Incep cu un sfarsit

Mai avusesem un blog, pentru acei foarte putini care ma stiti. Am scris in el destul de mult, idei destul de detaliate, explicand si contempland si argumentand ideile mele cu privire la tot ce-am simtit pe parcursul vietii mele, sau cel putin a ultimilor ani de zile, dar dupa cateva intamplari care mi-au marcat intr-o oarecare masura viata, am decis sa fac o schimbare, si s-o iau de la capat, sa vedem ce se intampla. Si probabil o sa soptesc cateva lucruri care s-au intamplat, bagandu-le in spatele ambiguitatii mele obisnuite, ca nah... nu-s chiar genul care sa dea pe fata tot ce are pe suflet, doar las o dara de firmituri.

Sfarsitul unei relatii cu cineva poate da pe oricine peste cap, luand in considerare ca o relatie reprezinta acordul tau de a te lega de cineva, intr-un fel sau altul, iar cand acea legatura se rupe, ramai descoperit si vulnerabil pentru o perioada. Ramai sensibil, iar gandurile rele si pesimiste se joaca cu mintea ta, facandu-te sa iei decizii stupide prin care-ti distrugi mai mult decat ce-a mai ramas din relatie, sau amintiri frumoase. Iti distrugi viata incercand sa te convingi ca nu a fost vina ta, sau ca nu a fost vina lui/ei, sau mai stiu eu ce ganduri care te fac sa te simti mai bine intr-o oarecare masura. La fel sunt si eu, chiar daca in perioadele mele reci constientizez lucrurile astea mai bine decat oricine pe care cunosc, in situatii de genul sunt cel mai prost om de pe pamant si-o dau in bara cu orice ocazie... probabil ma obisnuiesc sa ma simt invulnerabil, iar cand devin vulnerabil nu-mi mai dau seama, si dau cu capul mult mai tare decat ar trebui sa dau. Naspa, nu ?

In momentul in care ,,relatia" mea a inceput sa scartaie, si cuvinte grele au inceput sa curga, fapte ce aveau sa ramana mai departe ca si reprosuri spuse sau nespuse, stiam ca totul va trebui sa se sfarseasca si lucrurile astea trebuiau reparate pe rece, pentru ca pe cald nu merge niciodata din cauza a ceea ce-am zis in paragraful anterior. Practic... cand se intampla faze de genul, cel mai bine pentru o relatie e sa o distrugi si s-o iei de la capat daca e cazul. Sa... iei lumina, si sa stai pe intuneric, in raceala, iar dupa ,,reparatii", daca mai esti capabil sa reaprinzi lumina, iti iei alt bec, iti iei alt calorifer, si incepi iarasi... diferit fata de atunci pentru a fi sigur ca problemele acelea nu vor mai reaparea.

Ma rog, nu trebuie luat foarte drastica ideea asta cu raceala. Pur si simplu renunti in mintea ta la tot ce inseamna relatie si faci altceva, chiar daca in momentul ala ti se pare cea mai urata idee la care te-ai putut gandi. Lasi mintea sa lucreze singura in fundal, fara sa mai afectezi tu informatiile cu ganduri gen: ,,Si daca nu va mai merge ?" , ,,Si daca ma uraste ?" , ,,O sa pierd totul, o sa raman singur". si asa mai departe. Gandurile astea te vor distruge cel mai tare, si nu despartirea in sine. Despartirea, goliciunea despartirii te vor face sa crezi ca ai nevoie sa umplii golul acela cu orice, iar daca frumusete, iubire, fericire nu exista, umplii cu durere, suferinta, pesimism, pentru ca decat gol, mai bine ceva, orice, nu ? Problema e ca daca le umplii, incet, incet, cu prostiile alea, amani goliciunea ce va urma in momentul in care vei obosi sa simti durerea, si apoi... vei suferi de cateva ori mai tare, si dupa despartire, dar si dupa prostiile pe care le-ai facut.

Vorbesc despre ,,tine" ca si cum eu nu am facut asa ceva pana acum. Ma dispera cand se intampla asta... stiu de la inceput tot ce-am de facut, si nu ma simt in stare sa fac nimic, nu pricep de ce, dar niciodata... mereu imi promit c-o sa fac ce trebuie, dar niciodata nu fac, mereu o dau in bara din aceleasi puncte de vedere. Incepe toata faza asta, incepe sa-mi fie teama, incepe sa ma deranjeze enorm, incep sa-mi pierd pofta de viata, totul, si dupa ce ma satur sa simt asta, fac ceea ce trebuie, adica ma desprind de tot, imi dau seama de lucruri pe care nu le vazusem in febra disperarii, si apoi sunt in stare sa spun exact ce trebuie sa repar totul, sa creez o noua relatie sau stiu eu ce ma pune pe picioare apoi. Dar ca sa fac asta, trebuie sa distrug ce-mi este mai drag, sau ceea ce cred eu ca-mi este mai drag... ca nah, cand ai o bomboana si ti-e foarte draga, n-o mai poti baga in gura dupa ce-ai scapat-o pe jos si s-a murdarit... nu ? Tre sa-ti iei alta. Ma rog, nu e cel mai bun exemplu, dar in fine.

