Who should you pick ?

Hai să mai vorbim puțin despre relații, pentru că știm cu toții că această postare de blog îți va revela tot ce știi despre cum să ai un prieten/o prietenă (la fel ca toate celelalte postări de blog care promit același lucru).

Mulți cred că cea mai bună alegere despre persoana perfectă pentru tine, cu care poți întemeia o relație adevărată și durabilă și serioasă este o persoană care-ți seamănă pe cât de mult posibil. Cu care ai multe în comun, care e empatică sau care este matură pe cât posibil. Ceilalți cred că opusele se atrag și cel mai important om pe care să-l ai lângă tine este cel de la care ai cele mai multe de învățat, care te ajută să evoluezi pe cât de mult posibil și viceversa. Două argumente destul de bunicele.

Ei bine, eu zic că sunt de căcat amândouă și nu ai nevoie de niciuna din persoanele astea. Ambele din persoanele astea îți vor oferi o relație foarte interesantă și de la care vei avea câte ceva de învățat, dar până la urmă totul se va sfârși într-o mare de lacrimi, sau... eventual o pauză care-ți va distruge încrederea în relațiile viitoare.

        ... Vai, Adi, tu... arogantule, dă-ne tu o soluție mai bună, dacă tot te crezi așa șmecher!

Imediat! Citește aicea.

Hai să discutăm, puțin, despre una din chestiile mele preferate găsite pe facebook, care exemplifică cel mai bine ce părere am eu despre o relație cu adevărat serioasă.

Din părerea mea, nu ai nevoie de o anume persoană lângă tine, care să îndeplinească o serie de criterii specifice. Nu, nu ai nevoie, nu te mai gândi că ai un „type” , sau nu-ți plac anumite persoane, sau chestii asemănătoare. Alea-s doar simple impulsuri pe care le ai random legat de ce ți-ai dori tu lângă tine în acel moment. Moment în care ești singur de ceva vreme, deja, și îți imaginezi cine-ar fi potrivit lângă tine, asta în măsura în care persoana potrivită te-ar cunoaște deja și e pur și simplu perfectă. Nu...

O persoană perfectă pentru tine, cu care poți avea o relație serioasă, e un idiot care e dispus să te cunoască și să se înțeleagă cu tine pe o perioadă lungă de timp. Adică să aibă răbdare multă cât să te vadă în toate ipostazele, toanele și situații.

Gândește-te puțin... ai nevoie de cineva cu care poți mereu să discuți absolut orice, legat de tine sa legat de sine. Cu care să compromiți mereu orice, alături de care să poți trage concluzii fel și fel și cu care să judeci mereu chestii cu care nu sunteți familiarizați niciunul din voi.

Ai nevoie care e dispus să gândească cu tine și să stabilească o fundație cu tine, cărămidă cu cărămidă, unde fiecare cărămidă e gândită bine, deschis, împreună cu tine. Poziția ei e pusă acolo de comun acord și fie că e bine sau rău, a fost decizia amândurora, iar dacă ea pică, nu e nici o problemă, amândoi ați fost de vină, deci amândoi rezolvați problema.

Nu prea contează cine e, nu trebuie să stai să te gândești ce fel de persoană poate fi potrivită. Cu multe în comun sau nu. Ci trebuie doar să observi dacă e capabilă să facă o asemenea chestie cu tine. Ca prieteni apropiați, sau doar două persoane care se provoacă. Simți chimia, până la urmă. Potriveala asta.

În nici un caz o relație unde nu poți comunica cu interlocutorul nu e una durabilă, vreodată. Nu poți construi singur bazele relației ca apoi să fi luat la rost de propriul partener care nu e prezent la deciziile cruciale, sau care se luptă cu tine pe acele decizii de dragul de a părea el mai superior.

Ai înțeles ? O relație e o casă complexă, iar tu ești un arhitect, constructor, instalator, zugrav, etc. Nu poți singur, iar cel din echipa ta trebuie ales corespunzător, și din moment ce ești capabil să comunici și să te înțelegi, să discuți planuri și idei, ia pe cineva capabil să asculte și să vorbească.

Trust me, I'll be worth it.

Catching up on changes

Bă, schimbările sunt bune pentru oameni. Nu neg, jur, dar te lovește, câteodată, ideea de „ce-i prea mult, strică”. Câte mi s-au întâmplat ultimele zile și câte am învățat din ce s-a întâmplat... nici nu știu cum ce să încep sau cum să le leg.

Aș vrea să încep cu ideea că-s norocos că toate au ieșit așa cum aveam nevoie să iasă, dar mai real ar fi să încep cu ideea că unii oameni sunt niște căcați idioți proști. Da, mă exprim așa, fără nici o supărare, mai ales că mă refer strict la oamenii care, nu numai că mi-au făcut mie rău, dar și care-și fac rău singuri cu ocazia asta și se bat cu pumnul în piept pe ideea că tot ce fac e bine și ei au dreptate, când toată lumea îi acuză.

Gata, Adi, calmează-te. Așează-ți ideile, că nu pricepe omul nimic ce spui.

