In imagini sau in cuvinte ?

Mi-am pus astazi o intrebare simpla: Cum e mai bine sa gandesti ? In imagini sau in cuvinte ? Adica... poate pare o intrebare stupida sau inutila, sau nu stiu... insa pe mine m-a strsat putin astazi pentru ca... eu cam toata viata am gandit in imagini si atat, fara cuvinte. Adica daca incercam sa vorbesc singur in mintea mea, ar fi trebuit sa ma concentrez, insa daca ma gandeam in imagini, era foarte usor, imaginile mergeau una dupa alta intr-un timp foarte scurt. De fapt, astfel pot sa reactionez mai repede, cel putin asa cred, mai ales atunci cand ma aflu sub presiune, pentru ca... logic ar fi ca in cuvinte ar trebui sa vorbesti tu cu tine insuti timp de nu stiu cate minute (cum vedeam prin filme sau seriale) si... asta o fac in imagini in cateva secunde. Nu stiu exact ce sa zic in cazul asta. Cred ca am vazut un fel de documentar despre chestia asta acum mai mult timp si faza e ca nici nu mai stiu care e mai bine sau daca e vreuna buna sau rea sau... nu stiu.

Bine, probabil majoritatea gandesc si in imagini, si in cuvinte, insa eu chiar gandesc doar in imagini. Daca ma gandesc bine, chestia asta se intampla doar pe la inceput, cand ai o varsta cuprinsa intre... 1-3 ani, sau asa ceva, iar asta ma face un fel de dobitoc, dar... hm.

Voi cum ganditi ?... pareri, pareri... nu gasesc referate sau idei pe net.

Cum e atunci cand iubesti ?

Cel putin din punctul meu de vedere... as putea spune cateva cuvinte, mai ales ca m-a apucat o nostalgie oarecum stresanta, dar totusi placuta... nu stiu...

In primul rand, atunci cand iubesti o persoana cu adevarat circula prin tine o gramada intreaga de sentimente si sentimente care mai de care puternice, iar altele nici macar nu constientizezi ca le simti... de aceea cred ca e atat de greu sa ne dam seama atunci cand simtim placere, simpatie, prietenie sau iubire... uneori o confundam si cu ura, ceea ce e putin ironic, dar cam adevarat, insa cred ca se intampla atunci cand suntem ceva mai mici.
Genul de iubire adevarata este acel sentiment care-ti da mai multe sentimente contradictorii, iar cand zic asta ma refer la faptul ca poti simti slabiciune si in acelasi timp putere, sau poti simti fericire si in acelasi timp tristete, sau teama, dar si curaj... si cel mai aiurea e cand vrei cu adevarat ca acea persoana sa fie langa tine, insa te straduiesti sa o indepartezi pentru ca... uneori asa e mai bine si asa trebuie facut. Nu stiu dac-as putea da exemple, stiti si voi tot felul de situatii din realitate sau din filme, sau nu stiu...

Multi spun ca iubirea nu exista si e doar asa de fatada, o scuza ca un tip oarecare sa fie cu o tipa ce arata bine sau... mai stiu eu cum, insa parerea mea e ca daca majoritatea folosesc iubirea ca si scuza pentru a se apropia de o fata doar asa din placere, de ce nu poate exista si un sentiment real ? Adevarat, este foarte rar sa vezi asa ceva datorita divorturilor si datorita cazurilor care se mai aud, si mai ales fazele care se intampla intre adolescenti, ca doar ei spun cel mai des ca dragostea nu mai exista, insa suntem adolescenti, ce simt noi despre subiectul asta ? Stim ca vrem sa-l simtim, stim ca nimeni n-a inventat indragosteala ci ea doar exista, stim ca noi oamenii putem simtii asta, iar restul vietuitoarelor nu simt (sau banuim asta) si stim ca ea poate exista in foarte multe forme. Bun... deci ne pricepem in a analiza subiectul asta, insa analizand nu inseamna ca poti trai sau simti, la fel ca si cu viata. Nu poti trai viata daca o analizezi continuu, iar asta e o lectie pe care inca n-am priceput-o nici eu, si sincer nici in dragoste nu reusesc. Cred ca de cand ma stiu n-am reusit sa ma indragostesc cu adevarat, mai mult am reusit sa ma indragostesc de faptul ca cineva s-a indragostit de mine sau m-a placut mai mult si cam atat si... eh, haide, nu sunt singurul care a facut asa ceva, de fapt o gramada fac chestia asta si nu e chiar destept, da' eh...

Si oricum... de ce majoritatea renunta la sentimentul asta in favoarea altor placeri superficiale ? De fapt, e usor raspunsul: pentru ca e prea greu, cel putin in ziua de astazi. Ma gandesc ca atunci cand iubesti cu adevarat, stii sa respecti 100% persoana respectiva, stii sa ai grija de ea in asa fel incat sa nu o sufoci, stii s-o iubesti fara sa te gandesti ca ai nevoie de ea sau ca e viata ta si fara aceasta nu poti trai, altfel revenim la ce-am zis la inceput: dragostea e o multitudine de sentimente care mai de care intense, iar posesivitatea e unul din acele sentimente mai intense, iar paranoia la fel (mai pe la inceput). Acum... de ce sa nu renunti la sentimentul asta in favoarea celor superficiale ? Pai... de-alungul vietii am invatat 2 chestii: 1. Atunci cand lupti cu adevarat pentru ceva anume, finalul e cu atat mai dulce cu cat lupta a fost mai intensa... chestia asta mi-am dovedit-o singur din curiozitate si uneori din placere. Apoi: 2. Omul vrea sa se simta bine si fericit, iar din ce-am invatat eu la filosofie, lucrurile stau in felul urmator: Era odata un tip pe nume Aristip ce a spus cam asa: Toate placerile sunt la fel, nu exista o placere mai placuta decat alta. Era genul de om caruia-i placea sa-si traiasca clipa, sa se bucure de prezent si sa nu incerce sa se preocupe prea mult de viitor sau trecut, insa mai tarziu a venit un alt tip pe nume Epicur, iar tipul asta l-a contrazis spunandu-i ca nu toate placerile sunt la fel. Ele difera din mai multe puncte de vedere (calitativ, cantitativ, etc). Apoi a ajuns la concluzia ca placerile trupesti (o mancare, de obicei) e mult mai putin intensa sau durabila decat o placere spirituala (implinirea pe plan profesional, sau... ehe, dragoste) si ar trebui sa incetam sa ne gandim ca orice am face, vom ajunge la acelasi nivel de fericire. Cel putin cam asta am inteles eu din notitele pe care mi le-am luat din clasa, dar oricum mi se pare destul de interesant s-o iei asa.

Bine, ma doare capul, mi-am cam pierdut ideile si nu mai stiu ce sa zic. Ma gandeam ca va fi interesant, dar nu e. Cel putin mi-am demonstrat singur faptul ca analizand sentimentele e oarecum o prostie. E mai bine sa nu le cauti, sa nu te gandesti la ele, ci doar sa lasi viata sa mearga de la sine si sentimentele vor da navala pe tine. Daca esti genul caruia nu-i place sa-si asume riscuri, vei incepe sa analizezi toata situatia astfel incat sa fie in favoarea ta, iar astfel totul isi va pierde din asa-zisa savoare, iar eu nu prea am idee despre ce vorbesc, decat asa in teorie pentru ca nu am gustat inca savoarea respectiva. Bine, si ce ? Sunt genul ala caruia nu-i place sa riste... sau mi-e frica, dar oricum... vorbesc despre dragoste fara sa stiu cu adevarat ce este, o iau logic si... o analizez...

Dracu' ... ma enervez singur... si nu am reusit sa scriu ce mi-am propus. Sorry...

Care-i faza cu presedintii de-aici ?

Mnah, sa scriu si despre politica ? Hm... de ce nu ? As avea cate ceva de zis, sincer...

De cand a inceput toata chestia asta cu alegerile a fost inevitabil sa nu ,,observ" cine candideaza, cine ce planuri are, care a reusit sa stranga cele mai multe voturi in turul intai, iar apoi am reusit sa aflu mai multe despre boii astia doi care se lupta pentru putere, faima, bani, sau... pentru ca sunt atat de altruisti si atat de siguri ca pot aduce tara asta pe picioare, pot sa ne ofere o viata mai buna zdrobindu-se patriotic. Hm... nu-mi vine sa cred cat de... hm...

Hai s-o luam cu inceputul. La inceput erau vreo 12 candidati, daca nu ma insel. Fiecare avea cate un plan in minte, sau cel putin o idee de a conduce tara asta intr-un anume fel astfel incat sa reuseasca ceea ce Basescu n-a reusit in cei 5 ani de mandat. Interesant, iarasi pare atat de greu de crezut, da' mah, astia-s oameni seriosi, doar sunt candidati la presedintia Romaniei, cum naiba sa ma indoiesc de ei ? Bine, in fine, asta nu prea conteaza... ceea ce conteaza e ca n-au reusit sa se faca destul de mult auziti asa cum au reusit Basescu, Geoana si Crin (cred ca astia au avut mai multi bani de postere, cine stie... sau poate imaginatie mai bogata...) asa ca nu au obtinut prea multe voturi, decat de prin satuletele pe care le-au vizitat, sau din posterele acelea fara prea multa ,,valoare" pe care le-au pus ici colo prin diferite orase. Si pe-aici am vazut 1-2 (si logic ca erau invizibile cand vedeai vreo 100-200 cu cei care sunt acum in varf). Acum... de ce-ar trebui sa credem ca toti astia au fost mai rai decat cei care sunt acum in turul 2 ? Doar pentru ca nu si-au facut atat de multa publicitate incat sa atraga atentia ? Ce dovedeste asta ? Poate puteau conduce tara asta mai bine decat ar fi facut-o Basescu, sau mai bine decat o va face Geoana in caz ca va castiga. Nimic nu dovedeste nimic. Poate ca si eu as putea conduce tara asta mai bine, sau poate tu, cel care citesti, insa nah... in fine.

Am vazut aseara faza asta cu dezbaterea, cel putin prima parte din ea. Pana la urma m-am plictisit si m-am uitat la un film, si nici nu stiu cine a ,,castigat", insa stiu ca sunt amandoi niste idioti si jumatate. De ce zic asta ? Pai... in primul rand ce fel de bou de viitor presedinte nu e de-acord cu aproape nimic din ceea ce spune contracandidatul sau ? Fiecare om a obtinut un anumit numar de voturi pentru... ceva, nu ? Asta inseamna ca e competent, nu doar un fraier care nu stie ce face si duce tara spre pierzanie (desi... aici e putin discutabil), iar cand ii vezi pe aia doi facand atac la persoana incercand sa-si demonstreze punctele de vedere, incalcand regulile dezbaterii explicate clar la inceput si chiar pe parcurs... Geoana amintind mereu de fail-urile lui Basescu in mandatul sau aproape trecut, iar Basescu... cel care vorbea foarte calm, foarte rar (ca era cronometrat) si care credea cu tarie ca Geoana merge in jos (quote: ,,Vom vedea domnule Geoana atunci cand vei pierde alegerile"). Wtf ? Deci admir unele din ideile pe care le au oamenii astia, dar felul in care se exprima e total aiurea, sincer.

A, inca o faza faina care dovedeste, oarecum, ce am zis despre ei. Nu m-am uitat la dezbaterea aceea in care era si Crin, insa am auzit ca l-a cam facut in multe feluri pe Geoana, si nu ma refer la vreun compliment, iar dupa ce a pierdut alegerile, a inceput sa vada dintr-o data clar si... parca ghidat de o forta divina s-a aliat cu Geoana si ii sustinea ideile din toate punctele de vedere. Deci boul si-a incalcat principiile pentru... ? Pentru a ramane la putere ? Pentru a avea mai multi bani... bine, pricep, e fain sa ai bani, insa sa faci asta in fata unei tari intregi e chiar foarte aiurea, mai ales venind din partea unui om care mai avea putin si ar fi putut deveni presedinte.

Sa fii presedinte presupune o responsabilitate imensa, un altruism iesit din comun, o capacitate de a gasi solutii in orice situatie si-asa mai departe... nicidecum vanitate, coruptie, tupeul de a face atac la persoana in fata tarii, si... ce-am zis mai sus.