Aveam atatea idei zilele astea despre ce-as putea scrie, si niciodata nu m-am apucat, iar acum ca m-am apucat, pentru ca ma saturasem sa tot stau asa, nu mai stiu ce sa scriu, bag de la mine orice idee de suprafata mai am, ca pe cele din adancuri nu le pot atinge, cel putin nu in asa masura incat sa aibe sens aici si m-as simti si eu aiurea sa spun tampenii de o propozitie, fara sa inteleg nici eu ceva. Poate continui maine, sau mai tarziu.

Alte chestii despre dragoste

N-am mai scris de mult desi intentionam sa fac asta... mi s-au adunat mai multe chestii in cap care incep sa deranjeze daca raman afara din sertarele lor, toate umbland si fugind haotice pe-acolo prin creier, si le aranjez mai bine copiandu-le de-acolo, aici. Nu stiu de ce, dar... am invatat ca cel mai bine cand patesti ceva ce-ti place, sa nu mai pui intrebari si doar sa mergi inainate, cand esti in totala lipsa de fericire... deci, sa vedem.

Pentru cei care au mai citit blog-ul asta, mai precis ultimele postari, au vazut ca sunt un obsedat de dragoste, sau... mai exact de subiectul dragostei, nu foarte, foarte tare de dragostea in sine. Ma rog, imi doresc sa simt diferite lucruri, multe din ele le simt, si sunt fericit ca le simt, altele nu le simt pentru ca nu tin de mine, exact, sa le simt, si tot felul de chestii din astea mai complicate, si... avand in vedere ca am inceput postarea asta asa... hai sa vorbim despre ce ne vine in cap, ma gandeam sa ... vorbesc despre ce-mi vine in cap.

Ma gandeam si-mi aminteam de relatiile mele anterioare, felul in care spuneam ,,te iubesc", de ce spuneam asta, ce simteam atunci, de ce simteam, si tot felul de chestii din astea. Ma rog, intrebarile astea mi le pun acum, pentru ca atunci ma indoiesc ca aveam atata cap incat sa ma gandesc daca e chiar adevarat ce zic, sau doar ma bucur nespus ca am zis-o, am facut-o fericita pe respectiva, sau m-am facut pe mine fericit ca simt asa, desi de fapt nu simteam... ca si cum te simti bine cand esti sigur ca vei castiga la loto, dar de fapt... tot falit ramai, si ai dat si banii pe bilet degeaba. Si ma gandeam ca eu spuneam asta din dorinta enorma de a simti chestia asta, din dorinta de a face persoana respectiva sa se simta fericita, din simplul fapt ca ma simteam fain cand cineva era fericit, chiar si putin, din cauza mea. Adica... era opera mea, acele secunde erau datorita mie, cum sa nu te simti bine din chestiile astea ?

,,I'm a people pleaser, shesh"

A fost dragut ca am zis chestiile respective. A fost destul de fain cand am facut-o, am facut ceva bine pe-atunci, si e iarasi fain, dar... ma indoiesc profund ca am simtit cu adevarat ce ziceam ca simt. De ce ? Pai... odata am zis ca-mi doream foarte tare sa simt chestia respectiva, si eram (inca sunt, presupun) un adolescent (chiar si la 21 de ani) caruia-i placea sa se indragosteasca, deci... sa presupui ca simti chestia asta nu e o mare imposibilitate chiar daca lipseste cu desavarsire. Apoi se spune mereu ca dragostea e infinita, mereu poti simti mai mult, nu ai limite, decat fizice, la a simti dragoste... deci, poti fi atat de indragostit incat sa-ti cedeze inima si sa dai coltul, nu c-ar fi multi care ating pragul asta, dar ma indoiesc ca nu exista nimeni, asa ca sa-mi dovedesc punctul de vedere, eu insa... simteam tot mai putin pe zi ce trece. Eram plin de fenetilamina, dopamina, noradrenalina si oxitocina, hormoni care sunt secretati de corp, pentru ca vroiam sa cred cu adevarat ca sunt indragostit, iar cand nu mai aveam chef sa cred de unul singur asta, hormonii cu pricina au inceput sa scada, iar eu sa ma simt tot mai... sec, sau normal, sau... stiti voi. Mi-a trecut. Din cate-am invatat eu, de ceva vreme, atunci cand te indragostesti cu adevarat, stiti voi, sentimentul ala foarte rar, nu ala des pe care-l au toti adolescentii, atunci cand simtiti tot mai mult, si find un sentiment nobil, atrage dupa sine alte caracteristici la fel de nobile. Respect, atentie, intelegere, a-i intelege si respecta defectele, empatie profunda si asa mai departe. Eu simteam asta la inceput, dupa care am inceput sa fiu egoist, sa ma gandesc la ce-mi doresc eu, sa devin obsedat de ce-mi doresc eu, desi ea nu era foarte departe, si o neglijam destul de tare. Am gasit pe net, deasemenea, ca atunci cand te indragostesti, ai nevoie sa ,,dai bucati din sufletul tau" altei persoane, iar daca persoana respectiva face la fel, incepeti, incet, incet, sa va completati reciproc, iar astfel se naste relatia intre voi, faptul ca unul are bucati de la altul. E simpatica ideea, presupun... dar nu prea si ce am simtit eu, pana acum, cel putin.

