e cea care sufera cel mai tare, si asta ca... nah, ea pune tot timpul suflet fie ca tre sau nu... si i-am zis sa nu se mai bage si sa incerce sa fie pur si simplu nepasatoare pentru ca orice-ar face, lucrurile tot asa merg, certurile tot cam asa decurg... dar nu, ea continua sa faca asa, iar motivul ? Pai mi-a zis ceva de genul: ,,Ai sa vezi tu cand vei avea copii...". Aa, as fi vrut sa-i spun ca eu nu vreau copii, cel putin asa gandesc acum, insa i-am zis: ,,Cand voi spune ca nu mai am nevoie de nimic, atunci voi avea copii... mai ales la ce stres iti pot aduce uneori", si din fericire pentru mine asta nu a fost o chestie care a suparat-o in nici un fel.
Of... si ma gandesc cu groaza la viitor... cine stie prin ce voi trece, prin ce va trece acea fata care se va casatori cu mine... prin ce vom trece amandoi... daca vom avea rabdare unul cu celalalt, daca va fi asa cum imi doresc, cum isi doreste si ea... daca ne vom sparge capetele unul altuia din tot felul de motive stupide asa cum fac astia din familia mea acum... nu stiu, insa sper sa am liniste pe masura ce avansez spre batranete... nu vreau sa fac riduri inainte de vreme, chiar nu vreau asa ceva, mai ales ca-i vad pe toti astia asa... nelinistiti.
Ma bucur de o chestie, totusi... astazi mi-a zis maicamea ca alaturi de mine se simte foarte linistita... pentru ca eu nu o bat la cap cu nici un fel de problema... in mare parte o ascult cu tot ce-mi spune (hobby-ul meu preferat) si nu-i spun nimic din ce ma deranjeaza (ca oricum nu ar pricepe) si... ma simt si eu bine ca-i fac mamei mele un bine, asa cum si ea imi face mie. Mda, iarasi nu pricep... cum se face ca doi oameni care se ,,unesc" din dragoste sfarsesc prin a se purta ca doi dusmani ? Nu pricep... daca nu-ti place de un bou, da-l undeva si mergi mai departe, pur si simplu... daca ai facut prostia de a investi ceva in casnicie, ia ce-ti apartine sau ce crezi ca-ti apartine (foloseste un avocat) si te duci... gasesti o alta posibila dusmanca careia sa-si spargi capul (metaforic... dar si pe bune) din nu stiu ce motive aiurea. Of... te doare capul cand te gandesti... dar cand nu sti ce te poate astepta. Hm...
Eu cred ca voi amana toata chestia asta cu ,,casnicia" pe cat de mult pot... nu vreau sa-mi sfarsesc viata inainte sa o incep cum trebuie... asa cum au facut mai multi din familia mea...
Si nu stiu daca pare ca-i judec, adica... daca pare ca eu ma dau mai bun decat toti... sincer, vreau sa termine cu certurile. Sa te certi mi se pare o prostie... sa incepi sa te crizezi daca nu-ti convine ceva ce a facut nu stiu care si sa bagi tipete si vorbe aiurea. Daca povestesti cu respectivul calm cred ca ajungi la acelasi rezultat... si da, o fi greu, dar nu e imposibil... si banuiesc ca merita sa te straduiesti pentru ,,cel/cea pe care il/o iubesti". Nu ?

Hai mai... se poate...

De data asta nu sunt in stare sa pun vreun titlu...