Cu ceva vreme în urmă m-am hotărât să mă mut din Alba Iulia. Totul a fost proprie inițiativă. Voiam să fac rost de niște bani în plus locuind în sătucul părinților mei de prin zona Prahova, pentru a investi în... ceva. Fie în mine, fie într-un bun material pe care l-aș folosi eu. Nu a început chiar așa ideea, totuși, ci mai degrabă a început cu ideea că aș pleca direct prin București și mi-aș lua câmpii cu acel nou început, dar nu... părinții îmi vor binele, așa că cu chiu cu vai, trebuie să ai puțină încredere în aceștia.

Nici nu credeam c-o să dureze chiar foarte mult tot ce s-a întâmplat acolo, așa că nu am sperat că va dura mai mult decât câteva luni sau un an de zile. Prietenii apropiați știu asta, din moment ce-am mai pățit să fiu „evacuat de pe premisă” după, aproximativ, 6 luni de zile. Faza-i că acum au durat doar vreo 4 luni. Plus de asta, s-a întâmplat destul de neașteptat. Gen, într-o zi m-am trezit scos afară, cu tot cu maicămea, de către inteligentul care se considera „capul familiei”. Adică ... „ieși afară, azi!”. Mda, am început să râd un pic și aș fi râs mai mult dacă nu era și maicămea la mijloc care rămânea fără nimic. Eu rămâneam cu mine și aventurile ce aveau să mă aștepte.

Ne-am mișcat destul de bine, totuși, după, având în vedere că după ce tipul a devenit violent cu ea, a plătit cu vârf și îndesat din partea poliției (and still does), iar acum este singur cuc, așa cum și-a dorit. Iar eu mă bucur zilnic de asta cât sunt înconjurat de persoane ce mă iubesc și mă simt happy.

Da, mă simt happy. Întâmplarea face că am decis și am și reușit să ajung într-un loc unde-s înconjurat de persoane care chiar îmi apreciază compania, cel puțin.

 Chestiile astea te îndeamnă să te întrebi ce anume e important, fiind o schimbare majoră și totodată o pierdere pronunțată.  Și o să-ți spun și ce am observat:

Am plecat dintr-o casă care urma să fie renovată, într-un fel sau altul. Era o luptă continuă pentru chestia asta, mai ales financiară, iar cam ăsta (cred eu) era și motivul certei, până la urmă, faptul că nu mergea așa cum își doreau. Ignorau ce aveau și se concentrau pe ce credeau că au nevoie. Condiții, o casă mai bună și... mă rog. E ironic faptul că am fost primiți de o familie numeroasă a căror condiții erau puțin inexistente, însă ne-au oferit din puținul lor și ne-au primit la dânșii să avem unde dormi. Perspectiva lor era diferită iar ei păreau aproximativ fericiți. Nu exista tensiunea cu care mă obișnuisem în locul din care-am fost evacuat. Banii erau puțini, posibilitățile puține, dar cu o sticlă de bere ieftină, se întâlneau toți în curte și începeau să povestească vrute și nevrute, iar asta părea suficient. De fapt, fără să bag de seamă, asta văzusem seară de seară, cât treceam pe lângă casa lor în drumul meu spre magazin să iau o bere, pentru acel om care urma, din nou, să facă scandal.

Nu ai nevoie de bani mulți sau condiții extraordinare pentru a fi fericit, nu mai încerca să-mi spui prostii din astea sau să-mi spui că totul depinde de punctul de vedere, că oricine are nevoie de bani. Nu ai nevoie de bani să fi fericit. E deajuns să ai persoane dragi cu care să te ajuți și de la care să te aștepți să te iubească. Dar vai... asta deja pare mai greu de obținut decât banii, nu crezi ? O persoană dragă care să te iubească... eventual care să-ți împărtășească țelurile.

Un 50 lei pot face într-o zi muncind o chestie la nimereală printr-un sat, până la urmă. Te las pe tine să te gândești.

Să investești în tine și în cum să fi fericit. Pare un țel important. Probabil o să mă țin de el.

Sunt în regulă acum, apropo. Deocamdată merge totul bine și, deși nu mă aștept să meargă pentru totdeauna, mă aștept să învăț și mai multe din experiență.

Thinking vs. Feelings

Gândesc mult prea mult, și prietenii mei apropiați știu asta destul de bine. Ba chiar trag de mine să las deoparte obiceiul ăsta „nesănătos”, mai ceva ca și cum ai încerca să-l faci pe unul să se lase de fumat sau de droguri (bine, exagerez, not really), dar nu e tocmai ceva ce știi cum să faci.

... ceea ce e ironic. Gândești o grămadă, deci ești cât de cât isteț, dar ideea de a te opri din asta nu e ceva ce poți opri ca pe un bec, nu-i așa ? Gândești, despici, concluzionezi și formulezi sute de noi ipoteze pe baza informațiilor acumulate în drumul tău spre cunoaștere.

Și nu încearcă fără un motiv întemeiat să mă facă să mă las de drogul ăsta. Are efecte adverse, nu doar întrebuințări bune, ca de exemplu ideea de a simți cam prea puțin sau nu suficient. Te apuci și gândești sentimente. Și frate, dacă ești suficient de inteligent, apuci chiar să le deslușești logic, dar le mai simți, oare ?