Am scris cu o gramada de greseli. De la lipsa de somn si alte efecte ale drogurilor din mine, probabil :) ...

Nu, nu ma droghez, de fapt, luam si eu ideea aceea din Twilight, cand zice tipul: ,,You're like a drug to me", si am inceput, apoi, sa ma gandesc la hormonii descrisi mai sus, sau chimicale neurotransmitatoare, cum vreti voi sa le transmiteti, chestii care-ti dau o senzatie de bine, secretate in doze normale, dar in doze mai mari, au efectul drogurilor. Dopamina si noradrenalina sunt responsabile, cica, pentru noptile nedormite, din cauza creierului care nu vrea sa ia pauza, sau ceva de genul, nu mai mananci cum tre din cauza ca apare o stare numita ,,limerence" , o stare aproape obsesiva data de dragoste, care de multe ori poate trece peste limitele normale. Uiti de responsabilitati, de problemele cotidiene si te lasi purtat de val, neglijand chiar si orele de masa si grija pentru propriul corp. Suna fain sa fii indragostit, eh ?

Am invatat deasemenea ca nu prea exista un mod anume de a explica complet ce inseamna dragostea, cum apare, cum se mentine, de ce dispare, daca ar trebui sa dispara, daca e buna pentru corpul tau, sau rea, daca e buna pentru psihic sau nu, daca merita s-o simti, sau nu merita pentru ca e pierdere de vreme, daca ai de ales sau nu. Fiecare din chestiile astea sunt mult prea complicate pentru a putea fi explicate pe de-a-ntregul. Aparent inca nu s-a descoperit misterul asta din punct de vedere stintific, pe care multi se grabesc sa-l asocieze cu diferite religii, pentru ca... nah, omul cand nu era o explicatie pentru ceva, se multumeste cu ,,the next crap they find that sounds close".

Hm, scuze pentru lipsa coerentei si ambiguitatea crescuta, dar... presupun ca am nevoie sa vorbesc despre asta cu cineva, nu stiu exact de ce, si... exista putine persoane dispuse sa vorbeasca atat de intens despre asta, ca si mine, asa ca... scriu pe-aici, ce sa fac.

Desi am scris atatea chestii despre asta pana acum, am impresia ca nu am zgariat prea tare suprafata subiectului, cel putin din punctul de vedere pe care-l am acum, poate pentru ca consider ca am cunoscut dragostea adevarata, sau...inca nu am cunoscut-o si doar m-am apropiat mai tare, dar si daca m-am apropiat mai tare, e destul cat sa-mi dea senzatia ca n-o s-o cunosc niciodata cum tre, daca mereu reusesc sa trec peste prag.

De fapt, uite o alta idee tare. Sa te gandesti la puterea ta de a tine la cineva, de a iubi ca la un fel de termometru, care... pe la mijloc sa fie gradat cu ,,esti indragostit", si cu cat se incalzeste sau se raceste termometreul, cu atat urca roseala aceea sau scade, si sa te gandesti la tine ca la un taran d-ala de la munte, care nu prea stie ce-i caldura si mananca pesti inghetati pescuiti dupa cum poti, si apoi vine incalzirea globala in viata ta si temperaturile incep sa fluctueze, dupa care incepe sa fie cu 5 grade mai cald, si tu sa fii total uimit de faptul ca poti da inca o haina jos, dupa care sa urce cu inca vreo 10, si deja sa te crezi total infierbantat, toata viata nesimtind asa ceva, nestind pe pielea ta ce inseamna, mai exact, te multumesti cu acele -15 grade la care ai ajuns dupa incalzire. Pe parcurs, incalzirea globala se joaca tot mai tare cu atmosfera, si gradele urca iar, apoi scad, apoi urca si mai tare, dar iar scad, si apoi iarna se amesteca cu vara, si incepe sa ninga, chiar daca ieri erau vreo 15 grade, si acum sunt vreo -30, si incepi sa fi trist cu acele -30 de grade, desi erau o plimbare de parc in urma cu putina vreme. Si tot asa...