Asa, trag aer adanc in piept si... incep prin a spune ca am avut cele mai pline 2 zile din... cate-mi amintesc. Sunt ata de plin de... chestii... adica idei, pareri, ganduri, imagini, dorinte, frica... si in mare parte sunt foarte, foarte confuz. Totul mi s-a dat peste cap... o mare parte din tot ce credeam s-a dovedit a fi invers, iar alte lucruri pe care inainte le credeam oarecum... clare... au devenit total neclare si nu inteleg sa pricep. Nu stiu... sunt intr-un fel de intersectie in care pot s-o iau in vreo 300 de parti diferite... si nu am nici cea mai vaga idee pe unde s-o iau... si sa stau pe loc nu e chiar cea mai buna idee desi am impresia ca asta nu voi avea prea mult de ales... eventual voi incerca sa fac o alegere dar nu voi face decat sa ma intorc de unde am pornit, asta asta ma oftica foarte mult, sa nu mai spun ca ma doare capul ingrozitor de la toate fazele astea... si vreau sa uit, vreau sa ma calmez, dar nu stiu cum sau daca pot... deci, pe scurt... vreau sa ma duc dracului. Nu stiu de ce, daca mi-ar fi bine acolo, insa avand in vedere circumstantele... nu stiu. Chiar nu am nici cea mai vaga idee ce se intampla, ce s-ar putea intampla si... cel mai important: ce naiba s-a intamplat ?!.
Nu e o idee buna sa zic asta, insa nu cred ca se va prinde nimeni in afara de 1-2 persoane de ce scriu eu pe-aici... si chiar am nevoie s-o dau afara, aici. Pentru inceput voi incepe prin a spune ca mi s-a intamplat o faza... super nasoala, dar super faina... deci 50-50. As punea spune ca a dat un fulger peste mine sau... chiar nu stiu cum sa explic faza asta, insa s-a intamplat pur si simplu, pe percurs fara sa-mi dau seama sau dintr-o data sau nu stiu... insa am inceput sa simt o chestie ciudata si orice as face nu reusesc sa-mi dau seama de ce, adica exact de ce am inceput sa simt ce simt si mai ales... de ce nu pot intoarce din drum chestia asta ? Ce simt eu nu e chiar potrivit acum... daca s-ar fi intamplat in viitor sau poate ca intrecut, dar nu acum... si asa ma dispera ca nu reusesc sa pricep daca se va termina bine sau rau... sau daca se va termina vreodata... sau daca voi fi dezamagit, fericit, daca ma va durea toata faza asta, daca ma va ajuta... nu stiu. Sansele sa se intample orice sunt... egale, iar asta nu mi se intampla aproape niciodata, cel putin nu din cate-mi amintesc... asta inseamna ca ma aflu intr-o situatie in care nu stiu ce sa faci si nici nu stiu daca-mi mai pot mentine calmul meu cel... infinit... cred ca voi incepe sa ma enervez la un moment dat... sau poate sa explodez de fericire, nu stiu, asta nu depinde in mare parte de mine... dar nu stiu de ce am impresia ca ma voi enerva in mare parte...
Pur si simplu urasc situatiile in care totul pare a fi fara scapare, nu reusesc sa-mi pun ordine in minte (sa nu mai spun ca ma doare constant, si nu, nu voi lua pastile) apoi... parca nu-mi gasesc locul gandindu-ma mereu... aproape obsesiv la ce s-a intamplat, ce se intampla... si incerc sa ma gandesc la altceva, incerc sa fac ceva, o ocupatie, nu stiu... da' sa-l ia dracu' de cap ca nu asculta de mine si il voi da (iar) cu capul de pereti cat de curand. Nu stiu, atat de tare ma enerveaza toata faza asta... vreau sa se termine... vreau sa se rezolve sau sa uit totul... dar mai tare vreau sa se rezolve...