... sigur, de ce nu, însă intensitatea nu e tocmai la fel de mare precum ar fi la o persoană nu tocmai în condiția ta, nu-i așa ? Ignoră exprimările mele care par să facă salturi peste marele canion ca și cum ar fi Superman. De fapt sunt Batman. Adi, asta e o glumă ? Nu știu. Râzi, ce-ai de pierdut ?

Te apuci și gândești viața. Diminuezi drastic toate riscurile. Ești capabil să anticipezi greșeli, să-ți ajuți prieteni, să le dau sfaturi foarte bune, ba chiar să iei de pe umerii lor responsabilitatea luării unei decizii grele. O decizie pe care tu o iei cu ușurință, responsabilitatea devenind una ușor de cărat. Adică da, tipul e inteligent, pare că știe ce zice, eu sunt pierdut total. Cred că mă bazez pe el. Dacă greșește, asta e, pe lângă faptul că și eu aș fi greșit, acum măcar e și vina lui.

Invidiez persoanele copilăroase, câteodată, din cauză că se pot distra atât de ușor și pot simți niște lucruri atât de ușor. Și suportă durere, o groază de durere, pentru că hei... nu poți să nu gândești așa mult lucrurile și să-ți iasă așa bine. Trăiești într-o societate în care trebuie să gândești, cel puțin până la un nivel.

Și le invidiez pentru că-și revin ușor. Fie că-s prea ignorante să stea să despice firul și să realizeze, probabil, chestii și mai nasoale, și să fie distrase ușor ca apoi să se simtă iar bine, poate prea bine, mult mai bine ca mine, fie pentru că nu au capacitatea necesară să facă asta, ceea ce le face iarăși un punct de invidie pentru mine. Pentru că atunci când poți face ceva, ai abilitatea de a folosi o armă, de regulă o folosești ori de câte ori e nevoie, pentru că te convingi că ai nevoie de ea. Iar când nu o ai și nu ai avut-o niciodată, sau știi că n-ai șanse la ea, sau nu știi de existența ei, îți trăiești viața bine-merci folosindu-te de alte mijloace de rezolvări ale problemelor.

Chiar acum mi-a venit în cap ideea că le-aș putea combina. N-am idee dacă-i posibil așa ceva, totuși. Probabil că nu, sau nu știu. E ? Să gândesc o grămadă și să și simt o grămadă. Cred că trebuie să înveți să le faci pe rând cumva. Dar cum oprești curentul la gândire să lași loc luminii naturale, curcubeelor și celorlalte chestii touchy-feely ? Cu greu, așa-l oprești.

Nu le pot combina, n-am nici cea mai vagă idee cum. Dar dacă ai tu, ești bine-venit să faci puțină lumină în dilema mea. Lumină naturală...

Sunt cu tine!! Sunt... cu tine

Îmi place dorința de a scrie pe-aici. Senzația aia care apare și te impulsionează să scrii, sau... mă rog, să-ți așterni gândurile. Știi tu la ce mă refer, probabil.

Mă simt, așa cum m-am simțit mereu și așa cum o să mă simt multă vreme de-acum încolo: singur. Nu că m-aș plânge teribil. E doar o senzație, iar aici doar mă plâng ușor pentru că observ că simt nevoia să mă plâng tot mai rar de chestia asta, deși mă simt tot la fel, chiar și înconjurat de oameni sau nu. Probabil va dura până la acea optimistă familie ce se va înfiripa, probabil, în vreun posibil viitor, nu ? Da, mă rog, consider-o un vis sau o speranță de care mă leg pentru a crede că viitorul meu va fi unul fain.

Totuși, chiar și înconjurat de oameni, care, cel puțin într-un anumit procent, sunt capabili să încerce, un pic acolo, să-ți spargă carapacea și să empatizeze cu acea mică, mare suferință sau gol care-ți castrează tot cheful de viață. Nu ? Nu mereu...

Mă miră faptul că, inconștient, majoritatea oamenilor consideră a fi o responsabilitate un pic cam prea mare și inutilă pentru ei ideea de a empatiza cu o persoană în felul acesta. Adică să se ofere ca și... să le zic „companioni” ? Știi tu.. bă, frate, nu ești singur, sunt aici, e ok, facem să meargă împreună. Stai liniștit.

Și într-un fel îi înțeleg, pentru că te gândești că de la asta se poate agăța de tine omul respectiv și apoi o să te sece și o să te enerveze cu slăbiciunile lui. Adică dacă el decide că e foarte okay să fie slab în fața ta odată, atunci o va mai face și a doua oară și a treia oară și tot așa. Iar asta nu pare a fi un plan foarte bun.