Dragostea e o incalzire globala. Ce tare. Ma rog, o incalzire globala a corpului tau, iar inima e termometrul. Merge asa ? Si incalzirea globala nu e cauzata de gunoaiele cauzate de oameni, desi incalzirea ta globala nu e cauzata de gunoaiele pe care ti le faci singur... ca sa evidentiem enigma.

Ma rog... cam atat, ca nu stiu ce sa mai zic, sa aibe sens. Poate altadata.

Hai sa balansam chestiile rele cu cele bune.

... mda, m-am gandit o gramada la un titlu sugestiv pentru postarea asta, si dupa atata gandit, tot la ceva stupid am ajuns, dar... ma rog, e doar titlu. Ce scriu acum, in primele randuri, va va face curiosi si va va face sa va ganditi la faptul ca postarea in sine e mult mai faina decat sugereaza titlul, chiar daca poate e mai naspa, dar... orice va face sa mergeti pana la capat :).

Am urmarit un serial interesant, al carui nume n-o sa-l dau, din dorinta de a nu fi luat in gluma, sau asa ceva, si am aflat un concept interesant, si anume: In creierasul fiecaruia, metaforic vorbind, exista o micuta balanta pe care-o folosim sa cantarim chestiile bune de cele rele, atunci cand vine vorba sa luam o decizie, si mereu ne facem iluzii ca stim s-o folosim, cand de fapt suntem varza la asta. Am putea la fel de bine s-o aruncam la gunoi pentru ca nu stim s-o folosim in mod obiectiv niciodata.

Ceata, ceata, ceata... bine, exemple: Hai sa presupunem ca ai un prieten vechi, care iti face o faza naspa, si incepi sa te gandesti serios daca mai vrei sa-l tii pe-aproape, sau vrei sa-i dai un sut in strada, sau... ma rog, in strada, afara din inimioara ta, daca e sa fim putin ironici, de dragul unui zambet mai diabolic. Te gandesti, apoi, daca vrei s-o faci, si incepi sa cantaresti ce-a facut bun pentru tine, ce-a facut rau, din punctul tau de vedere ce inseamna fiecare, cat cantareste fiecare, si ajungi la concluzia ca a facut mai multe chestii naspa decat chestii bune, iar decizia asta o iei dupa 2 secunde dupa ce ai stat sa te gandesti. Daca stai sa te gandesti mai mult, decizia este compromisa, pentru ca pierzi scorul, literalmente, si nu mai stii ce sa faci. Dar cum iei, cu adevarat, decizia ? Nu e prea adevarata faza cu cantaritul, oricat ai vrea sa iti bagi pe gat singur informatia asta. Decizia ta merge pe cat te simti tu de bine daca pleaca sau sta langa tine, in momentul ala. Daca in momentul ala simti ca ai dispera daca mai sta langa tine, ii dai un sut afara, chiar daca risti ca dupa ce pleaca sa regreti decizia asta muuuult timp, si... desigur, nu te astepti la asta, ba chiar totul se intampla pe neasteptare, iar regretul tau nu poate fi prevazut sau sters, sau se intampla invers, si iti imaginezi ca daca sta langa tine pentru totdeauna (vorbim de cum gandesti atunci), te vei simti bine, chiar daca a facut prostia respectiva, dar dupa ce iei decizia asta, te simti ca dracu si nu mai stii cum sa-i spui sa plece, ca apoi tu esti ala rau, si... vinovatia nu-ti prea permite sa faci nimic de genul, deci... mizeria ne paste la tot pasul.

Mda, scuze de ambiguitate. Gandurile mele sunt foarte, foarte... interconectate, si nu stiu cum sa explic exact pe intelesul tuturor. Poate, poate... puteti indeparta ideile principale in asa fel incat sa fie o lectura interesanta. Iar daca va face sa va simtiti mai bine, si pe mine ma incurca ce-am scris mai sus. De fapt... nu, nu cred ca va face sa va simtiti mai bine, eu ma simt mai aiurea. Dar... continuam.

Astea find spuse, cred ca revenind la balanta aia pe care nimeni nu stie, cu adevarat, cum s-o foloseasca, e o idee destul de buna. In momentul in care iei o decizie, sa te gandesti la un calcul matematic, sa ajungi la o solutie printr-o gandire rece... dar nici asta nu e bine. Sa decizi