Apoi alta faza... cum se face ca atunci cand esti aproape sigur ca sti pe cineva si esti aproape sigur ca ai ajuns la maxim cu increderea pe care o poti avea in respectivul se intampla o chestie care, pur si simplu te socheaza ? Adica se intampla ceva prin care toate impresiile pe care le-ai avut despre respectivul se duc... undeva si vin altele in loc, astfel... parca tot tabloul pe care l-ai desenat in mintea ta despre acel prieten si toate parerile, ideile, tot ce gandesti despre resepctivul a fost mazgalit groaznic de o pensula si tre sa refaci totul, dar nu asa cum a fost ci altfel... doar ca tabloul va fi mult mai interesant, va cuprinde mai multe detalii si desi va fi asemanator, va avea cateva chestii care-l vor face total diferit fata de ce a fost. V-ati prins de toata aluzia asta ? Sper ca da pentru ca nu mai am de gand s-o zic altfel...
Desi ma dispera toate chestiile astea ma gandesc ca odata cu confuzia vine si oportunitatea de a invata niste chestii noi si oportunitatea de a te apropia de anumiti prieteni care participa la lucrurile astea, pentru ca in mod sigur nu m-am indepartat de ei... apoi ma gandesc ca in felul asta ma voi maturiza mai mult si imi voi ,,extinde" cunostintele pe care le am fata de ce inseamna o prietenie... pentru ca sunt aproape sigur ca sunt putin cam varza la capitolul asta mai ales ca nu am fost un prieten adevarat pentru mai multe persoane... pentru unele inca sunt, dar... eh, sa spunem ca mi-am facut singur niste promisiuni pe care le-am incalcat fara vreun motiv real... doar din prostia mea si din dorinta de a avea (cred ca) mai mult decat am, sau nu stiu... e foarte complicat si pentru mine, de-aia reiese totul foarte confuz aici... oricum, am invatat ca nu e niciodata bine sa-ti bati in cuie vreo idee... pentru ca orice idee, oricat de banala sau previzibila ar parea, se poate schimba atunci cand nu te astepti, adica multe din conceptiile tale sunt aruncate pur si simplu la gunoi apoi tre inlocuite, iar chestia asta te poate lasa cu ochii cascati, cu gura ca o cascada si cu capul actionand ca un motor vechi cu aburi... la presiune. Te poate afecta emotional foarte rau... uneori intr-un sens bun, alteori intr-un sens rau... eu nu stiu inca in ce sens am fost afectat... totul e 50-50.
Oricum, desi capul meu e inca sub presiune, ma simt putin (doar putin) mai bine ca am fost in stare sa pun o farama din ce ma framanta undeva pe-aici unde stiu ca vor fi unii care-si vor pune mainile in cap si se vor intreba despre ce vorbesc, iar asta ma va face fericit pentru ca-mi place sa stiu ca sunt enervant, uneori... he, he...
Oricum, stiu sigur ca acele doua zile au fost... foarte tari si multumesc celor care au participat. Nu m-as fi gandit niciodata la persoane mai potrivite pentru a-mi petrece un astfel de timp...