Da bun, dar când ești tu în situația aia ? Nu mă lua cu căcaturi din astea că tu nu vei fi în astfel de situații că deja ai pe cineva, sau ești prea ciumeg să te lași atât de slab încât să fi nevoit să te bazezi pe altcineva într-un mod atât de umilitor. Îgh! Nașpa. Dar, omule. Dar.. femeie, gândește-te că ești exact ce te-am numit: Om, femeie, bărbat, băiat, puști, kid, etc. Fiecare din substantivele astea au (o grămadă) ceva în comun, și anume: oricât de incredibil de tare te consideri, momente din astea tot vei avea. Și prin momente mă refer la perioade care pot părea interminabile și care pot fi decisive cu privire la viitorul imediat pe care-l poți avea. La... următorul episod din viața ta. La .. pana mea, chestii în genul. Și să presupunem că tu te închizi în tine și te dai mare că te poți descurca singur, sau pui o mască fericită și glumeață. Cred că miroși la ce duc, de obicei, chestiile astea.

Unde vreau să ajung cu chestiile astea, totuși ? La ideea că te poate enerva să-ți asumi, din când în când, responsabilitatea de a fi alături de cineva. De a-l face să creadă, pe bune, că nu e singur și asta pentru că ești tu lângă el, pentru că înțelegi, sau poți înțelege golul prin care trece și singurătatea asta plină de... nimic. Și să-i faci ziua 20% mai frumoasă, pentru că e al dracu mai bine decât 0%. Și dacă tu gândești că nu ai chef, că ți-e lene, că preferi să-ți de viața ta, deocamdată, fericită și să-i lași dracului să se descurce, ești... cel puțin ipocrit și un om de rahat.

Sunt cu tine, omule. Ești în regulă. Da, știu că nu o să mori din căcatul ăsta. Știu că ești deja tare, de felul tău, dar uite... sunt cu tine, în caz că pui moaca aia acolo curajoasă de om dur, dar ascunzi una alta pe suflet cât să nu se observe că ești atât de demoralizat și singur, îți spun și te fac să crezi că sunt cu tine, pentru că e adevărul și nu am de gând să mă răzgândesc. Obișnuiește-te. Scuze că sunt doar eu și poate voiai pe altcineva, dar hei, putea să nu fie nimeni, gândește-te și tu.

Sună bine, eh ? Nu ți-o prea spune nimeni, totuși... nimeni care să te facă să crezi. Dar... tu ai făcut asta de curând ? Condu prin exemplu.


Da, evident că-s frustrat și mă simt singur și de-aia scriu chestiile astea. Psihologie inversă, give me attention, God fucking damn it. 

Oamenii au nevoie să aibe dreptate

Hello.

...


...


... mhm.

Mi-am băgat net :). Yay!


...


...


Am așa o stare stupidă. Ce mă sâcâie un pic cam rău... și e așa enervant și pentru tine, probabil, să vezi un om care se plânge, dar hei, dacă n-ai ce face mai bun decât să stai să citești ce scrie pe-aici, sunt sigur că ți se pare o chestie interesantă, comparativ...

Mă rog, m-am mutat. Zic asta pentru că nu mai rețin dacă am... mai pomenit, și mutarea asta a fost cu părinții. Adică la părinți, spre ei, în casa lor, știi tu. De ce m-am mutat ? Nu te gândi c-am fost nevoit sau așa ceva. Financiar vorbind o duceam bine, n-am avut niciodată nevoie să mă împrumut, ba chiar am împrumutat eu de multe ori. Nu e ca să mă laud! E... ca să pun lucrurile în perspectivă. Ahem. Fără număr.

Treci peste acest „Wtf” pe care-l resimți acum. Am o stare ciudată, o să zic chestii luate din avânt.

Mi-am găsit și un job, care la prima vedere părea asemănător, dacă nu chiar identic cu cel pe care-l aveam anterior, însă e destul de diferit, mai ales că m-am mutat în zona asta a Munteniei, din zona Ardealului. Dacă ziceam că m-am mutat de la cald la rece, nu știu cât de multă dreptate aș avea. Poate există altă zonă mult mai contrastantă cu Ardealul, dar măi... mie mi se pare o diferență majoră.

În primul rând, când te muți pe un job la care ai experiență anterioară (mai multă de un an), te aștepți să se bucure acea „comunitate” sau acel om, sau cine o fi în frunte, că nu e nevoit să suporte un newbie care să-i facă tone de greșeli și să-l tragă în jos, în timp ce acesta (șeful, superviserul) îl trage în sus, învățându-l meserie și acceptând că nu poate așa mult, la acel moment. Ghici ce. Am fost luat complet de la zero, și toți se poartă cu mine de parc-aș fi complet nou, deși din multe perspective știu chiar mai multe decât ei. Cum se poate așa ceva ? Situația face ca majoritatea ălora care lucrează acolo să aibe maxim 1 an experiență (cu mici excepții). Altă întâmplare face ca eu să am aproape 2. Înțelegi unde bat ? Încă nu înțelegi tocmai bine. Stai și tu puțin că ajung acolo.