Nu prea stiu ce sa zic, sincer. Urasc tampeniile astea... primarii, presedintii, majoritatea sunt dusi dracului si merita sa stea acolo, si nu la conducere. Chiar nu cred ca vreunul din ei va reusi sa faca tara asta in asa fel incat sa nu ne mai fie rusine ca suntem romani (bine, cel putin cei care va simtiti) si vom ramane in felul asta destul de mult timp, iar ei vor profita de pe urma chestiei asteia. Cel putin aici sunt de-acord cu Basescu care e impotriva colegilor lui din parlament, numindu-i... nici nu stiu cum le zice, da' stiu ca nu-i simpatizeaza, o chestie faina, pe de-o parte... insa cand esti presedinte ai nevoie de Guvern, de ministrii, si-asa mai departe... aici dreptate lui Geoana. Deci... poate daca i-ai combina pe astia doi ai obtine ceva interesant si poate chiar o solutie la toata problema asta din Romania, insa separat sunt doi ratati...

Va duceti la vot ? Cool... eu n-am chef...

Blestemul vederii...

Ei bine, sa incerc sa fac un fel de filozofie despre cat de tampit isi foloseste omul darul vederii, abilitatea de a observa lucrurile, detaliile din jurul sau, felul in care vederea il impiedica sa vada ceea ce nu poate fi vazut cu ochiul liber...

Ma enerveaza profund felul in care oamenii se neglijeaza reciproc zilnic din cauza unor defecte fizice (zic ei) sau mai stiu eu ce motive pot indruga, isi imagineaza ca pot vedea perfectiunea din momentul in care in care o ,,observa", chestie care mi se pare absolut stupida, mai ales ca nu e mai deloc sustinuta de motive reale, puternice, sau credibile, sau cum le-as mai putea numi. Personal cred ca nu prea ai cum sa-ti dai seama daca un om este intr-un fel anume privindu-l, doar, uitandu-te la mutra lui si spunand ca are nasul nu stiu si ca i-ar sta mai bine altfel, sau ca are parul aiurea si ce fel de imaginatie sau gust are cand si-l face in felul respectiv, sau... mnah, asa mai departe. Ma intreb oare cate persoane cu o dorinta de a vedea mai mult decat ce au in fata ochilor mai exista, pentru ca din cate observ pe strada, sau pe internet, sansele mele de a descoperi o asemenea persoana sunt destul de mici, desi nu pot merge la exagerari, pentru ca sunt si din astea, dar... in scadere judecand trecutul. Oricum, filosofez si eu aiurea pe-aici.

Ma gandeam, totusi, la o chestie interesanta. Oare cum ar fi sa fim toti orbi, sa nu ne mai putem vedea, doar sa ne auzim si sa ne simtim cu celelalte simturi ? Bine, facand abstractie de haosul care ar fi, ca nah, aici e doar imaginatie, o tentativa de a stimula cateva idei. Ma intreb cat de bine te-ai simti alaturi de un tip foarte urat si foarte nepopular, dar care are idei asemanatoare cu tine, sau cum te-ai simti cu o tipa grasa si... nah, asa mai departe, care sa aibe un caracter foarte compatibil cu al tau si... cu precizarea ca nu o poti atinge (:D). E totusi interesant sa stai sa te gandesti cat de multe pierzi din cauza ca te iei dupa aspectul fizic al unei persoane si ignori ce-ar putea avea de spus, felul in care ar putea fi alaturi de tine... e interesant sa stai sa te gandesti.

Eu nu stiu daca as avea curaj, insa oare cum ar fi sa te pui pe o banca intr-un parc, sa inchizi ochii si sa incepi sa povestesti cu prima persoana care se aseaza langa tine, sa porti discutii lungi, cel putin sperand ca acel cineva sa nu te considere un ciudat si sa plece de langa tine, dar ar fi totusi destul de interesant, te-ai simti destul de bine, mai ales daca ai avea una din perioadele acelea in care urasti pe toata lumea, sau cel putin pe toti cei pe care-i cunosti. Sau cum ar fi sa te duci la cineva si sa-i spui cum te numesti, sa o inviti la o discutie, iar acesta sa accepte cu zambetul pe buze. Probabil ca daca incerci asta in ziua de astazi, respectivul va considera ca faci misto si se va indeparta, ca nah... majoritatea care fac asta, o fac pentru a se amuza pe seama celui intrebat. Naspa...

Ma gandeam intr-un timp ca as vrea sa am o prietena care sa arate bine, care sa fie oricat vrea ea de slaba, dar sa nu fie grasa, care sa aibe parul lung si sa nu se machieze si tot felul de caracteristici din astea normale si naturale, insa pe masura ce ,,experimentam" viata in cele mai aiurea conditii mi-am dat seama ca risc sa fiu singur langa o asemenea fata frumoasa care nu ar stii ce sa-mi spuna care sa ma consoleze pentru ca eu am fost foarte tampit sa iau prima tipa faina care m-ar putea accepta si nu m-am gandit ca ea nu ma poate intelege, sau nu ma poate cunoaste sau pur si simplu nu vrea, iar acum daca zic cuiva ca nu-mi pasa de cum arata, imi pasa de caracter si personalitate, nu ma crede... pentru ca toti spun asta, dar macar jumatate o zic la vrajeala. Iarasi naspa...

Heh, m-am uitat adineauri (din nou) la filmul Blindness, si am vrut sa scriu aiurea cam ce am reusit sa prind din film, si sper ca am reusit. Oricum, ma simt bine ca am avut un subiect pe care sa-l dezbat si eu dupa o perioada de tacere, si e foarte aiurea ca cel mai probabil va urma o alta perioada de tacere pentru ca... mintea mea e goala... sau as putea spune ca e oarba, nu mai vad nimic cu mintea. Acum tre sa incerc sa vad altfel, sau risc sa raman la fel de orb, dar asta e altceva si ma doare deja capul.

Nu am chef si nu-mi pasa...

Heh, iarasi am avut o anume perioada in care nu am avut nici un chef sa povestesc cu cineva despre ceva sau cineva sau altceva. Am tot avut un anume sentiment, parca de... dezamagire. Nu prea stiu cum sa-l explic insa ma enerveaza aproape toata lumea pentru ca nimeni nu e asa cum vreau eu sau cum mi-as dori. Sa aibe anumite calitati si anumite defecte, si sa ma observe cineva intr-un anume fel, sa dea importanta lucrurilor care mi se par importante si mie si-asa mai departe. Aici vine faza cu: ,,Lumea nu se schimba dupa placul tau ci tu trebuie sa te schimbi dupa placul lumii" - asta daca vrei sa ,,coexisti" cu acestia. Dar stii ce ? Nu am chef sa fac asta, si nu-mi mai pasa cam de nimeni, deci o sa raman asa fara prea multe persoane imprejurul meu si o sa-mi gasesc ocupatii de unul singur. Abia astept facultatea, acolo macar vor fi chestii mai bune de facut, cel putin asa se spune.

Chestia naspa e ca, de obicei, la mine chestiile astea sunt doar periodice si nu tin o vesnicie. Daca zic ca nu-mi pasa de cineva, asta tine pana uit persoana respectiva, sau pana uit motivul pentru care nu-mi pasa de aceasta, ceea ce e trist... adica vreau si eu sa urasc, sa uit pe cineva sa nu dau doi bani, si nu tine nici macar atat cat as vrea eu, daraminte ,,forever". Dar macar tine intr-atat incat sa se enerveze acea persoana pe mine in asa fel incat sa faca ea ce-mi doresc eu, ca apoi eu... sa regret. And that's how I fuck myself all the time. Sad, uh ? Si desi constientizez toate astea, tot asa fac, ca si cum as fi programat sa fac acest ceva, fie ca vreau sau nu. Sa dau vina pe natura umana ? Sau poate sa dau vina pe faptul ca nu e nimeni in jur sa-mi spuna, sa ma certe, sa ma bata sau sa ma indrume inspre acea cale corecta ? Una din astea doua pentru ca ar fi aiurea sa dau pur si simplu vina pe mine, sa zic ca eu sunt vinovat, ca eu tre sa ma schimb, pentru ca stiu ca nu m-as schimba si lucrurile ar ramane exact asa cum sunt acum, adica naspa, iar daca dau vina pe chestiile acelea doua pe care le-am pomenit mai devreme... well, am mai multe sanse sa obtin acea sansa de ,,eliberare" din starea asta pe care o urasc atat de mult, desi n-am pomenit de ea la inceput, doar am zis ca nu-mi mai pasa. Hm... ma doare capul, din nou.

Si pana la urma sunt normal sau nu sunt normal ? Iar daca nu sunt normal, care sunt acele trasaturi care ma deosebesc de omul normal din ziua de astazi ? Si pana la urma ce e normal ? Pentru ca in mod sigur normalul nu a existat in aceeasi forma de la aparitia omenirii si in mod sigur nu va exista pana omenirea se va sfarsi, deci normalul se poate definii ca o moda trecatoare, o chestie pe care o practica toti oamenii pana gasesc ceva mai ,,normal" de facut, iar cei care nu se incadreaza in moda asta sunt considerati ciudati si sunt marginalizati si... asa mai departe. Nu ca mi-ar pasa de faptul ca ei ma detesta pentru ca nu sunt cumva, doar ca uneori ma enerveaza singuratatea si uneori, logic, ma gandesc ca anormalitatea mea alunga majoritatea persoanelor de langa mine. Dar apoi, poate nu e vorba c-as fi ciudat, poate sunt doar paranoic si totul e ok in legatura cu mine, dar apoi imi vine intrebarea: de ce sunt singur ? Pentru ca asa vreau eu ? Hm... nu stiu daca vreau foarte mult sa fiu singur, mai degraba as spune ca sunt mult prea pretentios cand vine vorba de prieteni (revenim la primele randuri). Si aici ar trebui sa-mi schimb eu gusturile in materie de prieteni si ar trebui sa accept mai multe feluri de persoane imprejurul meu, sa fiu dragut, sa fiu prietenos si-asa mai departe. Heh, da, in mod sigur n-as mai fi singur, insa as fi inconjurat de niste fraieri, cel putin asa as gandi la momentul respectiv. De ce ? Pentru ca ma cunosc foarte bine si imi pot da seama cu siguranta ca asa se va intampla, deci mai bine nu merg pe calea asta. Desigur, s-ar putea sa nu fie neaparat asa, insa prefer sa nu prea risc deoarece stiu cam ce poti pati atunci cand risti si nu mai vreau sa patesc chestii asemanatoare. Am fost destul de mult tarat prin ***** si mi se face greata cand ma gandesc c-as mai da o tura pe-acolo.

Aw, si acum imi vine sa zic ca sunt un ,,pain in the ass" si imi vine sa spun asta cum zambetul pe buze, nu stiu de ce. Ca si cum vreau sa fie persoane pe langa mine, dar zambesc in timp ce le alung. Ar fi un lucru nebunesc facut de un om nebun, daca nu mi-as aminti continuu de primele randuri pe care le-am scris aici, de faptul ca sunt un om pretentios.

Aw, whatever.

Ce intelegi din poemul acesta ?

Ma indoiesc profund ca intelege cineva majoritatea aluziilor de-aici, insa daca e cineva, chiar as vrea sa port o conversatie lunga cu acesta... de ce ? Heh, for me to know and for you to find out.

Midnight under the sheltering skies
Wish on a star for I’m paralyzed
You’ve frozen this heart, broken these wings
I need to learn again what freedom brings

Prisoner in the realm of emptiness
Breakout from this void, land of darkness.
Shadows of past can’t ruin the future
Spread my wings again just like a vulture

Ride the chilling breeze, once more I dare
Hunt for love begins somewhere out there
Beauty of forgiveness is my gain
Farewell, my unnecessary pain

Soar, Black Crow, Soar.
Search for happiness that once was yours
Entirety of heavens is all yours

Soar, White Dove, Soar.
View the world through different set of eyes
Freedom gives you the power to rise.

Fly high, Soar high,
Sorrow, Good-bye.

Viata lunga sau viata fericita ?

3:46 a.m. - Hm...






Uite ceva la care m-am gandit o vreme indelungata, un subiect pe care nu l-am auzit niciodata dezbatut. Am auzit doar cum se faceau afirmatii ca si: Viata trebuie traita din plin ca si cum e traita vesnic sau auzeam oameni care spuneau ca cel mai bine e sa traiesti cat mai mult, deci sa mananci sanatos, sa traiesti sanatos, astfel incat moartea ta sa nu se apropie ,,inainte de vreme" (orice-o insemna asta pentru ei). Am vazut oameni care faceau orice pentru a nu risca sa sufere sau sa moara, sau mai stiu eu ce alte chestii rele li s-ar fi putut intampla, dar astfel traiau o viata plina de griji, stres, fara prea multa fericire, doar preocupari, paranoia si-asa mai departe. Am vazut si oameni care nu prea dadeau doi bani pe ce chestii rele li s-ar putea intampla si-si traiau viata din plin, astfel punandu-si (uneori) sanatatea in pericol si, categoric, scazandu-si din anii din viata. Naspa situatie, mai ales daca te pui in locul fiecarei persoane de genul (ca doar din afara e usor sa presupui...)