P.S. Dorinta pe care mi-am pus-o cand am vazut o stea cazatoare a fost sa mai raman macar o zi... nu a fost o chestie pe care am zis-o doar asa ci a fost o chestie la care ma gandeam intens... iar asta inseamna ca stelele cazatoare sunt doar niste meteoriti care pica prin atmosfera si iau foc fie ca vor sau nu vor... nu sunt niste fenomene stranii care-ti aduc dorinte... dar eu tot imi doresc...

Poate data viitoare...

Nu vei intelege cum intelegi lucrurile...

Mereu ati auzit ca mintea omului este un organ foarte interesant... foarte complex si... inca necunoscut pentru toata lumea. Ai putea creea cateva supercomputere intr-o perioada foarte scurta si tot te-ai descurca mai bine incercand sa creezi o replica a creierului uman. Emotii, judecata, caractere, personalitati, curaj, frica, intelect si mai ales... dorinte... si ce-ai fi dispus sa faci pentru a-ti indeplini dorintele, visele... asta ma intriga pe mine, ma face sa-mi pun o gramada de intrebari... ca de exemplu: De ce suntem in stare sa facem lucruri incredibile pentru a ne satisface niste pofte... uneori aiurea ? De ce ne dorim niste lucruri ilogice de multe ori ? De ce suntem atat de raniti atunci cand o dorinta aiurea nu ne este indeplinita ? (nu ma refer la toate cazurile, ci doar unele) De ce... nu ne dam seama decat atunci cand e prea tarziu ca ce ne dorim uneori este o pura prostie si nu ar merita sa facem absolut nimic pentru asta ? Si o intrebare care tocmai mi-a venit in minte: De ce posedam un organ cu atatea posibilitati si suntem atat de... prosti ? E ca si cum ai da ingredientele impreuna cu o foaie pe care sunt scrise mai multe formule chimice (necunoscute de catre om)pentru a face o pastila de nemurire... unui dobitoc... iar acesta ar sta, s-ar uita la foaie pentru 2 secunde dupa care ar spune: ,,Da' ce, io-s tocilar ?" si s-ar duce sa se drogheze, sau sa fumeze o tigara, sau sa se sinucida pentru ca nu-i place viata. Imagineaza-ti daca l-ai privi de undeva departe si ai sti sa creezi acea pastila... ai vedea cum distruge totul fara sa-si dea seama... nu ai vrea sa-l ucizi sau macar sa-l torturezi ? Pai eu as vrea... apoi ma intreb... de ce nu simt aceeasi chestie si pentru toti oamenii care au un creier exact asemanator cu al meu si-l afunda in acizi grasi ce ajung acolo transportati de sange dupa ce acestia beau cantitati mari de alcool, iar efectul acizilor grasi este sa blocheze impulsurile electrice ce-i permit creierului sa functioneze... adica ameteste, nu stie ce zice si-asa mai departe. De ce sa nu impusti un om care-si distruge super-mega computerul din cutia craniana ? Un super-mega computer cu hard-drive-ul abia formatat si plin de virusi, in loc de unul cu un hard plin de... nu stiu... chestii folositoare. De ce nu ai impusca astfel de persoane ? Pentru ca nu toata lumea are cate-o arma... sau poate ca pur si simplu nu ne pasa. Foarte interesant, dar in acelasi timp tulburator...
Am vazut si eu filmul cu Saw... primul. Ma gandeam ca nu e decat un film unde sa poti savura pura tortura... sa poti savura un film de groaza. Ei bine, daca nu esti un dobitoc caruia-i place sa piarda timpul ai observa ca este mult mai mult de-atat... din cate-am observat, persoana care punea la cale toate acele ,,orori" era un tip batran care suferea de cancer la creier, iar datorita acestei chestii stia ca va muri in curand, iar asta l-a determinat sa-si iubeasca viata, dar in acelasi timp i-a deschis ochii dintr-un anumit punct de vedere: Oamenii sunt nerecunoscatori pentru ca traiesc. Nu-si apreciaza deloc viata ci mai mult o risipesc. Ce face el ? Pai ii vine in cap dorinta nebuna de a-i face sa inteleaga punctul sau de vedere fie ca acestia vor sau nu, deci... ce face ? Ii pune intr-o camera legati de diferite dispozitive... care i-ar ucide in scurt timp daca acestia nu faceau ce li se spunea. Tipul asta stia profilele psihologice tuturor victimelor sale si avea grija sa le dea sa faca niste chestii absolut ingrozitoare (ca de exemplu sa-si taie propriul picior legat de un lant pentru a putea scapa, sau alte lucruri). In viziunea lui, daca victimele sale respectau intocmai regulile impuse de el, acestia invatau sa fie recunoscatori pentru viata lor... adica sa faci o asemenea chestie trebuie sa-ti iubesti viata, pentru ca alte persoane din film n-au avut curaj si pentru asta... well, au murit. Ce ma intriga in toata faza asta ? Pai... in primul rand... cea mai logica intrebare pe care ti-o poti pune: De ce-ai fi in stare sa ucizi o alta persoana doar pentru a incerca s-o faci sa inteleaga ceva anume ? Eventual, de ce-ai vrea sa faci asta doar pentru a-ti satisface