Dor...

Un sentiment prezent in momentele cand suntem departe de persoanele dragi... sau o anumita persoana draga... Zilele astea am simtit asta foarte intens, pentru doua persoane. Desi le-am avut alaturi de mine de mult timp (de fapt, nu alaturi...amandoua erau la departare destul de mare...dar vorbeam cu ele, cel putin...cu o persoana...) nu am inceput sa le simt dorul decat acum cateva zile. Acum ma doare... as vrea sa ii am langa mine pe amandoi, dar... ceva imi spune ca nu se poate. Nu curand...
Cand vorbesc despre prima persoana, ma refer la ... tatal meu, care...vrand, nevrand m-a parasit, pe mine, intreaga familie si toti cunoscutii pe care-i avea. Dupa cum am zis mai jos putin, s-a stins din viata datorita celei mai severe forme de cancer, si anume: cel pulmonar. Nu stiu cum se face ca.. pana acum nu am tinut la el intr-un mod foarte intens, de fapt... aproape deloc... era plecat in strainatate alaturi de mama mea si vroia sa vorbeasca mai mult cu mine. De mine ii era cel mai dor, si nu pentru ca imi spunea el asta, ci pentru ca imi spuneau ceilalti asta...mama mea, rudele care sunt acolo, care erau alaturi de el... mai ales de cand a inceput sa fie rapus de boala respectiva, i-a fost cel mai dor de mine, dar...spre dezamagirea lui si a mea, nu am apucat sa vorbim aproape deloc, el find tot timpul in spitale, tot timpul sub niste tratamente severe care-i provocau foarte multa suferinta. A fost o singura data cand a vorbit cu mine, si atunci a fost cand s-a straduit din toate puterile sa ajunga la cabina telefonica impreuna cu mama mea (din strainatate). Avea o voce ragusita... pot sa jut ca avea lacrimi in ochi, desi nu se cunostea prea bine dupa voce... spunea niste cuvinte ca si cum erau ultimele, desi imi venea sa ii inchid telefonul in nas pentru asta. Adica, familia mea imi spusese atunci ca e doar ragusit din cauza unei raceli pe care a prins-o si e slabit din cauza faptului ca tratamentul il face asa. M-au mintit...sa ma protejeze de durerea pe care o am acum in suflet. De atunci, nu am mai auzit nici o vorba de la el. Nici o imagine cu el, nu am nici o poza cu el aici...( e o poveste mai lunga). Tot ce aveam si inca am e amintirea conversatiei acelea. A fost inainte cu o saptamana, cand...sora mea mi-a spus ca nu mai are mult de trait, decat... o saptamana, maxim, de fapt, nu se stia daca mai rezista cateva zile. Se zbatea intre viata si moarte mai mereu sedat din cauza durerilor intense pe care le avea. Asa se intampla cand ai cancer la plamani, la creier, la coloana si...la oase...Cand am aflat asta am zbierat catre mama mea sa-mi dea un numar de telefon, sa-mi dea orice, doar sa vorbesc cu el, orice...a spus ca imi da chiar in seara aceea. Am asteptat cu sufletul la gura. Imi doream asa de mult sa imi spuna orice. Orice lucru banal...sa ma intrebe cum mai e vremea pe aici, sa ma intrebe daca am mai cantat la orga electronica, sa ma intrebe daca nu am prietena, orice...doar sa fie spus de el. Orele treceau una dupa alta fara vreun semn din strainatate. A venit chiar si ziua urmatoare... nimic, peste 2 zile, din nou... am inceput sa devin putin mai linistit. Ai mei nu-mi mai spuneau nimic, sora mea era destul de linistita (sau asa parea), deci...ma gandeam ca starea lui era mai buna. Intr-o zi...vine sora mea in apartament la mine, destul de palida, destul de...slabita...am intrebat-o: " Iar ai fost mult la lucru ? Sau..ce s-a intamplat?" .. ea imi spusese: "Nu, sunt bine...". Nu o credeam, se vedea pe ea ca e ceva, si mai mereu imi ascunde astfel de chestii...probabil nu ar fi treaba mea, sau...cum o fi, i-am spus: "Nu te cred, zi odata ce ai...". Se miscase prin casa fara sa spuna nimic...eu aveam dureri putin cam tari de spate si m-am pus in pat...s-a pus si ea langa mine intr-un final, dupa care si-a intins mana peste mine si m-a apropiat de ea. Nu intelegeam, ea nu face de obicei asa ceva...ultima data cand m-a luat in brate a fost cand mi-a zis ca bunicul meu...a murit. Am albit la fata si abia puteam sa ma misc. O intreb: "Spune-mi naibii ce ai patit!.."... varsand o lacrima, mi-a spus exact asa: " A murit taticul..." (mda, acum plang...). Nu am stiut ce sa spun...adica, nu se poate, cum naiba ?...nu se poate asa ceva, nu se poate sa fiu in situatia asta, el a mai trecut prin boli grave si a supravietuit, ba chiar sa lucreze, si acum... nu mai e ? N-o sa-l mai vad niciodata ? Nu...nu se poate asa ceva, refuz sa cred o asemenea tampenie. Am ramas in pat si am inceput sa vars lacrimi, fara a mai face vreo miscare, abia respirand. Sora mea, nu stia ce sa zica si imi spunea: "Zi ceva...". Eu, nu... nu-mi venea sa cred.. "Nu am ce sa-ti spun, lasa-ma-n pace..". Nu am mai spus mai nimic, nu-mi venea sa cred...