Personal am fost mereu de-acord cu traitul vietii din plin fara sa te preocupi total de cum sa ramai mai sanatos sau cum sa ramai mai mult in viata. Ma gandeam mereu ca ar fi nasol sa te apropii de ceasul de moarte, plictisit de viata, saturat de ea, cu tot felul de regrete fata de ce-ai fi putut face si astfel de faze, si ma gandeam la omul acela care ajunge pe la 50-60 de ani si moare gandindu-se de cate ori si-a rupt mana, de cate ori era sa moara, iar apoi... cat de viu s-a simtit dandu-si seama ca a supravietuit. Heh, sunt doua aspecte diferite privite dintr-un anumit punct de vedere care confera parerii mele superioritate (oarecum), insa dac-o luam altfel, iese altfel, si anume: Sa presupunem ca faci ce-ti place cel mai mult, esti cel mai fericit facand chestia asta, insa iti dai seama ca vei plati un pret foarte mare. Mnah, ce se intampla aici ? De multe ori incep sa apara regrete cu privire la ce-ai facut, daca ai fi putut face chestia respectiva intr-un alt mod, in asa fel incat sa nu urmeze consecinte asa rele, sau daca merita, si tot felul de chestii asemanatoare. Daca ai avut o viata super-mega fericita, insa se termina mult prea repede din cauza activitatii mult prea excesive pe care-ai avut-o (sa-i luam ca exemplu pe romanticii care au scris muzica cea mai de pret din istoria muzicii -ca, deh, p-asta o stiu si eu de la scoala- insa, din cauza ca s-au ,,consumat" mult prea repede, au murit inainte de vreme, iar cum s-au consumat, nu stiu... dar au murit putin cam prea devreme, majoritatea). Nu toata lumea moare impacata, mai ales ca ,,moartea" in sine e cel mai inspaimantator lucru (cred) care s-ar putea intampla unei persoane.

Dar toate astea nu prea conteaza in viata unui om, mai ales ca acesta isi poate schimba parerea despre orice de 100 de ori intr-un minut (iar asta e o chestie pe care-am dedus-o pe moment, fara nici un argument cu care sa-mi sustin parerea), si poate sa fie multumit cu faptul ca va muri peste un minut, insa in ultimele 5 secunde i se face teribil de frica si nu vrea sa moara. Heh, acum sunt si mai confuz in legatura cu intrebarea de la inceput, si nici nu mai stiu daca am dreptate cand spun ca telul omului este acela de a avea o viata fericita, ca e lunga sau scurta. Decat una lunga si nefolositoare, mai bine una scurta pe baza careia sa ai parte de fericire/placere (si nu va ganditi la prostii, da ? Eu nu m-am gandit...)

Acum, insa, ma gandesc ca exista fel si fel de oameni, cu pareri care mai de care diferite (despre viata, dragoste, ura, dorinte, teluri, moarte, etc.) si ma gandesc ca ar fi total inutil sa vin cu o concluzie aici, oricat ar parea ea de perfecta, deoarece mereu se va trezi cineva sa-mi dovedeasca contrariul bazandu-se pe ce-si doreste sa faca cu viata acestuia (ca vrea sa descopere pastila ce te face nemuritor, sau ca vrea sa se urce intr-un avion si sa te ia pe tine, pe familia ta si toti vecinii tai intr-o calatorie cu bilet dus spre viata de apoi), deci ajung la o concluzie absolut stupida ca omul isi urmeaza mereu dorintele, visele, telurile, ca acestea sunt bazate pe dorintele proprii sau pe diferite conceptii pe care si le-au format datorita unor alte persoane sau datorita unor imprejurari care le-au dat tot felul de idei in legatura cu viata insasi (religia e cel mai des subiect aici), deci cred ca e ok sa vrei sa ai o viata lunga si plictisitoare, sau sa ai o viata mai scurta si plina de peripetii interesante. Roaga-te doar sa nu faci parte din cei ghinionisti cu vieti scurte si plictisitoare. Mai bine norocos, cu o viata lunga si plina... heh, omul... cate-si doreste...

Eu tot nu sunt multumit, vreau raspunsuri...

4:08 a.m. Damn it...

Situatii imposibile (leapsa)

Nu stiu de ce Alle mi-a trimis si mie ,,leapsa" asta, nu am mai avut contacte cu aceasta, sau poate s-a gandit ca nu am facut niciodata asa ceva si a vrut sa vada ce-as putea scrie. Dar cel mai probabil a ramas in pana de idei si s-a gandit sa scrie si ,,Adi" :) eu oricum o fac sa vad ce iese, deci:

1. Daca ai putea sa intri si sa traiesti intr-o carte care ar fi aceasta ? Motiveaza alegerea facuta! (dar intr-un film?dar intr-un cantec?)

Sa stie toata lumea, nu sunt un mare cititor al basmelor, romanelor, chestilor inventate de alti oameni. Prefer sa citesc chestii de pe net, sau articole, dar cel mai mult sa vizionez documentare si astfel de chestii, deci chiar nu stiu despre ce carte as putea scrie. Dar despre film, pai... cred ca mi-ar placea sa fiu in filmul acela: ,,Mr. Deeds" (featuring Adam Sandler) care e un ,,taran" ce mosteneste miliarde de dolari de la o ruda pe care n-o cunoste si se indragosteste intr-un mod putin cam aiurea si are vise la fel de aiurea, dar e un tip tare acolo (ca in toate filmele). Iar cantec: Linkin Park - Numb. Nu e o piesa preferata, insa mi se potrivesc versurile, oarecum. Heh, nu am reusit sa ma gandesc la ceva mai sugestiv decat asta.

2. Daca ai putea sa ti alegi prenumele care ar fi acesta? Dar in cazul in care ai fi de gen opus?

Daca as putea sa-mi aleg singur prenumele, l-as alege tot pe asta: Adrian. Imi place, suna bine, e... tare. Iar daca as fi fost fata, normal ca m-as fi numit Iulia ^__^ e prenumele meu preferat (sau Camelia, si asta-mi place).

3. In ce alta tara ai vrea sa traiesti pt 1 an si de ce?

Ahm, e putin cam greu, mai ales ca nu am nici o idee cum e in afara Romaniei (decat ce-am vazut prin sursele media). N-am iesit din tara si nici nu prea vreau sa ies. Stiu ca aici e nasol din mai multe puncte de vedere, insa imi place sa ma stiu acasa, sa stiu fazele de pe-aici si-asa mai departe. Da' hai, bine... sa vedem. Cred c-as locui pe undeva prin Ireland. Mi se pare super, traditiile lor sunt interesante, la fel si legendele, iar accentul lor e super XD.

4. Care e visul cel mai neobisnuit ce l-ai avut si ti-l amintesti?

Cel mai neobisnuit vis. Am avut o gramada de vise neobisnuite, unul mai aiurea decat celalalt si nu mi le prea amintesc pe toate. Majoritatea sunt in ceata, adica imi amintesc doar parti si nu stiu ce-as putea scrie. Hm... a fost unul in care eram un inger (cu niste aripi super) cu rolul de a proteja un anumit grup de oameni. Am interactionat cu ei, am avut incredere si-asa mai departe pana ce i-am pandit si am observat ca sunt foarte rai si... mnah. Mi-am pierdut respectul pentru ei si urandu-i am inceput sa devin un fel de demon, si pornit la vanatoare de oameni. Aveam o coasa super tare si niste aripi negre si luam capetele tuturor. A fost super-distractiv, mai vreau odata! XD

5. Povesteste o zi din viata ta imaginandu-ti ca esti un animal.

A fost o faza super tare cand ma dadeam pe langa amicul meu sa-mi dea si mie niste lapte rece, cand deodata, am observat pe geam un idiot, deasemenea amic al amicului meu. Tipul ala ma dispera in fiecare zi cu ,,tipetele" lui in noapte si pentru faptul ca ma fugarea mereu. Nu-i vina mea ca sunt ce sunt si ca e mai mare ca mine, daca as fi fost altfel, acum ar fi fost imprastiat in bucati prin curte. Heh, oricum, ziua aia avea sa fie una super. Am reusit sa pun mana pe un os exact asa cum ii place lui, l-am tinut in gura, m-am catarat in copac pana am ajuns la strada si l-am lasat pe sosea, undeva intr-o groapa. Fraierul a simtit mirosul si s-a indreptat direct inspre momeala pusa de mine, insa nu a vazut tirul care se apropia cu viteza. Eu ma radeam in timp ce ma tineam bine de copac sa nu pic si sa nu fac pe mine de ras. Inainte sa-ti dai seama, tirul a trecut peste groapa, iar in interiorul acesteia avea sa se formeze o scena gen: Happy Three Friends. Amicul meu s-a apropiat, s-a intristat, eu l-am consolat si spre fericirea mea: Am primit lapteee!!! :D

6. Daca ai putea trai in pielea altcuiva pt o perioada limitata de timp, cine ar fi aceasta persoana si de ce ai ales-o?

Nu as trai in pielea unei persoane anume, insa stiu ca mi-as dori sa traiesc in pielea unei fete. Ma dispera uneori fazele pe care le fac, controversele pe care le formeaza si faptul ca mereu ma fac sa ma simt prost deoarece nu reusesc sa le inteleg nicicum. Mi-as dori sa traiesc in pielea lor, sa-mi dau seama de motivele pentru care se poarta asa, daca motivele sunt intemeiate, daca sunt cu adevarat mai destepte sau sunt doar istete si... multe alte curiozitati...

7. Daca te-ai trezi singur pe lume, care crezi ca ti-ar fi primele ganduri si ce ai face prima data?

Uhm >__> nu mi-ar placea situatia. Nu stiu exact la ce m-as gandi, insa sigur as incepe sa-mi formez sute de teorii despre ce s-ar fi putut intampla, as profita putin de libertate de indata ce as fi sigur ca sunt chiar singur si... in cele din urma mi-as lua viata. It sucks being all alone, damn it...

Mnah, am terminat. Uhm, nu stiu cui sa dau leapsa asta, insa daca va place, luati-o si dati-mi si mie de stire ca o faceti, sa vad :) (comment, mail, instant message, etc.)

... that was fun ^__^

Pana la urma, care-i parintele cel adevarat ?

Intr-un post anterior, am discutat putin(la comment-uri) despre care este parintele adevarat si ce inseamna sa fii un parinte, ce inseamna sa ai o mama sau un tata si daca-i poti numi asa. M-am gandit putin la subiectul asta si m-am gandit sa incep sa scriu aici despre el sa vad ce iese.

Intai de toate, ma intereseaza subiectul asta deoarece, spre deosebire de majoritatea celor care au familii normale, eu nu am avut ,,norocul" asta. Din pacate am pierdut doi tati, in moduri diferite, iar pe primul nu prea regret ca l-am pierdut (ce vorbesc ? De fapt ma bucur...), iar acum cred ca-l voi avea pe al lll-lea, sau cel putin asa sustin unele rude, dar oricum ar sta situatia, m-am cam saturat sa-i schimb atat de des asa ca, cel mult, va ramane un prieten si-atat, desi el ma considera mai mult.

Bine, bine... hai sa dau cateva detalii ce fac referire la o parte din viata mea. Pana pe la varsta de 5 ani am trait alaturi de mama mea naturala si tatal meu natural. Cam cand am atins varsta aceea, tatal meu a ales (prin moduri nu prea placute) sa ne paraseasca, iar eu, mama mea si cu sora mea am ramas singuri o vreme pana ce maicamea a cunoscut (sau s-a hotarat sa cunoasca mai bine) un alt barbat care avea sa devina noul nostru tata. La inceput nu era chiar ok pentru noi prezenta sa, dar ne-am obisnuit destul de repede fiind mici si pana am ajuns pe la 18 ani (aproape) il vedeam ca pe tatal meu real deoarece... m-am atasat de acesta, avusese grija de noi asa cum a putut si s-a comportat ca un tata adevarat, cel putin dupa parerea mea, insa din cauza unei boli fatale, s-a dus si el si iarasi am ramas singuri, cel putin eu si maicamea pentru ca sor'mea find mai mare s-a casatorit si acum are propria sa familie. Eu am ramas aici singur sa merg la liceu, iar maicamea a ramas in strainatate unde a plecat cu putin timp in urma pentru a-s putea face in asa fel incat sa ne descurcam din punct de vedere financiar. E destul de greu sa lucrezi aici fara o facultate, plus sa ai grija de altcineva, deci asta a fost una din cele mai bune decizii pe care le-ar fi putut lua. Acolo a cunoscut pe altcineva, si am inteles ca nu poate ramane singura deoarece nimanui nu-i place asta, cel putin asa cred, iar eu imi voi face o viata a mea curand, iar ea va ramane cam singura, deci ma bucur ca acum e fericita alaturi de noul sau prieten ( - o expresie pe care o cam urasc, insa nu stiu cum sa zic altfel).