niste... pofte ? Sau dorinte... apoi de unde vin toate poftele astea ? Ce este atat de frumos la o persoana care se chinuie sa-si salveze viata si pana la urma moare ? Nu reusesc sa inteleg de unde vin toate dorintele astea, toate ideile astea... nu reusesc sa inteleg personajul principal din film, care... din cate se vede, este un personaj destul de... sanatos la cap. Daca vrei sa ucizi oameni sau sa-i pui sa se sinucida nu inseamna ca nu esti sanatos la cap, mai ales daca gandesti limpede si arati semne cum ca ai avea un IQ destul de ridicat. Deci, ce-l motiveaza ? Ce-i motiveaza pe oameni, in general, sa faca tot ceea ce fac ? Toate lucrurile astea care nu le aduc nici un folos... nu-ti aduce absolut nimic folositor... doar o simpla imagine pe care o vezi, apoi iti ramane ca si amintire. Deci... ? Nu stiu... cred ca la fel de simplu m-as putea intreba: De ce se uita oamenii la comedii ? Nu inveti mai nimic din ele, doar razi vreo ora si ceva cat tine filmul apoi iti ramane in minte o vreme... deci oamenii care ucid fac asta pentru a savura cateva momente de... asa ceva ? Bun, atunci ce e de savurat in toata faza asta ? Si nu mi-e deajuns sa-mi spun doar ca fiecare om are dorinte diferite si unii au dorinte mai negre pentru ca m-as intreba de ce.
Sunt atat de multe lucruri pe care nu le intelegem si nici nu am prea multe sperante ca vor fi intelese in urmatoarele cateva sute de ani... ne credem atat de destepti, insa suntem atat de prosti. Foarte multe persoane nici macar nu se intreaba lucruri de genul, daraminte sa dea raspunsuri la... intrebari de genul. Asa cum spunea o prietena... e trist ca tot ce face un om este sa mearga la scoala, sa invete pentru a-si gasi de lucru, sa lucreze pentru a putea trai, sa se odihneasca cativa ani din pensie si sa moara, iar restul familiei sale sa faca exact la fel. Traiesc exact asa doar... risipind lucruri oferite de natura... risipind combustibili fosili care ajung treptat in atmosfera, pana la urma o vor distruge, iar noi vom fi distrusi doar pentru ca omul este inconstient, nu gandeste cum trebuie, nu pentru ca nu poate ci pentru ca nu vrea... de putut poate... poate face mai multe decat a facut de cand a inceput sa existe. Dar este mult mai fericit bucurandu-se de niste lucruri total ilogice care-i confera scurte momente de... bucurie, fericire... placere. Iar astea nu sunt decat niste chestii pe care le creeaza creierul nostru in urma unor actiuni pe care le facem, in functie de cum vezi lucrurile, cum le intelegi si... asa mai departe.
Sa mai dau si alte exemple ?... cum vedeti un pusti caruia ii vine stralucita idee sa-i spuna celei mai dragi persoane ca are chef sa se sinucida, dar in sinea sa are o teribila frica de moarte, numai ca in felul asta i-ar atrage toata atentia acestia asupra lui si s-ar bucura de cateva minute/ore/zile de asemenea atentie, doar ca nu-si prea da seama cat de mult o face pe acea persoana draga sa sufere... doar pentru a primi cuvinte de caldura, mila si... mai stiu eu ce cu asemenea costuri. La ce se gandeste pustiul asta ? De ce tine neaparat sa faca asemenea chestii pentru niste lucruri... atat de banale ? Sau poate ca lui nu i se par banale... sau poate are o perioada in care nu i se par banale, insa pana in momentul de fata i s-au parut... acum vorbim de mofturile unui idiot care profita de mintea unei alte persoane pentru a-si satisface niste dorinte... dorinta de a fi vazut, de a primi afectiune si-asa mai departe. Totul e ilogic, insa nu ne pasa... omul este om, omul are nevoi... tampite rau uneori ce-i drept, insa are nevoi... deci si le satisface... iar aici putem baga expresia: ,,Scopul scuza mijloacele" - O chestie care-ar fi valabila in unele cazuri cand chiar este vital sa-ti atingi un scop, insa in alte cazuri este absolut inutil sa-ti atingi scpul acela, insa tu tot faci tot ce poti pentru a-l atinge... recurgi la orice metoda. Vai, vai... ce-o sa ne facem noi cu toate lucrurile astea ? Eh, nimic... doar vom continua in felul asta pana vom fi pe la capatul vietii si in dorinta de a trai (unii, altii nu) vom reusi sa intelegem toate lucrurile astea... le vom intelege pentru ca vom regreta ca ne-am risipit viata si vom dori sa traim mai mult... vom aprecia viata... exact ca si lectia pe care le-o da batranul cu cancer la cap victimelor sale in ... Saw. Desi, toate astea nu sunt decat un simplu sambure din toata situatia, sau un simplu punct de vedere intre alte cateva sute... si totusi, sa te gandesti macar la unul din punctele astea de vedere... nu te face curios sa te intrebi si de celelalte lucruri pe care nu le sti si ar trebui sa le sti ?...