Le-am zis clar ce vreau, ce aștept, ce știu și așa mai departe. Fără ocolișuri, fără bâlbâieli. Asta vreau, asta am făcut, la asta mă pricep, cu asta mă simt confortabil. Știu că aveți asta, vreau să fac asta și știu că mă puteți pune pe zona respectivă. Frate... nu le-a păsat câtuși de puțin, ba chiar mă încurajau să fiu „flexibil” și să încerc să învăț altă meserie, că așa e lumea, așa e bine. Deci eu flexibil, și voi, găuri de fund ce sunteți, fixiști și complet în control, chiar dacă faceți un waste of a good lad knowing his trade.

... for the record, am ajuns, până la urmă, pe unde-mi doream, doar că am fost nevoit să trag de mulți oameni, să suport mult bullshit, pentru asta, și în ciuda faptului că la fostul loc de muncă eram plătit mai bine decât aici, tot am tras. În fine.

Am fost, totuși, luat de la 0 și pus sub „tutela” unui minion din ăsta cu vreo lună vechime în firmă, să mă învețe „meserie”. Frate, își făcea ăla treaba la o zecime din viteza normală la care-ar fi normal, pentru că e normal, pentru c-am fost acolo, pentru că așa se întâmplă când ești nou. Dar vai :) nu se putea abține nici o clipă să-mi explice în lung și-n lat cum și ce trebuie să fac, în ciuda faptului că i-am zis și chiar arătat că știu cu ce se mănâncă respectiva chestie.

Stai, nu te zgâlțâi la ideea că încerca să fie doar un om care încerca să ajute. Așa am zis și eu prima dată. Știu că-s nașpa de fel, dar încerc, pe cât posibil, să gândesc logic și să fiu mai optimist și recunoscător pentru... gest. Până am încercat să-l ajut la muncă și acesta să se enerveze exclamând: „Ia mâna că greșești și-s responsabil! Lasă că fac eu, că știu mai bine!”. Nu știu dacă astea au fost exact cuvintele, dar... din clipa aia m-am dat la o parte și am stat degeaba, efectiv. Ah, tipul are vreo 35 de ani.

Asta e munca. Vine și partea cu acasă.

Stau liniștit, îmi pun lucrurile pe unde o fi, nu e tocmai mizerie, e doar puțină dezordine. Dar hei, am o cameră proprie aici, și acea dezordine reprezintă dovada, pentru mine, că eu chiar locuiesc aici și nu stau în regim hotelier, urmând ca în orice zi să fiu nevoit să plec. Nu zic că se așteaptă cineva de la mine să fac asta, doar... descriu sentimentele pe care le simt în funcție de caz. Dar vai, am o mamă...

„Ia-ți cheile de-acolo și pune-le bine!” , „bagă hainele alea în dulap!” , „Bluza aia trebe spălată, adu-o!” , „Lemnul ăla nu e suficient crăpat, nu o să-ți ardă!” , „Ciorba nu se face cu smântână, fă-o altfel, că știu mai bine” și nimicuri din astea mici.

Deci... probabil știi că am locuit singurel ceva ani de zile, bazându-mă pe nimeni altcineva decât pe mine. Chirie, cheltuieli, mâncare, și grija de sine aparțineau de mine și atât. Aș putea spune că m-am obișnuit astfel și acum că am ajuns aici și cineva încearcă mereu să-ți... impună punctul de vedere, ba chiar să se enerveze și să fiu numit nerecunoscător pentru „sfaturi” e.. hm. Acum 10 ani, probabil era altă poveste, deși și atunci locuiam singur, iar acum am 25 de ani, însă... cer prea mult de la expresia: „Bine, fă cum vrei tu, cine știe, poate o fi mai bine” de la situațiile descrise mai sus ? Că mnah, dacă nu e mai bine, atunci asta e, recunosc, văd, și schimbăm.

Oamenii au nevoie să aibă dreptate :) au nevoie să te țină sub papuc într-un fel sau altul. Ori asta, ori să fie strânși sub papuc ca și lipsiți de responsabilitate ce sunt, chestie care nu-i cazul în ceea ce debitez eu pe-aici, dar ca idee.

Am plecat de la singurătate, dar mi-e dor de ea. De independență. Știam că-mi va fi dor, știam c-am să mă simt astfel, dar e greu să gândesc cu aceeași claritate acum date find sentimentele diferite.

E o chestie interesantă: Crezi că ai dreptate în funcție de sentimentele pe care le ai. Deci, până la urmă, sub ce sentiment ai cea mai mare dreptate ? Nici eu nu pricep întrebarea pe care-am pus-o acum, mi-a răsărit în cap acum, random. O să mă gândesc la asta.

Nu mă descurc bine când nu mi se acordă șansă la independență. Nici nu știu ce să fac, pentru că regulile nu-mi mai aparțin. Și nu consider a fi altceva decât slăbiciune din partea mea (date find sentimentele actuale) deci nu prea știu cum să mă descurc. Vedem, totuși, pe viitor...

Schimbări - Un fel de jurnal

Hei. Uite, s-au întâmplat schimbări în viața mea. Eh, zici că vorbesc despre clișee din nou ? Nu... nu sunt tocmai clișeee, stai liniștit, deși unele din simptomele de care sufăr momentan ar putea fi, din păcate, dar hei, toată lumea-și permite așa ceva din când în când, așa că dă-mi măcar asta. Mă rog, și dacă nu-mi dai, nu mă prea deranjează, e ok.