Bun, deci revin la intrebarea mea: Care e parintele adevarat ? Cel care ajuta la crearea ta din punct de vedere genetic si-asa mai departe, sau acela care are grija de tine, desi nu-l poti numi un parinte in adevaratul sens al cuvantului ?

Pe de-o parte, am auzit de la multi chestii ca si: ,,Indiferent cu cine te incurci, cine are grija de tine sau de cine te atasezi, parintii tai adevarati sunt aceia care te-au facut, oricare-ar fi relatiile tale cu acestia sau orice-ar fi facut oricare dintre voi." O chestie care suna destul de corect, cel putin la prima vedere, iar eu am crezut asta odata, atat de mult incat am fost foarte curios sa-l vad pe tatal meu adevarat, acela pe care nu l-am mai vazut de circa 12-13 ani (de la 5 ani), care era tatal meu adevarat. Am ajuns la el, desi nu mai stia nimeni ca merg la el (nu locuieste departe) si, povestind cu acesta, am inceput sa-l citesc destul de repede, nu stiu de ce, poate si pentru ca mi s-a povestit destul de mult despre acesta, sau poate ca e legatura aceea dintre tata si fiu, sau n-am nici o idee, dar faza e ca nu mi-a placut deloc ce am simtit si ce am vazut la el. Intr-o ora si ceva de vorbit, mi s-au confirmat toate relele pe care le-am auzit despre el, si desi ii incercam sa fac abstractie de defectele sale, ca nah... fiecare are asa ceva, iar tatal e tata. M-a enervat cumplit si nu am vrut sa-l mai vad, si desigur ca i-am zis asta in fata, dupa care am plecat si nu m-am intors. Nici nu vreau sa ma intorc si nici nu vreau sa-l mai vad, in mare parte din chestiile pe care le-am auzit de la familia mea (bunici, matusi, maicamea) si din cauza lui, pentru ca mi-a confirmat cel putin 60% din toate relele pe care le-am auzit despre el. Fie ca e sau nu tatal meu adevarat, cel care a contribuit la creearea mea si-asa mai departe, nu-l recunosc ca si parinte adevarat, nu vreau sa-l recunosc nici macar ca si prieten sau persoana cunoscuta. Regret ca l-am cunoscut, regret ca el e tatal meu biologic si imi pare rau ca nu a calcat stramb de cand a plecat de langa noi, pentru ca sunt sigur ca mi-ar fi placut sa-l invat minte, sa-i arat putin din suferinta pe care a provocat-o el. Oricum, e poveste lunga, deci... nu conteaza.

Desi nu am fost prea mult de acord cu noul meu tata, s-a dovedit a fi un lucru foarte bun ca a fost alaturi de noi atat de mult timp si desi a trecut mai mult de un an de cand a disparut din vietile noastre, ma doare destul de tare amintirea sa si mi-e dor de el, poate asa cum ar trebui sa-mi fie dor de un tata. A fost alaturi de mine, a vrut sa fie, a inghitit multe tampenii pentru a nu tulbura prea mult linistea mea si a celorlalti membrii ai familiei. De multe ori am fost pus inaintea lui maicamea, deci el chiar avea grija de mine si sor'mea, uneori, mai mult decat ii acorda ei atentie. A fost tata adevarat, asa e ?

Oricum, nu am dezbatut prea mult intrebarea mea, mai mult am povestit, si nici nu mai prea am chef sa fac tot felul de observatii exacte sau mai stiu eu ce chestii. Zic doar parerea mea care e urmatoarea: Un parinte adevarat este acela care are grija de tine si iti demonstreaza asta, iar cel care face in asa fel incat tu sa existi... ei bine, sa presupunem ca la momentul respectiv nu a stiut ce face si a fost total iresponsabil ca adus un copil pe lume fara sa-i pese de siguranta sa, viitorul sau, sentimentele sale si-asa mai departe. Astfel de lucruri se intampla, asa cum mi s-au intamplat si mie, si faptul ca ai mostenit cateva din genele sale nu este un motiv pentru care tu sa-l tratezi cu respect sau ceva de genul. Respectul vine din munca pe care o depui pentru a-i castiga respectul cuiva, chiar si daca acel cineva e un pustiulica cu vreo 30 de ani mai micut decat tine. Asta e parerea mea...

Wow, ce interesante au devenit posturile mele >__>

Am facut doar putin rau. Nu strica...

In aparenta toate sunt bune si frumoase pe pamant (in afara de criza, cred). Desi invatam pe la scoala, gasim pe net sau auzim de la prieteni, respectiv cunoscuti, nimic nu prea pare a fi poluat, nimic nu pare a fi rau si totul arata cam la fel cum era si inainte, iar aici ma refer la tot ce ne inconjoara. Daca nu v-ati prins, ma refer la poluare, chestii ecologice si-asa mai departe. Mda, subiect mult prea mult dezbatut, adica prea multe vorbe si mult prea putine fapte. Dar, oricum, ce vreau sa zic prin faptul ca totul e aparent ok ? Hm... cand spun asta ma refer in mare parte la convingerea unora ca noi, oamenii, poluam destul de putin aerul comparativ cu alte surse naturale de poluare (ca si vulcanii, incendiile si mai stiu eu ce...) si toate fazele astea referitoare la: ,,Nu mai poluati aerul!", ,,Nu mai deversati gunoaie in rauri", ,,Nu mai aruncati resturile nefolositoare aiurea, folositi containerul/cosul de gunoi" si nu in ultimul rand ,,Reciclati!". Multi spun ca nu suntem deloc amenintati de chestiile astea rele pe care le facem si nu prea avem de ce sa ne ambalam cu ,,protectia mediului" si toate aiurelile astea. Care e parerea mea ? Sunt fraieri si voi sunteti fraieri daca-i judecati la fel ca ei.

Poate ca e adevarata faza asta, adica faptul ca Pamantul nu e nu stiu cat afectat de poluarea noastra, iar multi dintre oamenii care sustin produsele ecologice vor doar sa se imbogateasca imprastiind zvonuri false despre cat de rau va fi de noi pe viitor daca vom continua mediul asta de viata si nu vom apela la produse ca si cele ale lor pentru a reduce poluarea. Adevarat, sunt multi idioti ce vor sa se imbogateasca rapid, insa sunt si foarte multe persoane cu petitii si chestii asemanatoare care nu fac nici un castig de pe urma chestiei asteia. Ce sugereaza asta ? Mie-mi sugereaza ca omul este mult prea comod si iubitor de lux pentru a renunta la stilul asta de viata doar pentru a pastra curat un loc care (cica) nu va fi distrus de gunoaiele noastre, cel putin nu in viitorul apropiat, asa ca de ce sa nu profite de pe urma chestiei asteia ? Doar o viata avem si ne putem simti bine, heh ?

Uite ce ma enerveaza pe mine la faza asta: De cand am fost mic am fost invatat sa pastrez camera mea curata din toate punctele de vedere pentru ca asa e frumos si nu e bine sa fie murdar, chiar daca nu se observa murdaria aceea si nu imi face nici un rau. Am fost invatat sa traiesc intr-un mediu curat, desi nu-mi place sa fac curat chiar mereu. Am fost invatat sa-mi pese mai mult de responsabilitati si de mine. Nu am fost invatat sa-mi pese de natura, sa plantez copaci, sa influentez comportamentul responsabil (cel legat de natura) si nici nu am fost invatat sa combat poluarea. Nici nu voi face toate astea, pentru ca personal nu-mi pasa de lume, la fel cum in mare parte nimanui nu-i pasa de nimanui. Era destul de misto daca ne puteam ,,unii" in lupta contra raului aflat sub diferite forme pe Pamant, dar desi suntem toti oameni, aceeasi specie, (cica) frati si-asa mai departe, vom fi mereu mult prea diferiti, iar interesele noastre vor fi la fel ca noi: diferite.
Aluzia din toata faza asta este urmatoarea: Nu dauneaza sanatatii daca esti responsabil si renunti sa conduci o masina ori de cate ori ai chef. Nu patesti nimic rau daca te duci pana la un cos de gunoi sa arunci o chestie care dauneaza solului. Nu vei muri daca vei cauta alternative mai sanatoase la toate obiceiurile tale si nu vei mai fi atat de corupt si iubitor de lux si bani, oricum poti muri oricand si cand se intampla asta, vei trece ,,dincolo" fara nimic, asa ca nu prea are rost. Toate astea sunt niste lucruri destul de marunte care nu prea pot face nici un rau daca sunt practicate, insa treaba asta inmultita cu 6-7 miliarde (un numar in crestere) = ceva ce n-o sa-ti placa :)

... nu voi face pe sfantul si nu voi sustine ca sunt un iubitor al naturii si responsabil in legatura cu toate astea. Se intampla de foarte multe ori sa fac chestii total aiurea ca si aruncatul unui ambalaj in iarba, in rau sau mai stiu eu ce chestie care poate polua. Apoi ma gandesc ca se intampla foarte rar din partea mea si nu prea are ce sa se intample din cauza asta. Din pacate, sunt foarte multi care gandesc ca mine, iar asta... heh. Nu are rost sa zic (pentru ca nu stiu ce sa zic).

Mda, m-am cam invartit in jurul cozii aici, in mare parte deoarece nu sunt tocmai tipul model care sa dea astfel de sfaturi, dar ma incercat si eu pentru ca (momentan) imi pare rau de ce se intampla in general si mi-e rusine de sutele de persoane aflate la putere, persoane care pot face multe lucruri bune, dar decid sa se imbogateasca exploatand in mod negativ resursele pe care le are si-asa mai departe...

In fine, trag o concluzie si zic asa: Nu ne vom autodistruge datorita poluarii pe care-o facem, cel putin nu generatia noastra si probabil vom ajunge batrani fara sa ne confruntam cu apocalipsa, insa asa cum m-a invatat maicamea de cand eram mic (si-mi repeta si acum): Pastreaza curatenia deoarece asa este frumos si nu te va durea nimic daca pui si tu mana la treaba.

Did someone heard me ? Hm, I guess not... (poate ca nici eu nu m-as auzi daca as fi alta persoana si as citi ce scrie aici. Groaznic...). Nici nu stiu de ce am zis ce am zis. M-am tot gandit astazi la chestia asta si am vrut s-o scriu aici. Nu a iesit chiar cum vroiam, dar tot e putina informatie de digerat.

Uite o piesa faina (si aluziva) - Within Temptation - Mother Earth

Unde-i mana ce ma scoate din intuneric ?

Aw, deja stie toata lumea ca sunt un melancolic incapatanat ce nu vrea sa se schimbe nicicum, iar asta inseamna multe perioade de depresii in care sa ma simt mereu singur si neincrezator in fortele proprii si... asa mai departe.

Poate ca incep sa exagerez, insa sunt destul de entuziasmat datorita amibiilor pe care mi le-am propus pentru anul asta, adica olimpiada si radio-ul si am zis ca nu vreau sa ma bucur singur de sentimentele pe care le am momentan, nu suport sa fiu singur in asemenea momente, iar acum cand m-a sunat maicamea i-am zis de toate astea, insa in loc sa ma sustina mi-a zis chestii de genul: ,,Nu conteaza daca nu reusesti, o sa ne descurcam oricum..." ceea ce e tot o chestie faina sa ti-o spuna un parinte. Practic au incercat sa ma asigure ca orice s-ar intampla o voi duce tot bine, insa ma asteptam sa ma incurajeze cu idealurile mele, sa ma faca sa cred ca voi reusi, sa se bucure pentru mine, sa realizeze ca nu mai sunt un pusti simplu, prost si-asa mai departe. Sa realizeze ca am avut mereu potential, insa am fost prea fricos sau lenes sa profit de el, iar acum cand ma incapatanez sa fac ceva bun, ma simt singur. Bine, nu sunt singur daca stau sa ma gandesc la persoanele care m-au incurajat deja, dar ma asteptam de la maicamea sa ma incurajeze. Dar tot e ok deoarece atunci cand m-a intrebat daca ma simt bine, i-am zis ca am vrut sa mai vorbesc cu ea despre tema asta si a spus ca ma mai suna zilele viitoare sa mai vorbim, iar asta ma ridica putin mai sus, dar... heh, gandul ca ea nu m-a incurajat niciodata pe temele astea nu ma face sa ma simt tocmai bine. Dar poate toata faza asta e o simpla perioada de-a mea, o depresie, un interval de timp in care nu-mi convine nimic...