Am tinut-o asa aproape in tacere pana a venit vorba sa plece acasa. Am ramas singur...am inceput sa plang...toata ziua, aproape fara oprire, am umezit perna, patura de pe pat, patura asezata pe scaun...chiar si tastatura era putin umeda...noaptea nu am dormit, stateam si ma uitam pe pereti, tremurand, plangand...nu se poate, vreau sa-l vad, vreau sa-l vad razand, asa cum doar el putea rade...intr-un ritm alert, in asa fel incat te facea pe tine sa razi...vreau sa-l vad ca face o gluma, orice, chiar si de-ar fi una proasta...
Doua zile, cam asa a fost, dupa care am inceput sa fiu mai linistit...mai povesteam cunoscutilor, ma mai descarcam, mai plangeam, apoi m-am calmat. Acum, putin timp, s-a tinut slujba de pomenire (prima). A trebuit sa mergem toti. Mama mea era venita acasa chiar cu 8 ore inainte. Am ajuns acolo, bunica (din partea lui) ne astepta...plangand...am inceput sa devin iarasi nelinistit, dar... mama mea era chiar...ingrozita...Am intrat acolo in curte unde...erau mai multi oameni, erau mese pregatite si...erau poze cu el puse in geam...poze cu el de cand s-a casatorit cu mama mea, poze cu el de cand a fost asezat in sicriu...era ca si cum imi dadusem seama ca n-o sa-l mai vad niciodata...il priveam in ochi in pozele acelea, si nu..nu stiu...mi se parea ca imi venea sa-l...iau in brate, nu stiu...sa fac orice sa aiba legatura cu el...doamne, nu stiu. Tot ce stiu e ca multa lume plangea, mai ales mama mea, si eu...si sora mea, nu stiu... nu am observat-o...cred ca si ea...
M-am plimbat de unul singur prin curtea aceea...am asteptat telefonul unei persoane... (persoana cealalta de care mi-e dor), dar, find un sat izolat, nu aveam prea mult semnal, si trebuia sa-mi inchid telefonul, altfel, se descarca bateria degeaba.
A inceput slujba de pomenire...totul a fost calm, pana prima daca cand preotul i-a spus numele: Ionel. Atunci am inceput iarasi sa plang, sa ma doara, sa-mi fie dor...am stat cum am putut acolo, pana cand a urmat sa mergem in casa...acolo a fost cel mai dureros... Erau cateva poze cu el, era mobila de la apartamentul in care stateam impreuna cu mama mea si cu sora mea, erau hainele lui, toate, inclusiv o camasa cu dungi, rosu inchis pe care o purta foarte des. Erau doua perechi de pantofi, pe care iarasi ii purta de foarte mult timp. Nu isi luase decat acelea doua, deoarece nu vroia sa faca risipa pentru imbracaminte. Prefera sa ne puna pe noi sa ne luam haine...
Cand am vazut toate astea, jur ca era sa cad jos, nu mai puteam sa ma tin bine pe picioare...plangeam cum nu stiu daca am mai plans, dar..asta nu e tot...mama mea nu a rezistat si s-a pus pe jos de atata plans, luandu-i hainele in brate...strigand...strigand exact ce imi doream si eu: Te rog, intoarce-te!...
Dar, nu...el nu avea de gand sa se intoarca, niciodata...avea de gand sa ramana mereu acolo unde este...
Hainele lui erau impachetate frumos, pe un pat...asa cum i le punea mama mea cand locuiam impreuna...Pantofii erau lustruiti asa cum ii faceam si eu cateodata si el la deasemenea...Se simtea chiar si mireasma lui...totul era..el...
Fiecare persoana din camera aceea plangea...curgea lacrima dupa lacrima in josul obrazului, dupa care cadea pe covor...tatal meu ne-a parasit, tatal meu nu va mai reveni niciodata...tatal meu...mi-e dor de el...
Dupa ce am iesit din camera aceea, am plecat inspre mormantul lui...nu ma simteam tocmai rau, iesisem la aer, mama mea, sora mea si persoana care ne arata unde sa mergem erau calmi, asa eram si eu, cat de cat, spre deosebire de ce era inainte... Intr-un final am ajuns acolo...multe coroane, flori, si cel mai rau...numele lui scris pe crucea pusa deasupra mormanului acela de pamant...o imagine pe care nu mi-o doream s-o vad niciodata...niciodata...lacrimile au inceput sa curga iarasi. Ochii ma usturau destul de tare, abia mai vedeam... aveam o stare foarte proasta, nu cred ca m-am mai simtit asa niciodata...de fapt, sunt destul de sigur de lucrul asta...
In ziua aceea...imi dadusem seama ca..el chiar a murit...desi, asta s-a intamplat cu sase saptamani inainte...desigur, nu-mi era atat de greu sa imi imaginez ca, de fapt nu a murit, ci...e inca in strainatate alaturi de mama mea. Oricum nu am vorbit cu el de mult timp, nu-l vazusem de mult timp si ...gandul asta ma linistea... desi nu era bine ca imi faceam iluzii false, durerea era prea mult de suportat si...vroiam sa inceteze...
E ciudat...vorba aceea veche: Nu apreciezi un lucru sau o persoana cu adevarat decat daca-l/o pierzi...
Am pierdut...acum regret...si doare...
Mereu ii voi duce dorul tatalui meu, care a fost mereu alaturi de mine, mereu m-a ingrijit, a avut grija de educatia mea din punct de vedere muzical...cum am mai spus, a fost alaturi de mine, mai mult decat alte persoane...
Atat am de spus, ma opresc aici...despre persoana cealalta voi scrie altadata...

P.S. Avand lacrimi in ochi pe parcursul scrierii, se poate sa fi facut diferite greseli de exprimare/scriere...imi cer scuze...