Ideea e că nu am cu cine vorbi, ca de obicei, marele meu obicei, mă simt foarte singur. Dar nu e genul ăla de singurătate, că nu poți socializa cu unul și cu altul despre nimicuri. Adică știi despre ce vorbesc, nu ? E genul ăla de singurătate că nu te poți confesa unuia sau altuia despre ceea ce simți în interiorul tău combinat cu sentimentul acela de satisfacere de după, că ai fost ascultat, că povara nu mai e atât de mare. Așa mă simt acum.

Ce ? Merit sau nu asta ? Probabil merit asta, din moment ce nici eu nu sunt nu știu cât alături de anumite persoane, sau de orice persoană, dar hei... mă plâng aici, nu judec, nici nu reproșez. Te simți aiurea, te plângi. Simplu, nu ?

M-am mutat de curând, dintr-un oraș într-altul. Vezi tu, până acum locuiam de unul singur, într-o chirie modestă, finanțată de un job la fel de modest într-un oraș... tot modest să spunem. Viața era „trăibilă”, dacă e să mă exprim astfel. Aveam ce să mănânc, câte o mică „drumeție”„ odată la ceva luni ca să scap de rutină, și chestii asemănătoare. Nu foarte exagerate, bineînțeles, că mnah, depășim modestia și apoi nu e ok.

... am vrut mai mult, la un moment dat. Mă simțeam singur și voiam să fac ceva să nu mai fiu singur, și mi-am spart capul gândindu-mă ce-aș putea face, oare. Nu, nu exista nici o soluție rapidă. Să pocnesc din degete și gata, să nu mă mai simt așa. Erau nevoie de ceva schimbări care aveau să fie „implementate” de-alungul a ceva timp, și nu avea să fie deloc plăcut, mai ales că principala chestie pe care trebuia s-o fac era să ies din așa zisa mea zonă de confort. Așa că am ieșit. M-am mutat de-acolo. Mi-am dat demisia, am renunțat la chirie și am venit într-un sătuc să stau cu ... maicămea. O femeie cu care nu pot spune că m-am înțeles prea bine, mai ales de ceva ani încoace, dar hei... este și regrete referitoare la când nu o mai ai și... chestii asemănătoare.

I-am propus să vin la ea, să mă angajez prin zonă, s-o ajut cu una cu alta și să-mi permită să... stau prin preajmă ca să-mi strâng ceva bani ca mai apoi să migrez mai departe undeva nou, poate cu o facultate la bord, și oricum, un alt oraș, cu oameni noi. O schimbare totală care să mă scuture și pe mine puțin, care să-mi permită să adopt alte unghiuri și puncte de vedere și să mă facă mai puțin respingător, ca mai apoi să nu fiu atât de singur. Eh ? Bine, voiam să fac să pară că are sens ce tocmai am zis, dar sunt salturi puțin cam mari și la limită, dar mai bine de-atât nu am și viața reprezintă riscuri. Deci nu prea pot spune că am de ales, decât să fi stagnat acolo unde eram și unde mergea tot mai rău, dintr-un motiv sau altul.

Bineînțeles, nu putea fi perfect, aici sunt în mijlocul lui nicăieri, nu am legătură de internet, iar eu tocmai pe el îl stresam de câte ori mă simțeam singur. Chiar și acum scriu în notepad și o să mă folosesc de wi-fi-ul de la telefon ca să postez chestia asta, ceea ce e puțin penibil, dar hei.. atâta timp cât merge, e perfect. Sper să nu consume prea mult trafic, că nu ar fi de prea bine.

Nu sunt dependent. E linia mea de plutire să nu mă simt în totalitate singur. Dă-mi o companie bună o zi întreagă, sau câteva zile și nu simt nevoia să navighez pe absolut nimic. Vorbesc serios.

Oricum... cum era de așteptat, acum mă simt și mai singur și devine, câteodată, insuportabil, așa cum era de așteptat, pentru că... deocamdată nu am nici cât aveam dincolo și nu e deloc, deloc plăcut. Mă simt și mult mai îndepărtat de alte persoane (dar aici sunt alte povești, bănuiesc) și... bine, în timp se rezolvă chestia asta, cel puțin eu așa am gândit, că va fi rău și apoi va fi mai bine. Plus, așa se produce schimbarea, în timp, și nu fără dificultăți, că de era ușor, bine-ar mai fi fost.

Dar e atât de greu, momentan... abia mă abțin să nu plâng, chestie care e suficient de penibilă. Mai mult din cauză că nu am cu cine să împărtășesc lucrurile astea, care mai apoi să împărtășească lucruri similare și să se formeze o punte de la unul la altul. Nu mă judeca, o să vorbesc prostii pentru că simt nevoia.

Toată lumea ar zice că o iubită ar fi soluția pentru toate. Da... bine-ar fi, nu-i așa ? Poate într-o zi, odată cu tot ce se întâmplă acum. Poate...