Mai mult decat atat, nu stiu de ce am mereu impresia ca nu are nimeni chef sa-mi intinda o mana de ajutor atunci cand ma simt asa, sa ma ridice din pesimismul asta care ma va face odata sa dau cu capul de pereti. O persoana care sa ma faca sa rad, sa ma simt bine si sa-i spun ,,multumesc". Pur si simplu ma dispera sentimentul asta pe care-l am, nu stiu cum sa reactionez, ce sa fac, sunt foarte confuz, la fel cum am fost pana acum.

Bine, daca totusi exista asemenea persoane in viata mea, cum se face ca niciodata atunci cand ma simt aiurea, nu ma pot gandi la nimeni caruia sa ma descarc, cu care sa vorbesc ? Sunt prea pretentios ? Nu stiu... am devenit atat de bou ? Adica imi pare foarte aiurea faza asta, nu-mi prea vine sa cred ca nu este o persoana dispusa sa fie alaturi de mine, sau daca sunt orb si surd si exista cineva care sa se potriveasca descrierii pe care-am facut-o, sa vina la mine sa-mi dea cateva in cap si sa-mi tipe in ureche ca nu sunt singur! (asta in cazul in care chiar citeste ce scriu eu aici).

... uite inca o faza: Nu stiu cum se face, dar de fiecare daca cand strig dupa ,,ajutor" mereu ma astept (sau sper) ca acea persoana care sa fie alaturi de mine sa fie o ... fata. Imi vine sa rad numai cand ma gandesc ca ar fi un tip acela cu care as putea povesti, alaturi de care m-as simti bine si... nu, stai... nu-mi vine sa rad, de fapt incep sa ma simt foarte inconfortabil. Deci, categoric fara baieti! O iau razna, asa e ?

Adi, deschide usa, du-te pe hol si da-ti drumul pe scari in jos. Daca ajungi viu, sigur iti vine mintea la cap, iar daca nu, heh... ajungi intr-un loc mai bun, poate...

I'm falling too damn fast!

Ma gandeam la chestia asta de ceva timp, insa nu stiu daca mi-am facut curaj sa-i spun cuiva. Adica, sa fac situatia asta si mai stupida, nu-mi amintesc daca am zis cuiva, daca subiectul asta a fost in discutie asa ca si fapt divers, sau nu stiu, desi tin minte ca mi s-au recomandat de cateva ori niste solutii destul de bune. Despre ce vorbesc ? Pai ma ,,indragostesc" mult prea repede, iar chestia asta ma dispera la culme...

Cred ca am vorbit despre relatii si despre cum ar trebui ele sa se infiripe de mai multe ori si mereu ziceam chestii adevarate si utile, dar niciodata nu am luat in considerare propriile mele pareri, sfaturi si-asa mai departe. Mereu spuneam ca o relatie buna ar trebui formata intre doua persoane care se cunosc de ceva timp, isi cunosc unele trasaturi, calitati, defecte si-asa mai departe. O relatie ar trebui sa porneasca de la o prietenie astfel incat riscul unui sfarsit prematur (al relatiei) sa nu fie ridicat, altfel spus, daca vrei sa ai un prieten sau o prietena pe o durata mai lunga de timp nu ar trebui sa te cuplezi cu o tipa pe care abia o cunosti doar pentru ca simti tu ca ar exista un ceva care te face sa dai din coada si sa sari un sus cu capul in tavan dupa care sa incepi sa razi. Da, e greu sa te abtii, dar ce se intampla dupa vreo 2-3 saptamani cand incepi sa cunosti persoana respectiva mai bine, cand te prinzi ca nu e tocmai asa cum ti-ai imaginat, deoarece o persoana nu poate fi cunoscuta din prima, deci poti presupune cum este judecand dupa prima impresie pe care ti-o faci. Mnah, exista si norocul sa ti se intample o chestie extraordinara, sa intalnesti din pur noroc (sau soarta, cum vor altii sa spuna) o persoana alaturi de care sa traiesti niste vise interminabile, dar chestia asta... hm.

Personal mi se intampla aproape mereu sa nu ma pot abtine atunci cand vad, cunosc sau vorbesc cu o fata care pare a fi... un inger. Nu stiu daca pot fi numit pervers, sau mai stiu eu cum, doar ca nu ma pot abtine. Nu sunt genul obsedat de chestii fizice (oh, you know... sex stuff), mai degraba sunt obsedat sa gasesc o fata care sa ma priceapa, pe care s-o pricep, nu stiu. Bine, fara a da prea multe detalii, vreau sa gasesc o fata care sa-mi fie un ,,best friend" pe langa ,,girlfriend", si as vrea sa se intample chestia asta atat de tare incat imi vine greu sa las o sansa sa scape atunci cand stiu ca s-ar putea intampla chestia asta. Si asa ma dispera cand imi revin din ,,ameteala" si imi dau seama ca fata respectiva nu e asa cum mi-am imaginat, nu poate fi ceea ce speram eu, totul se face clar in fata mea si... restul se poate ghici.
Ma simt atat de dobitoc deoarece nu-mi pot stapani anumite asa-zise porniri si totul devine o simpla fantezie pentru un timp, si se termina abia atunci cand e putin cam prea tarziu. E aiurea rau faza, mai ales ca se intampla in repetate randuri, iar asta imi da o parere foarte proasta despre mine, ma face sa ma urasc, mai ales ca imi provoc singur suferinta, iar uneori (rar) fac si alte persoane sa sufere. Cat de prost poate sa fie un om ? Asta e o intrebare fara raspuns, eu mereu imi depasesc recordul personal de fiecare data cand o dau in bara.

De exemplu, au trecut multe luni de zile de cand nu am mai avut o prietena. Pe de-o parte deoarece nu am gasit nici o fata care sa fie cea pentru mine, dar apoi ar fi putut sau ar putea fi, doar ca sunt prea infricosat sa nu o dau iarasi in bara la fel cum s-a intamplat si in trecut, iar asta ma face sa stau in spatele unui gard si sa ma intreb daca sa ma intorc cu spatele sau sa sar peste el, ceea ce e o prostie, adica ori sari, ori te intorci, dar nu stai sa te uiti si sa te gandesti, e aiurea.

Ok, din nou toate fazele astea sunt pure aberatii, sau incercari patetice de a ma face sa inteleg niste chestii care-mi sunt total neclare. Scriind aici in felul asta e ca si cum as povesti cu cineva si pe parcurs imi dau seama de niste faze, insa in momentul de fata sunt la fel de dobitoc precum eram cand am inceput sa scriu, soh this sucks... badly.

Awgh, in fine, uite o piesa faina care ma face sa ma simt mai bine: Kokia - Tenshi

A inceput scoala si pentru mine...

Pana acum am ezitat sa scriu despre chestia asta. Ma gandeam ca e un subiect oarecum stupid, mai ales ca e a Xll-a oara cand incepe scoala si deja incepe sa devina monoton, insa mi-am amintit ca anul asta vreau sa fie diferit fata de cum au fost anii trecuti. Eu nu sunt neaparat genul ce iubeste ce se studiaza pe-acolo, genul ce iubeste sa ia note bune si sa fie elev model si-asa mai departe. Pana acum am fost foarte lenes deoarece mi-a displacut enorm tot ce inseamna ,,scoala". Acum, insa, m-am prins de cateva chestii pe care le stiam si inainte insa abia acum m-am prins cu adevarat. Viitorul meu nu va fi unul monoton in care va trebui sa ma trezesc dimineata de dimineata incercand sa fac un ban lucrand intr-un loc pe care-l detest, facand chestii care-mi provoaca sila sau stres (sau amandoua si altele). Apoi, stiu ca pot invata toate chestiile astea, mai ales ca am fost in stare sa invat mult mai mult de-atat si chiar daca nu-mi plac, toate tampeniile alea scolare imi vor oferi o sansa pentru a ma propulsa in varful a ceea ce inseamna ,,o cariera buna". Da, poate e putin aiurea sa ma gandesc ca voi ajunge chiar prin varfuri, insa cel mai bine este atunci cand omul este optimist. De multe ori iti fixezi un punct, dar rareori il atingi, de si mai putine ori treci peste el si in majoritatea cazurilor ajungi pe undeva pe-aproape, dar nu destul de aproape. Deci, de ce sa nu visez la perfectiune si sa ajung pe undeva pe-aproape ? Nu suntem perfecti, adevarat, dar suntem in stare sa ne imaginam asa si sa visam la aceasta, iar chestia asta te poate ajuta.

Apropo de perfectiune, anul asta ma gandeam sa parcitip la olimpiada de psihologie care se va desfasura prin februarie sau martie, nu stiu sigur. Ma gandeam ca e subiectul meu favorit si daca ma apuc sa invat de pe-acum, am sanse destul de mari sa ajung pe tara, si de ce nu: am o sansa destul de mare sa iau primul loc, iar asta mi-ar putea oferi un loc la facultate, deci un viitor exact asa cum imi place mie. Merita sa invat ca fraierul pentru asta si sa cred cu adevarat ca voi lua locul 1 ? Nu stiu ce credeti voi, insa eu cred ca da. Bine, stiu ca s-ar putea sa fie aranjamente sau ar putea fi o gramada mai buni decat mine, dar merita sa dau tot ce se poate, in primul rand pentru mine, iar apoi imi va folosi destul de bine la admitere la facultate, adica nu va mai trebui sa invat nu stiu cat. Tare, nu ? Da, nah, vad eu.
Am spus mai multor persoane despre ideea asta a mea cu speranta a-mi aduna cateva ,,sustineri"... adica: ,,Vei reusi! Stiu ca poti!" ; ,,Nu va fi greu, n-ai cum sa nu-l iei!", sau chestii asemanatoare. Da, bine, multi s-ar teme ca mi-ar putea da sperante desarte, si ce ? Sunt suparat o vreme, apoi imi trece, dar daca imi pun in cap ideea ca cel mai tare lucru care s-ar putea intampla ar fi sa iau o mentiune sau chestii din astea, cine stie pe unde ajung. Mi se strica tot moralul, incep sa nu mai prea dau doi bani pe nimic, astfel sa ajung pe undeva pe la fund. Da, profa mea aia de psihologie (cea care ar trebui sa ma sustina) a zis asta. Nu ca vreau sa fiu nerespectuos, inteleg ca s-o fi gandit la faptul ca nu am mai fost pana acum la olimpiada si alte chestii, dar ce conteaza ? I-am zis ca voi invata atat cat imi va da sa invat de pe-acum si pana atunci plus alte lucruri pe care le mai gasesc prin carti si alte locuri, nu-mi pasa, eu vreau locul 1. Dar vad eu, saptamana viitoare.

Anul asta scolar ma gandeam ca as putea merge pe la radio sa-mi fac un fel de ,,mini emisiune" sau cum le zice la astea in care-as putea face diferite monologuri in legatura cu tot felul de idei, probleme, sau alte chestii (despre care am scris eu pe la inceput aici in blog). Ma gandesc ca as putea sa-mi iau carti, sa reflectez asupra unor idei bune si sa fac o chestie pe placul multor persoane. Iarasi poate am vise prea mari, dar hey, cui ii pasa ? Adica, imi pasa mie pentru ca, nah, m-am saturat sa fiu mereu cel ce renunta pentru ca se gandeste ca nu ar putea merge bine sau cine stie ce alte chestii s-ar putea intampla. M-am cam saturat sa las paranoia sa puna stapanire pe mine si stiu ca pot deoarece asta e o chestie care-mi place si care ma face sa ma simt bine. Iarasi, sa vad ce se intampla...