Pe mine da...

Mi-as dori...

Mi-as dori sa pot fi invizibil ca apoi sa pot observa actiunile oamenilor fara sa aibe vreo sansa sa le ascunda... sa pot cunoaste o anumita persoana asa cum e ea si nu sa cunosc o simpla masca inventata... sa pot vedea adevarata fata a lucrurilor si nu diferite minciuni pe care sa trebuiasca sa le inghit aiurea ca apoi sa fiu dezamagit de realitate...
Mi-as dori sa fiu vazut ca apoi oamenii sa ma poata cunoaste mai bine si sa reuseasca sa ajunga undeva mai departe decat simpli cunoscuti, ca atunci cand sunt trist sa observe si sa faca in general ce-as face sau am facut si eu pentru ei... sa nu mai fiu aceeasi persoana invizibila care sta si inghite totul, desi cam asta e dorinta mea, insa... mai bine asta decat sa traiesc cu gandul c-am facut inca o prostie. Mi-as dori sa fiu vazut asa cum sunt eu cu adevarat si nu asa cum vrea fiecare sa ma vada...
Mi-as dori sa pot citi ganduri pentru a fi mult mai sigur de ce s-ar putea intampla, sa stiu mai bine ce sa spun atunci cand trebuie sa spun ceva sau sa stiu sa tac sau sa nu ma bag atunci cand nu am ce cauta in subiect. Sa reusesc sa gasesc persoanele cu care ma pot intelege foarte bine bine, sa vad in spatele aparentelor... sa fiu in stare sa am incredere asa cum mi-as dori...
Mi-as dori sa pot zbura pentru a vedea cerul si pentru a pleca din locul asta ori de cate ori simt nevoia, sa ma pot considera liber si nu inchis, desi nu vad nici un motiv pentru care sa nu fiu liber... mi-as dori sa pot zbura la anumite persoane dragi oricand imi doresc sa nu fiu nevoit sa stau tintuit aici sa trebuiasca sa ma conving de fiecare data ca undeva in spatele conversatilor pe care le am cu cineva, exista o persoana reala care ma intelege... cel putin probabil, care tine la mine si isi doreste cu adevarat sa-si petreaca timpul cu mine... care sa-mi impartaseasca sentimentele... mi-as dori sa pot zbura ca in felul asta sa stiu ca sunt deosebit deoarece momentan ma simt departe chiar si de normal...
Mi-as dori sa pot uita totul si sa nu-mi mai amintesc niciodata nimic sa nu mai fiu trist gandindu-ma la cate greseli am facut si sa nu ma gandesc ca persoanele cele mai dragi sunt departe de mine si e nevoie de atat de mult efort doar pentru a le vedea... dar merita... toti banii dati pe tren/autobuz, cazare... toate orele petrecute intr-un scaun asteptand sa ajung la destinatie... totul... dar apoi ma gandesc ca altii au privilegiul de a nu indura nimic din toate astea, si cel mai important... nu sunt nevoiti sa se simta la fel de singuri ca... alte persoane. Vreau sa uit totul... in felul asta o pot lua de la inceput fara sa ma simt prost, fara sa simt remuscari... fara tristete...
Mi-as dori sa cresc mai repede ca apoi sa nu fiu nevoit sa depind de familie... sa am propria mea slujba, propriile responsabilitati adevarate... sa cunosc adevarata valoare a vietii... sa fiu in stare sa muncesc pentru ce-mi doresc, sa fac ce-mi doresc... sa-mi traiesc visele, nu sa stau sa le astept gandind-ma ca toate ar putea fi doar niste... lucruri imposibile. Apoi as putea fi mult mai inteligent decat sunt acum si cu putin noroc nu voi mai avea motive pentru a simti regret deoarece nu as mai face atatea greseli, nu as mai rani persoane cu nesiguranta mea, nu as mai simti atat de multa confuzie si nesiguranta. Urasc adolescenta...
Mi-as dori ca visele mele sa se simta la fel ca si realitatea... asa clipele petrecute de... anumite persoane sa-mi ramana intiparite in minte ca niste amintiri si mi-as putea aminti de ele, as putea povesti liber despre ele... as putea fi fericit visand si... poate ca nu m-as mai simti atat de singur, dar apoi mi-as dori sa dorm mereu si asta nu stiu dac-ar fi atat de bine... si totusi, momentan nu m-ar deranja absolut deloc, in fond... cine mi-ar duce dorul ?... va descurcati foarte bine si fara mine...
Mi-as dori sa pot gasi acea fata perfecta care sa ma inteleaga pe deplin, care sa aibe incredere in mine, caruia sa-i faca placere compania mea, care sa tina la mine, care sa fie sigura pe ea, alaturi de care sa pot povesti despre orice si sa nu para plictisitor si viceversa (adica si eu sa o inteleg pe deplin, sa am incredere in ea si-asa mai departe).

S-ar putea sa nu reusesc sa-mi indeplinesc nici una din dorintele astea, sau poate doar cateva, insa sunt convins ca nu voi fi in stare sa le indeplinesc pe toate si chiar nu am nici un chef sa incep sa enumer un sir nesfarsit de argumente pentru asta. Cred ca doar timpul va putea spune... eu astept in continuare sa adorm si... sa nu ma mai trezesc.