Acum sunt mai aproape de București, totuși, și există ceva persoane pe care le pot vizita și care chiar mă așteaptă cu brațele deschise, ceea ce-i plăcut. Da... de fapt e un plus, față de ce aveam acolo. Să nu zic că aveam numai de pierdut.

Și apoi, după ce-mi strâng o sumă de bani frumușică (dacă pot duce și asta la capăt), să fac o facultate ? Și unde-aș face-o ? Care ? Sau să investesc în altceva ? Nici n-am idee... m-am bazat pe faptul că cea mai bună idee va veni în timp, bazată pe toate circumstanțele și... deocamdată acestea încă se formează. Hm...

Sunt trist, sunt singur... mă plâng, nu știu. Caut atenție, oare e normal să cerșesc atenție ? N-am idee, simt nevoia. Ar trebui să inhib nevoia asta ? Nici nu mai știu despre ce vorbesc...

Când nu-ți apreciezi viața

        Faptul că eu nu văd decât o tipă dezbrăcată, într-o cutie, cântând la o vioară și... să mă uit pe pereți cu sprânceana ridicată neștiind ce-ar trebui să însemne asta denotă că... artiștii mă urăsc.

Pentru că va trece mult timp până să mă vezi pe mine scriind despre cât de mult iubesc viața și să-ți povestesc cele mai interesante amănunte ce mi s-au întâmplat în ultimul timp, totul cu un zâmbet din ăla pe buze de fac să pară că mi-au dispărut urechile.

Uite o teorie, oarecum interesantă, pe care-am născocit-o, și cu care nu sunt 100% de-acord, dar tot are ceva la bază: Când în sinea ta nu-ți apreciezi viața cu adevărat, iar aici mă refer cam la fiecare aspect al ei, poate din cauza unei depresii cronice, din aia ce ține luni-ani de zile, se întâmplă foarte rar să povestești cuiva cu plăcere... despre ziua ta. Are sens ?

   - Hei, ce mai faci, cum ți-e viața ?
   - Bine, n-am idee, same old. Tu ?
   - Ah, am făcut blah, blah, blah și ăla mi-a zis că etc, etc, etc și stai să veeezi.
   - Ah, ce tare!
   - Ție cum ți-a fost ziua ?
   - N-am idee, la fel ca orice altă zi.

Story of my life...

Teoretic nimic din ceea ce ți se întâmplă nu se digeră, ca și cum ai mânca constant un fel de mâncare super nașpa ce-ți stă constant în gât, și apoi, după ce trece o grămadă de timp, nici nu mai realizezi că-ți stă în gât, dar tot nu-ți vine să povestești experiența. Prefer doar s-o lași baltă să fie acolo și mai dă-o dracului.

Bine, există și posibilitatea să nu fi genul de om vorbăreț, sau doar să aștepți să fi întrebat specifice despre ce ți se întâmplă, sau să se arate interes, curiozitate pură, nepângărită de vreun simț de datorie în stilul: „Tre să ascult și io că altfel se supără, sau nu mă mai ascultă pe mine”. Deci să simți că viața ta oricum nu interesează în mod deosebit, deci de ce te-ai obosi să începi să dezbați ce ți se întâmplă ? Știi tu, genul ăla de pesimism și stimă de sine scăzută. Nu e chiar așa de rar conceptul.

Dar, totuși, poate fi și pentru că nu pare să-ți apreciezi viața deloc ? Să nu guști glumele celor din jur, să nu tragi aer în piept de dragul de a avea senzația aia că ai plămâni ? Sau nu știu... deseori (adică acum) am impresia asta.

Dar nici așa nu prea merge, pentru că există genul ăla de persoane depresive, care știi că-s triste și „încearcă” să își distragă atenția de la aceasta find atente la orice fel de detalii din viața lor pe care mai apoi să le relateze oricui ar fi dispus să asculte, sau oamenilor apropiați sau mă rog. Știi numărul ăla de detalii pe care-l bagă în monolog ? De-ai avea capacitatea aia la sesiune, ai fi cel mai norocos om în viață.

Okay, nu e bună teoria. Dacă nu vorbești despre ziua ta, sau despre viața ta, nu înseamnă neapărat că nu-ți apreciezi viața. Cel mai probabil doar simți că nimănui nu-i pasă, cu adevărat, de ce ți se întâmplă, decât de dragul de a-ți fi aproape, eh ?

Curvă dramatică ce ești... ce-ai ajuns să scrii, bată-te clopotnița sfântului Zebedei ...

Oare ești un blogger mai desăvârșit dacă scrii mereu despre chestii pozitive și drăguțe și entuziaste ? Probabil.. da, da.. probabil.

Schimbarea nu e nici bună, nici rea

Stau liniștit în pat, mi-am luat o bere (se întâmplă rar, stai liniștit, nu-s alcoolic, încă), o desfac cu o oarecare poftă, dar mai degrabă pentru a acționa ca somnifer, pentru că vezi tu, mâine mă duc la scârbici. Mă forțez, că afurisitul ăsta de dop nu se prea mișcă. Ah, bluza, merge cu bluza. S-a deschis. Torn în pahar, că parcă mai cu poftă beau așa, guri mai mari, aroma se simte altfel. Mă rog, e doar bere, nu e whiskey, sau altceva mai extravagant. Iau o gură mare și mă gândesc...