In rest, nu stiu. Colegii par aceeasi, uniti, la fel cum au fost cam de cand i-am cunoscut. Ma bucur ca am reusit sa ma integrez si eu printre ei asa cum trebuie (duh, era si timpul. Clasa a Xll-a fraiere!) si ma simt destul de ok trezindu-ma in fiecare dimineata sa merg inspre scoala. Profesorii sunt mult mai ok fata de anii trecuti. Adica sunt foarte prietenosi, unii mai mult decat altii, foarte intelegatori, ba chiar par mai mult a fi amici decat profesori, nu stiu. Nu prea sunt genul care sa te doboare cu note rele, amenintari de tot felul sau mai stiu eu ce poate face un profesor atunci cand e nervos. Eu am fost tot timpul ajutat, in primul rand moral, de catre acestia, iar asta m-a facut sa ma simt bine, adica povesteam mereu cu acestia despre chestii care ma deranjau in mod special, in loc sa vorbesc cu oameni de varsta mea. Eh, nu stiu. In mare ma simt destul de bine in clasa in care sunt, in anul in care sunt, cu profesorii care fac ore. Ma simt mai putin bine ca sunt la muzica deoarece ma cam dispera materile pe care trebuie sa le invat, dar drumul spre reusita nu e mereu foarte usor, cred, dar merita sa pui mana, sa depui efort si sa faci treaba asa cum trebuie ca apoi sa fii mandru, asa e ? Mda... cred ca asa e.

Astept sa vad cum va decurge totul si cum va fi noul si (cica) imbunatatitul Bacalaureat. Ne vedem la Cluj cei care sunteti sau veti merge acolo! :)

Vreau o vacanta...

Dar nu orice vacanta...

Povesteam astazi cu o prietena despre ce ar insemna sa-ti iei o vacanta de la tine insuti, sa te indepartezi de ego-ul tau si sa te regasesti in alta parte. Cred ca e un mod de a te calma, de a scapa de unele lucruri care te preseaza si un mod de a-ti rezolva unele probleme care-ti macina mintea.

De foarte mult timp am impresia ca am o gramada de chestii pe cap, insa incerc sa ma uit in stanga si-n dreapta, dar nu vad nimic, nu aud nimic, nu stiu nimic. Peste tot e ca un fel de ceata. Ma simt ca si cum as primi palme din senin, o situatie complet stresanta, de care vrei sa scapi insa nu sti cum. Asa ma simt si eu acum, nu stiu de ce, poate de la amintiri, poate de la constiinta sau de la gandul ca se va intampla ceva pe viitor, dar tot ce stiu e ca vreau sa scap, sa plec, sa ma duc si sa revin mai tarziu, mult mai tarziu. Uneori ma gandeam cum ar fi sa dorm o saptamana sau doua continuu, doar sa visez chestii aiurea/aleatorii, lucruri care sa nu aibe legatura cu gandurile mele sau cu chestiile care ma deranjeaza, doar sa urmaresc sau mai bine zis sa traiesc diferite povesti care sa ma faca sa uit cine sunt, de ce exist, ce ma deranjeaza, ce-mi place, adica sa ma indepartez de mine. Bine, sa ma duc si sa adorm cam o saptamana nu e tocmai cea mai practica solutie, deci trebuie sa ma gandesc la altceva, insa nu stiu, chiar nu ma pot gandi la nimic, n-am nici o idee buna...

Prietena asta a mea cu care-am vorbit mi-a propus sa ma detasez de la toate chestiile astea electronice care ma tin aici legat in casa si ma tin legat de unele probleme care ma sacaie, insa nu am prea stat pe ganduri si am refuzat-o. Ahm, da... poate ca (de exemplu) calculatorul asta ma tine aici tintuit, insa nu stiu de ce nu as prea putea renunta la el. Mai intru pe messenger, mai povestesc (sa dau iarasi un exemplu - cu ea), mai citesc blog-uri, mai scriu in al meu, mai vad un film, mai ascult o muzica si-asa mai departe. Bine, am incercat si sa ies, dar nu m-am simtit niciodata ok oriunde-as fi fost, sau nu... mint. M-am simtit bine cand am fost la ea sau am fost pe la festivalurile astea anime (Nijikon/Otaku) unde m-am intalnit cu prieteni (cunoscuti pe net) care ma cunosteau cat de cat si puteam povesti cu ei fara sa ma plictisesc. Da, cred ca in felul asta reuseam sa ma detasez, insa nici ideea asta nu e tocmai practica. De ce ? Costa mult si nu am timp sa tot vizitez orase, desi am vizitat cateva pana acum si a meritat de fiecare data. Oricum... pana acum am 2 alternative: sa visez si sa ma duc in locuri mai indepartate la prieteni. Asa, altceva ? ... nu, zero...

Sincer, nu prea pricep sentimentul asta, desi incerc sa-l inteleg. Cum e sa te aflii in ceata si de cate ori incerci sa te uiti atent undeva, parca dai cu capul de un zid si cu cat trece timpul, cu atat ti-e mai frica sa nu te mai lovesti de ceva. Cam asa ma simt si eu. De cate ori incerc sa reflectez asupra chestiilor care ma deranjeaza, incepe sa ma ia o durere de cap si incep sa ma simt foarte, foarte tampit, sa nu mai spun ca incep sa am o stare urata. Poate ar trebui sa vorbesc cu cineva, insa cine ar avea chef ? Hm, eu si talentul meu de om sociabil... mda, ar trebui sa-mi dau una in cap si sa realizez ca sunt prost ca apoi sa invat sa nu mai fiu prost, adica sa reusesc sa-mi ies din carapace, ca apoi sa incep sa uit ce inseamna sa stai singur tot timpul. Sau poate-ar trebui sa invat cum sa-mi iau o vacanta de mine insumi. Sau poate ca astea doua sunt una si aceeasi chestie... aa, durere de cap... as vrea sa dau un cap un gura cuiva acum.

Deci, daca-mi iau o asemenea vacanta, cine vine cu mine ? Fac cinste cu... nu stiu inca, dar vor fi chestii gratis! Come, you're all invited.

A trecut mai mult de un an fara el...

Imi aminesc aproape totul ca si cum s-ar fi intamplat acum cateva zile, ba chiar ma simt ca si cum ar fi trecut cateva zile de cand nu mai exista printre noi. Incerc sa nu ma mai gandesc atat de mult la tot ce s-a intamplat, incerc sa merg mai departe si uneori chiar cred ca reusesc, dar cand imi revine imaginea sa in minte mi se pare ca doar ma prefac, mi se pare ca am ramas tot la momentele acelea cand nu-mi venea sa cred...

Hm, sa ma milogesc si eu... oricum nu prea am cui, iar daca voi incepe sa spun cuiva, nu-mi va spune altceva decat ,,imi pare rau" si chestii asemanatoare...
Acum un an si vreo cateva luni tatal meu (vitreg) a murit din cauza unui cancer pulmonar care s-a extins la oase si in creier si... nah, ne-a parasit fie ca a vrut sau nu. A locuit cu noi si a facut parte din familia noastra timp de vreo 12 ani, a avut grija de noi si cred ca am avut si noi grija de el mai ales prin ultimele sale luni de viata, am fost o familie, ca ne certam sau nu, nu prea conteaza. Uneori ma gandesc ca doar eu ma mai gandesc la el in felul asta mai ales ca rareori se mai vorbeste despre el, iar cand vorbeste cineva din familie de el sunt amintite mai mult conflictele din perioada aceea, partile rele din tot si tot felul de chestii. Nu-mi amintesc sa-i fi auzit zicand chestii ca si: ,,Mi-e dor de el..." sau nu stiu... nu vorbeste nimeni despre el. Ma simt ca si cum le-ar parea bine ca s-a dus. Adica, se vorbeste de bunicul meu care a murit cam cu vreo luna inaintea sa, iar de el, aproape nimic. Am reusit sa aduc in discutie subiectul asta in timp ce vorbeam cu maicamea, insa nu am reusit sa aud de la ea decat cat i-a fost de greu si cat a tras de toata lumea si cum abia s-a descurcat cu toate. Da, bine... inteleg ca nu a fost tocmai usor, insa as fi vrut sa simt putina caldura in cuvintele sale, nu stiu, orice care sa-l fi amintit inainte de toate chestiile rele. Poate ca doar eu mai am poza cu el...

Bine, poate dramatizez prea mult, insa nu o duc foarte bine cu chestia asta pe capul meu, mai ales ca uneori intru in diferite depresii din care nu ma poate scoate nimeni. Oricum, imi voi aminti singur cum era atunci cand era prin preajma...
Desi a fost tatal meu vitreg, deci nu avea nici o legatura genetica cu mine, era si el ,,inzestrat" cu talent muzical, la fel ca si mine, si se simtea foarte mandru de mine, chiar ar fi vrut sa fac o cariera muzicala, insa l-am dezamagit aproape mereu refuzand categoric. Am incercat sa-l conving sa renunte, sa inteleaga ca toate astea nu sunt de mine si chiar daca am talent sau ureche muzicala si chiar daca irosesc toate astea nu voi putea sa-mi bazez toata viata pe ceva ce nu-mi place. Din pacate nu prea reusea sa inteleaga de ce nu-mi placea, mai ales ca lui ii placeau chestiile astea destul de mult... poate ca intelegeti si voi cum e sa va placa ceva foarte mult si sa nu reusiti sa pricepeti cum se face ca altuia nu-i place chestia asta... iar daca reusiti sa pricepeti... poate era el putin mai ,,redus", dar fiecare om are defectele sale. Eu tot radeam cu el incercand sa redau niste piese pe orga (musical keyboard)... piese pe care le propunea mereu. Sau era si mai fain cand cantam impreuna... nu ne potriveam deloc la muzica, dar tot era misto deoarece era singura persoana care se sincroniza cu mine. Pe-atunci nu cunosteam nici un copil de varsta mea care sa stie sa cante ceva mai bine cat sa poata canta cum trebuie.
Imi amintesc si de zilele in care vorbeam cu el la telefon, pe cand el si maicamea erau plecati in strainatate, si vroia sa vorbeasca mai mult cu mine, ba chiar plangea uneori cand povesteam despre chestii oarecum aiurea. Eu mereu zambeam si-i spuneam sa nu mai faca asa, ca nu are de ce sa fie trist. In mare am inteles de ce se simtea asa, dar nu m-am pus in pielea lui sa-l inteleg, si apoi oricum nu prea puteam face mare lucru, dar parca tot regret asta...
Il admir pentru faptul ca a decis sa nu se mai atinga de alcool atunci cand a observat cat de rau se poarta atunci cand ,,nu e el insusi", insa ma dispera ca nu a facut la fel cu fumatul, mai ales ca asta l-a cam bagat in pamant, cel putin mai repede. Dupa cum poate stiti, fumatul in sine nu e periculos. Un om poate fuma toata viata si sa nu aibe nimic, insa daca se intampla sa fie ceva in neregula cu tine, fumatul va accelera acea infectie sau malformatie sau orice-ar fi si se vor inrautati lucrurile destul de mult. Cam asta s-a intamplat cu el si... nah, nu prea am ce zice aici, oricum nu l-ar fi putut opri nimeni de la placerea lui...

Imi amintesc cand mi-a spus sora mea ca mai are de trait maxim o saptamana, cand incercam s-o conving pe maicamea sa mi-l dea la telefon sa vorbesc cu el (erau inca in strainatate amandoi) si el era mai mereu adormit, nu am reusit sa vorbesc cu el. Cred ca a fost cea mai groaznica saptamana pentru mine, adica sa astepti sa moara un membru al familiei, nu stiu; nu e ceva usor suportabil, apoi noptile nedormite de dupa, sau ziua in care totul s-a sfarsit pentru el...

A trecut mai mult de un an si eu tot nu reusesc sa trec de zilele alea in care nu reuseam sa cred. Sunt zile in care vreau sa cred ca nu e real si ma gandesc ca s-ar putea intampal o chestie total neasteptata, intr-o zi as putea ramane cu gura cascata cand il vad ca vine inspre mine, apoi sa-mi explice cum au fost de fapt lucrurile. Dar daca nu cumva mormantul pe care l-am vazut a fost fals, totul e doar o fantezie si mai bine imi scot prostia asta din cap.

Nu stiu daca mereu, insa ma voi gandi mult timp la el si... nu stiu. Nu mai stiu ce sa zic...

- Imi pare rau de exprimare. La 4-5 dimineata nu sunt tocmai coerent.