N-o să mai am parte de statul ăsta în pat, lejer, oricând vreau eu, nici băutul de bere când „mi se scoală” (tre să apreciezi faptul că nu beau zilnic, ci doar odată la ceva săptămâni, dar ideea că pot face asta oricând îmi permite să mă simt bine), deschisul paginii de blog și începerea procesului intelectual de a mă contrazice cu mine însumi în scris. Știi de ce ? Pentru că urmează o schimbare destul de mare pentru mine și mi-e un pic frică de ea. La dracu, visez urât despre asta de ceva zile, și probabil, la noapte, va fi cam la fel. Ugh.

Eu... locuiesc singur de ceva timp, aș spune că de vreo 10-11 ani, dar am făcut o pauză acum vreo 2 ani, sau aproape, deci să zicem că de 2 ani. Mi-am găsit job, mă întrețin bine-merci, îmi cumpăr ce vreau, îmi fac programul cam cum îmi doresc, totul e destul de okay(ish), pe premisa că-s independent. Dar sunt și destul de singur. Adică... nu mă înțelege greșit, confortul e maxim, lejeritatea e cam cum și-ar putea dori oricine, însă viitorul arată sumbru și repetitiv, și nu spectaculos sau măcar debordând de fericire așa cum ar fi drăguț. Așa că am decis să fac o schimbare și am pus rotițele în mișcare în sensul ăsta. Și mă așteptam, pe-atunci, să-mi fie frică, iar acum îmi este.

Of, vai, nu te mai tot învârti în jurul cozii, idiotule și zi odată, despre ce mă-sa de schimbare tot vorbești ?

Bă, pentru că plătesc chirie și stau și într-un oraș relativ mic, am decis să merg să stau cu ai mei o vreme, de vreme ce mi-au propus asta și m-au asigurat că nu trebuie să plătesc acolo nu știu ce, ci câte o eventuală pâine sau mâncare, că mnah, așa e frumos. Și am zis fain, ei stau pe lângă un oraș mai mare, e potențial acolo, am și un job care m-ar aștepta (aceeași chestie ca aici, deci fiindcă am experiență, am șanse destul de mari). Practic pot strânge niște bănuți, poate fac o facultate, din nou, care să-mi prindă bine, dacă nu din punctul de vedere al carierei, atunci măcar al egoului. Plus, pe-acolo s-ar învârti persoane cu care m-aș înțelege bine, considerând singurătatea din văgăuna asta. Ce dacă nu există internet pe-acolo, prin cablu... supraviețuiesc, mă concentrez pe muncă, studiu, și eventual călătorit. Teoretic aș avea o viață mai bună, nu-i așa ?

Dar... ar trebui să renunț la confortul de-aici, la lenevit, la regulile proprii. La independența de o viață, parcă, în favoarea locuitului cu niște oameni care se numesc părinți. Groaznic! Cum să fac asta ? Parcă nici nu mai știu regulile! Plus, nu mai am internet, decât ce-mi dau ăstia de la portocală. Și nu e extraordinar, mai ales pe o lună întreagă. Vai, serialele mele... muzica. La naiba.

Schimbare, al dracu schimbare. De ce nu evoluție ? Adică să păstrezi tot ce ai și doar să adaugi mai mult ? Sau să îmbunătățești ceea ce ai deja ? De ce să renunți la lucruri pe care le ai acum în favoarea altora ? Nu-mi place, nici nu știu dacă e schimb echivalent, deci nici nu știu dacă am mai mult de câștigat sau de pierdut. Nu mă judeca! Țin la chestiile mele, e și normal.

Bine, poți să mă judeci pe premisa că tot ce tre să fac e să renunț la zona mea de confort pentru oportunități de fericire mai pe viitor, mult mai târziu. Că asta mi-ar oferi o perspectivă nouă și speranțe noi și drăguțe, și nu frica de mediocritate continuă sau... sau... berea mă-tii, îmi pierd ideea.

Cred că câteodată e ok să faci o schimbare la tine, de dragul de a te menține „în formă”. Să nu te plafonezi pe un singur drum, și anumite stereotipuri. Caracterul tău ar deveni leneș, iar tu te-ai transforma într-o persoană plictisitoare, pierzându-ți potențialul de dragul... lenii, și al chestiilor asemănătoare.

Știi care-i faza ? Totul sună bine spus așa, dar când ești pus în situația de a pierde zona asta de confort pe bune, și ideea că nu o mai vei putea recupera, ți se cam face frică și vrei să faci cale întoarsă. Dar a sunat bine în teorie, și nu trebuie să dăm înapoi, nu ? Nu, nu, nu... avanti, bagă viteză leneș bun de nimic ce ești, tu-ți smântâna ta de pe mămăligă de vagabond, muncește pentru viitorul tău!

Egh... schimbarea nu e nici bună, nici rea. E o durere de măs(e)a cauzată de dentist. Necesară... câteodată.