Blogmeet Alba Iulia

Recunosc ca mi-a fost putin frica sa incep sa scriu despre subiectul asta desi am vrut sa incep, insa nu stiam exact despre ce sa scriu... de fapt, nici nu prea aveam de gand sa scriu, aveam de gand doar sa comentez, dar acum ma incumet si eu... poate pentru a nu ma simti mai prejos. Eh...
A fost o prima data pentru mine, de fapt nici nu ma gandeam ca exista asa ceva, adica... o intalnire a bloggerilor dintr-un anumit oras, insa am vazut ca se practica asta, nu doar pe-aici... si mi se pare o chestie destul de faina, mai ales ca din punctul meu de vedere - acela care se streseaza sa-si tina un blog la zi cu idei cat de cat noi este destul de inteligent (asta cred eu), deci intalnirea avea sa contina subiecte destul de bune si nu chestii pe care le discuti de sila cu cineva doar pentru a nu te simti singur...
E si ciudat faptul ca am dat peste toata povestea asta cu intalnirea datorita lui Iulia - o amica din Valcea, si ea pasionata de blogging. Cred ca uneori se straduieste prea mult sa ma faca sa ma simt mai bine, sau sa ma faca sa ies din carapacea mea (sa ies in lume), dar asta a fost cea mai interesanta chestie pe care-a facut-o pentru mine si pentru asta ii multumesc. Raman dator... cred.
Ei bine, acum sa vedem... cum a fost intalnirea. Pentru inceput as putea spune ca am incercat sa nu ma astept de la nimic deoarece n-aveam idee ce fel de oameni voi cunoaste, daca vor fi prietenosi, daca vor fi idealisti, daca vor fi oameni care considera batjocura o forma de distractie sau... nah, as putea continua dar nu i-as descrie deloc pe cei care-au fost acolo. Cam toti au fost foarte prietenosi si cam nimic din ce s-a spus acolo nu a fost considerat stupid sau fara sens (ma simt), iar asta m-a facut sa ma simt destul de bine. De-asemenea am observat ca foarte multi treceau de 19-20 de ani, in afara de micuta Alle care era cea mai mica... si totusi ea a facut toata intalnirea aceea posibila si nu cred ca mai tre sa mentionez ca e o fata destul de inteligenta pentru varsta ei...
Am observat si ca erau foarte multi oameni tacuti... nu prea stiu de ce, dar mi-au placut intrebarile lui Makavelis care au scos cate ceva de la fiecare persoana si astfel... fiecare a participat la discutie datorita lui sau din proprie initiativa, dar trebuie sa precizez (si eu) ca cel mai vorbaret om de-acolo a fost... Vizionarul care nu ezita sa-si impuna punctul de vedere in fiecare subiect care a fost discutat acolo... adica pe bune, fiecare, dar spre surprinderea mea (si poate ca si a celorlalti) nici macar un cuvant nu a fost spus la intamplare... sau, bine... pentru mine multe din cuvintele sale au fost spuse la intamplare mai ales ca nu am reusit sa-l urmaresc... nu stiu de ce, dar chiar mi-a fost greu. Nu am fost deloc la curent cu tot ce s-a discutat in cadrul intalnirii... cred ca ar fi trebuit sa invat ca pentru un examen daca ar fi fost sa-mi impun si eu parerea mai bine, cat de cat... poate ca de-aia incercam sa schimb subiectul ori de cate ori aveam ocazia... sa vorbim despre un lucru la care-as putea sa-mi impun si eu parerea mai bine. Eh, nu condamn pe nimeni... nu sunt obisnuit cu socializarea, asta e tot.
Ahm... imi pare rau ca nu i-am pomenit pe toti cei cu care am vorbit acolo, insa nu cred c-as putea scrie ceva concret... de fapt, nici nu stiu ce sa mai spun...
Cred ca voi termina cu: ,,Mi-au placut cele 3-4 ore de discutii" si ,,De ce sunt eu cel ciudat ?...". :)
M-am bucurat de prezenta urmatorilor bloggeri:

* Adrian Boholtan
* Alex Potor
* Alle
* Deme
* Jorjh
* Kabool
* Liviu
* Makavelis
* Popescul
* Stefan Irimia
* Vizionarul

Oh, si eu...
Daca se mai repeta, nu m-ar deranja sa mai vin :)

Nu ma mai inteleg...

Voi incepe asa cum imi place sa incep de obicei o... poveste:
A fost odata ca niciodata... un baiat micut, un baiat simplu... un baiat oarecare... un pustiulica pe care nu-l puteai deosebi prea tare de celelalte persoane... nu l-ai fi putut observa foarte bine deoarece nu avea mai nimic special. Vroia sa fie si el tare, vroia sa fie si el... inteles de alte persoane... vroia sa simta lucruri pe care si le imagina doar si uneori, cu o gandire pesimista, isi spunea in fiecare zi ca nici un fel de lucru maret nu i s-ar putea intampla... ca avea sa fie mereu condus si avea sa fie mereu un prost in fata tuturor. Pe masura ce crestea, incepea sa-si imagineze tot felul de situatii in care-ar putea fi... dar avea in continuare gandirea pesimista... se gandea in continuare ca tot ce-si imagineaza nu are voie sa-i paraseasca mintea pentru ca oricum toata lumea ar rade de acesta... de ce n-ai rade cand vezi un prost ca-si doreste niste chestii pe care nici nu le poate gandi corect ? Cel putin asta ar fi spus oricine... insa, eu unul am invatat ca mereu se poate intampla neasteptatul... deci, ce sa vezi... pe masura ce timpul trecea, baiatul se schimba datorita imaginatiei pe care o avea, datorita felului in care gandea... si da, se indeparta de persoanele alaturi de care isi petrecea timpul liber, ba chiar se indeparta si de familie... si vedea toata situatia asta ca pe o mare treapta pe care avea s-o coboare... in intuneric, in uitare, in pesimism... in tot ce-i mai rau... si da, chiar a coborat o treapta... si inca una... si tot asa pana a ajuns jos si s-a dat jos de pe scara pe care era, in schimb a inceput sa urce inconstient pe alta scara pe masura ce incepea sa cunoasca alte persoane care, spre deosebire de acei ,,prieteni" din copilarie care nu prea aveau nimic in comun cu acesta, aveau sa-i arate ca nu e tocmai singur... aveau sa-i arate ca existau mai multe persoane cu o astfel de gandire, alte persoane care se intrebau tot felul de lucruri... care priveau viata fara superficialitate. A cunoscut multe astfel de persoane, a inceput sa-si faca prieteni... a inceput sa fie mai sociabil... a inceput sa-si descopere calitati ascunse pe masura ce le observa la alte persoane pe care le cunostea, cu care vorbea, pe care le observa... tot ce-si imaginase in trecut devenea treptat... realitate... si nu numai... intr-un fel, a inceput sa-si traiasca visul din copilarie si, indraznesc sa spun, a inceput sa se maturizeze...
In prezent, pustiul acela a devenit un adolescent destul de diferit fata de cum si-ar fi imaginat ca ar fi putut ajunge. A devenit ce-si imaginase, a lasat in urma ce-si dorea in trecut si a inceput sa priveasca spre un viitor fara sa-si mai imagineze lucruri imposibile... fara sa mai fie atat de pesimist... acum stie ce-si doreste si are de gand sa faca totul in asa fel incat sa devina realitate.
Ei bine, viata mea nu a fost cu mult diferita de viata pe care a trait-o pustiul din poveste si chiar as vrea sa spun ca sunt exact ca el, insa... eu continui sa fiu pesimist in legatura cu viitorul, in legatura cu prezentul... continui sa-mi imaginez lucruri imposibile, ca si povestea de mai sus, continui sa cred ca multe din lucrurile pe care mi le doresc nu vor putea deveni realitate pentru ca... nu stiu, sunt un prost. Da, sunt un prost pentru ca nu am ambitie sa lupt pentru ce-mi doresc si ma las prada unor sentimente pe care ar trebui sa le stapanesc, dar... nu le stapanesc... as vrea sa spun ca am incredere in mine, incredere deplina, insa nu am... as vrea sa spun ca privesc spre viitor cu ochii larg deschisi si alert, insa eu ma ghemuiesc la pamant, imi inchid ochii si incep sa tremur cu gandul la ce mi s-a intamplat in trecut si la ce se poate intampla. Ma gandesc ca sunt mai multe persoane care (imi spun ca) sunt alaturi de mine, insa nu stiu de ce nu reusesc mereu sa scap de sentimentul de singuratate... ca si cum as fi printre straini. Nu reusesc sa trag aer in piept atunci cand in fata mea se afla o decizie importanta fara sa am frisoane usoare la nivelul umerilor... nu reusesc sa fiu asa cum imi doresc sa fiu... sa fiu eu insumi, sa am incredere deplina in mine, sa lupt, sa risc, sa alerg, sa strig, sa... fac in asa fel incat toata imaginatia mea sa devina realitate... si nu, nu ma refer la imaginatia mea fictiva...
Reusesc sa inteleg alte persoane, insa mereu am probleme incercand sa ma inteleg singur, iar asta... ei bine... asta nu e o chestie care ma incanta foarte tare.
Poate ca nu vreau cu adevarat sa renunt la lucrurile care ma trag in jos... poate mi-e frica... sau poate... astept acea palma sau sut de la acea persoana care va putea sa ma indemne sa urc inca o treapta pe scara pe care-am inceput s-o urc de... ceva timp.

Sau poate ca vreau sa cobor din nou...

Am nevoie sa... te protejez...

Privind imprejur vezi foarte multa ignoranta, foarte multa nepasare din partea celorlalti oameni... iti vine mai mult sa-i lasi balta pe toti, sau daca esti ceva mai sadic... sa le dai foc, sau sa-i arunci in aer sau... chestii de genul. Omul este, in general, o fiinta foarte aiurea si foarte... nu stiu. Imi e greu sa gasesc un cuvant bun, sau mai bine zis: o insulta potrivita, dar deseori ma dispera... sincer. Fiecare om are foarte multe dorinte fara motiv, foarte multe nevoi aiurea fara de care ar supravietui destul de usor, foarte multe... caracteristici fara rost, iar asta ma face sa ma simt oarecum ciudat, adica ma gandesc la chestia asta si vad ca si eu am astfel de nevoi... nevoia de a sti ca un lucru drag se afla in posesia mea, chiar daca nu-l folosesc... iar cand dispare, ma simt foarte rau ca nu-l mai am, desi era absolut inutil... imi placea doar gandul ca acesta se afla acolo. Sau nevoia de a avea persoane dragi langa tine care, uneori iti fac rau, dar tu continui sa le ti langa tine din dorinta de a nu fi singur. Bine, aici nu e chiar o dorinta inutila... fara cineva alaturi gandurile tale o pot lua razna, parerile despre viata se pot transforma in niste frici sau pur si simplu niste idei luate din fantezii inventate sau vazute... deci avem nevoie de prieteni, persoane dragi... ciudat...
Am si eu ,,nevoia" asta, dar nu chiar asa cum as crede ca e normal. Nu prea stiu cum sa explic, insa... de multi ani am o mare nevoie de a... proteja pe cineva. Nu stiu pe cine, nu am o persoana in cap, de-alungul anilor credeam ca am cateva persoane, insa mereu am ajuns sa regret ca le-am acordat atentia aceea... iar acum... nu stiu. Ma simt iarasi foarte confuz si ma enerveaza faza asta. Simt ca... as vrea sa protejez pe cineva... as vrea sa stiu ca pot fi alaturi de cineva, nu pentru o rasplata anume ci pentru simplul gand ca sunt responsabil cu asa ceva... sa stiu ca acel cineva (exlus baieti, sa nu va ganditi...) are incredere in mine sa-mi spuna ce gandeste, sa-mi spuna grijile... orice o deranjeaza... iar eu sa ma simt super dupa ce o fac sa se simta mai bine in urma conversatiei pe care o purtam despre problema respectiva, despre chestii asemanatoare sau pur si simplu despre... lucruri la intamplare. Vreau sa am sentimentul acela, vreau sa-l am atat de mult uneori ca inebunesc aici de unul singur.
Mai multe persoane mi-au spus ca sunt putin cam prost sa dau atat din atentia mea unei anumite persoane, sa acord grija mea, increderea... si tot ce se mai poate oferi unei asa-zise iubite. Da, cred... imi dau si eu seama de chestia asta, insa abia atunci cand incep sa vad clar si vad ca respectiva doar se foloseste de mine, dar... nu stiu, nu ma pot abtine.
Cred ca am fost un sprijin pentru mai multe persoane, nici nu mai stiu... in trecut iti acordam doar atentia mea, indiferent cine erai, deci nu mai prea stiu pe cine am ajutat cu sfaturi sau chestii din astea, insa stiu ca am facut asta din nevoia asta de a fi un... ,,Guardian Angel" - nu degeaba mi-am pus nick-ul asa si il pun pe orice site/forum pe care ma inregistrez. Imi place si ma defineste destul de mult... si multi mi-au spus ca sunt un adevarat Guardian Angel. Bineinteles ca asta ma facea sa ma simt destul de bine, insa uneori ma simteam luat de fraier... de multe ori vroiam sa nu mai fac nimic, sa nu mai pun suflet pentru nimeni... sa se descurce si sa ma lase in pace, dar... cine mergea sa vorbeasca cu ei ? Eu... de prost ? Sa mor de stiu... as putea spune ca de nevoie.
Am cautat pe net informatii despre caracterul asta al meu si am aflat ca sunt empatic. Uite ce articol interesant am gasit:

Ce inseamna empatie?

In primul rand, o persoana empatica poate identifica usor emotiile celorlalti iar aici ma refer, evident, la emotiile latente, care nu sunt exprimate. Oricine isi poate face o idee despre cum se simte un om care plange dar putini reusesc sa identifice faptul ca o persoana sufera atunci cand acea persoana face tot posibilul sa nu o arate, ascunzandu-se dupa o masca. Oamenii empatici vad dincolo de masti, cu usurinta.

Ei fac insa mai mult decat a identifica automat ceea ce simt persoanele din jurul lor; au si capacitatea de a isi imagina foarte exact cum trebuie sa se simta persoana respectiva chiar daca ei nu au trecut niciodata prin exact aceeasi situatie.

Deasemenea, empatia ii ajuta pe oameni sa citeasca mai usor limbajul corpului sau sa vada acele sclipiri in ochii oamenilor. Datorita acestei intelegeri a firii umane de care sunt capabili, oamenii empatici sunt de obicei intelegatori cu cei din jur si dau dovada de compasiune.

Cum recunosti un om empatic?

E cald si afectuos, nu se simte stanjenit sau incurcat atunci cand te vede plangand si nu are o problema cu a plange el insusi. Deasemenea, recunoaste cu usurinta ca si el are sentimente puternice si greu de controlat si iti impartaseste o parte dintre ele. Are incredere in tine si in faptul ca poti depasi situatiile dificile prin care treci si iti aduce aminte de punctele tale tari atunci cand tu uiti ca le ai.

Inca un lucru pe care empaticii il fac de obicei este acela ca incearca sa inteleaga ce inseamna un anumit lucru pentru tine chiar daca a se gandi la acel lucru ii face pe ei sa sufere

Partile proaste ale empatiei

Da, din pacate, exista si astfel de parti. E si motivul principal pentru care am ales sa scriu despre empatie. Lumea isi imagineaza ca totul e roz, ca oamenii empatici beneficiaza de niste bonus-uri pe care ceilalti nu le au si atat, ceea ce e fals. Partile bune ale empatiei vin la pachet si cu altele, mai putin bune.

Oamenii empatici sunt in general persoane care gandesc mult, carora le place sa rezolve probleme si merg in general pe ideea ca acolo unde a aparut problema se afla si raspunsul, rezolvarea acelei probleme. Sunt cei care nu adorm noaptea pana cand nu gasesc raspunsul la o intrebare ce ii macina. Iar de multe ori, problemele la care se gandesc nici macar nu sunt ale lor.

In plus, a arde la o intensitate atat de mare incat sa empatizezi cu o alta persoana, sa te auto-depasesti continuu incercand sa te transpui in starea respectiva si, mai apoi, sa faci eforturi pentru a gasi o solutie de a alina suferinta celuilalt, e mult mai complicat chiar decat suna si putin probabil sa se intample fara sa lase urme.

Empaticii se consuma mai repede decat oamenii obisnuiti si de multe ori functioneaza ca un burete: absorb din emotiile celorlalti ceea ce ii ajuta sa inteleaga si sa se puna in locul acelor persoane insa, in momentul in care interactiunea s-a incheiat, in loc sa renunte la tot ce au absorbit, pastreaza in ei o parte din acele emotii.

Articol luat de pe: http://andreirosca.bookblog.ro/2007/10/22/ce-inseamna-empatie/


Ma descriu informatiile astea ? Da, fie ca sunt modest sau nu... cine ma cunoaste isi poate da seama ca sunt chiar idiotul acela care este descris mai sus. De ce-l numesc idiot ? Poate ca e fain pe la inceput cand ai rabdare, insa cand ai mai multe pe cap si nu-ti permiti altele pe cap, sau ca in cazul meu: vrei doar sa fi calm, urasti caracteristica asta la tine, insa pur si simplu nu te poti abtine, sau nu stiu... eu nu ma pot abtine. Vreau sa continui sa fiu asa, desi imi face rau si ma enervez rau uneori. Oare as putea spune ca inteleg oamenii masochisti ?
As vrea sa cunosc o persoana care sa ma inteleaga, sa stie atunci cand sufar si... nu stiu... o persoana tot cam asa care sa traiasca ce traiesc eu si sa traiesc si eu ce traieste ea... fara ca unul dintre noi sa profite negativ de pe urma celuilalt. Cer mult ? Pana acum nu am reusit sa am asa ceva... si cica speranta moare ultima. Sa vedem...
Oricum... daca te mai gandesti ca pe lumea asta sunt in mare parte oameni rai, citeste articolul de mai sus si gandeste-te ca a fost scris de cineva poate ca si mine, sau mult mai bun decat sunt eu (din mai multe puncte de vedere), si poate mai sunt multe persoane, doar ca prefera sa ramana ascunse pentru a nu fi secatuite de problemele altora... sau poate doar sunt singuratice, dar in orice caz... exista.

Si eu exist, dar acum as vrea sa dispar...

Living with... family

Ma gandeam acum cum e sa traiesti cu familia ta... adica, eu nu locuiesc cu ai mei din cauza ca fiecare am luat-o pe alt drum... maicamea a plecat in straintatate pentru a incerca sa ne asigure un trai mai bun... sor'mea a taiat-o pe undeva pe-aproape cu sotul ei, adica s-a casatorit, iar eu... am ramas aici singur in Alba Iulia unde... eh... merg pe-aici pe la liceu. Acum ma gandeam la cum o duc... adica, nu stiu cum sa zic... maicamea imi tot spune ca-si face griji pentru mine din cauza ca eu stau mai mereu aici singur si nu prea am mancare, sau nu stiu eu sa-mi fac cum trebuie, eventual sunt tot singur si nu am cu cine sa vorbesc... ca ar trebui sa fiu cu o familie, ca nu e chiar bine si ca-i pare rau ca ma lasa asa... tot felul de chestii asemanatoare, insa mie-mi place sa stau aici. De ce ? Pai... familia mea nu e tocmai genul acela de familie model pe care-o vedeti pe la TV... sot si sotie care nu se cearta niciodata, care nu au nici un fel de problema... care au o casa super faina, de care sunt multumiti. Mda... nu am avut niciodata genul asta de pace intr-o familie, iar acum ma gandesc ca am primit-o si... ma simt bine. Adica, nah... imi doresc uneori sa ma intorc la vremurile acelea in care ma duceama si o rugam pe maicamea sa-mi faca niste cartofi prajiti, eventual ii tineam companie in bucatarie mirosind mancarea ce se fierbea pe aragaz... mirosea a, nu stiu... acasa. Poate gandul asta pare unul destul de comun... adica sa simti mancare proaspat gatita, insa mie mi se pare ceva super, mai ales ca de 1-2 ani mananc in mare parte ce primesc de pe la sor'mea in castroane... cu alte cuvinte: mananc de foame si nu de pofta... de pofta mananc cand reusesc sa-mi fac si eu ceva comestibil, ceva dupa care nu trebuie sa rad oalele de chestia aceea neagra care se depune pe fundul oalei dupa ce ai ars mancarea... imi e dor de toate astea... dar nu mai vreau certuri, nu mai vreau stres aiurea... vreau o familie normala...
Acum ca maicamea s-a intors din strainatate incearca sa petreaca cat mai mult timp cu noi, mai ales ca a stat tot singura pe-acolo si, nah... ca orice mama... insa odata cu venirea ei au inceput tot felul de dispute intre membrii familiei. Nu stiu de ce, ea nu e nu stiu ce mama rea care se ia in gura cu toata lumea... desigur, are micile ei nemultumiri legate de anumite chestii, dar nu am vazut-o niciodata sa inceapa o cearta... oricum, n-am vazut deoarece evit destul de mult sa stau printre ei, adica toti... mama, cumnat (pe asta-l urasc), bunica, matusa, si-asa mai departe. Si ma simt destul de bine asa... adica, ma cuprind remuscarile ca maicamea a venit aici sa ne vada, iar eu incerc pe cat posibil sa nu o vad... da, gandesc destul de prost... insa m-am saturat sa ma simt obosit doar ascuntandu-i, m-am saturat, pur si simplu...
Astazi ea a venit pe la mine (aici unde stau in chirie), iar la inceput am crezut ca venise doar sa petreaca ceva timp cu mine. Asa a si fost, insa un motiv mai intemeiat a fost sa scape de stresul pe care-l avea alaturi de sor'mea si cumnatul... cine stie ce motive de cearta si-au mai gasit ei pe-acolo si... cred ca maicamea s-a saturat. Poate ca acum ma intelege (?) cine stie. Oricum, de cum a inceput sa-mi povesteasca ce a zis el si ce a zis ea si ce au zis toti si cum a primit ea toate astea... am inceput sa obosesc, pur si simplu... atat de mult timp cat ea a fost plecata, eu i-am evitat pe toti si nu am auzit de la ei mai nimic... am fost ok, iar acum cand ea a venit, s-a pus ca si o legatura intre toti. Am inceput sa vad cum se poarta sor'mea (din nou), ce face cumnatul meu (... din nou), cum reactioneaza bunica mea (..aa.. iar) si-asa mai departe... tot felul de chestii din astea. Din cate observ, maicamea e cea care sufera cel mai tare, si asta ca... nah, ea pune tot timpul suflet fie ca tre sau nu... si i-am zis sa nu se mai bage si sa incerce sa fie pur si simplu nepasatoare pentru ca orice-ar face, lucrurile tot asa merg, certurile tot cam asa decurg... dar nu, ea continua sa faca asa, iar motivul ? Pai mi-a zis ceva de genul: ,,Ai sa vezi tu cand vei avea copii...". Aa, as fi vrut sa-i spun ca eu nu vreau copii, cel putin asa gandesc acum, insa i-am zis: ,,Cand voi spune ca nu mai am nevoie de nimic, atunci voi avea copii... mai ales la ce stres iti pot aduce uneori", si din fericire pentru mine asta nu a fost o chestie care a suparat-o in nici un fel.
Of... si ma gandesc cu groaza la viitor... cine stie prin ce voi trece, prin ce va trece acea fata care se va casatori cu mine... prin ce vom trece amandoi... daca vom avea rabdare unul cu celalalt, daca va fi asa cum imi doresc, cum isi doreste si ea... daca ne vom sparge capetele unul altuia din tot felul de motive stupide asa cum fac astia din familia mea acum... nu stiu, insa sper sa am liniste pe masura ce avansez spre batranete... nu vreau sa fac riduri inainte de vreme, chiar nu vreau asa ceva, mai ales ca-i vad pe toti astia asa... nelinistiti.
Ma bucur de o chestie, totusi... astazi mi-a zis maicamea ca alaturi de mine se simte foarte linistita... pentru ca eu nu o bat la cap cu nici un fel de problema... in mare parte o ascult cu tot ce-mi spune (hobby-ul meu preferat) si nu-i spun nimic din ce ma deranjeaza (ca oricum nu ar pricepe) si... ma simt si eu bine ca-i fac mamei mele un bine, asa cum si ea imi face mie. Mda, iarasi nu pricep... cum se face ca doi oameni care se ,,unesc" din dragoste sfarsesc prin a se purta ca doi dusmani ? Nu pricep... daca nu-ti place de un bou, da-l undeva si mergi mai departe, pur si simplu... daca ai facut prostia de a investi ceva in casnicie, ia ce-ti apartine sau ce crezi ca-ti apartine (foloseste un avocat) si te duci... gasesti o alta posibila dusmanca careia sa-si spargi capul (metaforic... dar si pe bune) din nu stiu ce motive aiurea. Of... te doare capul cand te gandesti... dar cand nu sti ce te poate astepta. Hm...
Eu cred ca voi amana toata chestia asta cu ,,casnicia" pe cat de mult pot... nu vreau sa-mi sfarsesc viata inainte sa o incep cum trebuie... asa cum au facut mai multi din familia mea...
Si nu stiu daca pare ca-i judec, adica... daca pare ca eu ma dau mai bun decat toti... sincer, vreau sa termine cu certurile. Sa te certi mi se pare o prostie... sa incepi sa te crizezi daca nu-ti convine ceva ce a facut nu stiu care si sa bagi tipete si vorbe aiurea. Daca povestesti cu respectivul calm cred ca ajungi la acelasi rezultat... si da, o fi greu, dar nu e imposibil... si banuiesc ca merita sa te straduiesti pentru ,,cel/cea pe care il/o iubesti". Nu ?

Hai mai... se poate...