Am prieteni... (?)

Dupa multe eforturi de a ma gandi la un anume subiect, am gasit oarecum ceva care ma framanta si nici nu mi-am dat seama de asta. Incep de la o intrebare si si continui cu un raspuns tipic mie, plin de aberatii si incercari de a explica... totul. Mda, vezi sa nu reusesc... dar hei, tot iese ceva ce merita oarecum citit. (cred)
Intrebarea mea e: Am prieteni ... ? Uhm... acum depinde de conceptia mea asupra prietenilor in general... ce e ala un prieten... cu ce se mananca sau cu ce te mananca el pe tine... cum dai peste el... cum il recunosti ? Intrebari aparent simple cu raspunsuri variate... puncte de vedere peste puncte de vedere... yeah, deja incepe sa ma doara capul. Hm...
Cred ca da... am prieteni... si nu o zic doar de forma. Si totusi, parca ma mint singur cand zic asta (si nu va suparati pe mine... cei care va simtiti). Langa mine nu stiu sa fi avut vreun prieten adevarat... bine, nu o perioada indelungata... o perioada scurta am avut persoane cu care vorbeam fara frica de observa un zambet atunci cand ochii mei priveau pamantul, dar toate astea s-au terminat... poate vor fi iarasi momente de genul, dar probabil le voi putea numara... (cat mai este pana voi ramane iar singur ? Ah, cateva ore... bine...) Confuz ? Vorbesc despre prieteni de pe net, stie toata lumea: acei prieteni despre care toti spun ca nu sunt de fapt prieteni daca nu le vezi fetele si... tot felul de chestii de genul, nu prea vreau sa incep sa comentez despre asta. Asa, continuand... nu e ca si cum nu-i consider prieteni... dar deseori ma doare absenta acestora atunci cand as avea cel mai mare nevoie de... prezenta. Si mai dureros e ca nu sunt in stare sa fac nimic sa-i aduc langa mine si sunt sigur ca sentimentul e reciproc (bine, aproape sigur...). De ce-i consider prieteni si nu doar cunoscuti ? Eh, asta e o intrebare simpla: nu m-am simtit niciodata mai bine alaturi de altcineva... nici nu are rost sa fac vreo comparatie, stiu bine ce am simtit pe moment si pot sa ghicesc ce voi simti la reintalnirile pe care le voi avea (da, sper sa fie multe...).
Acum sa inventez o voce exterioara care zbiara pe mine: "Tu te auzi ce zici ? Astepti luni de zile pana vezi niste persoane pe care le numesti prieteni ... ? Ai vreun strop de normalitate ramas in cap ?". Si eu raspund simplu: "Nu stiu...". Daaa... stiu ca e o tampenie sa stau pur si simplu izolat asteptand (a se citi "visand") zilele in care "istoria" se va repeta, adica ii voi revedea. As putea sa-mi fac prieteni aici... sa am si in departare si in apropiere, dar... nu stiu... n-am reusit pana acum si nici nu stiu daca voi reusi sa ma apropii de o persoana de pe-aici... adica, in mod... aa... naiba.... vroiam sa zic ca nu stiu daca voi reusi sa-mi fac prieteni. Ce comun suna... parc-as fi un idiot din ala adolescent care-si plange de mila cam pentru orice... hei! ... chiar sunt. Ce chestie, nu ? Of...
In general nu ma prea plang de situatia mea. Singuratatea a fost mereu alaturi de mine de cand ma stiu si m-am obisnuit cu asta. Nu e ca o durere insuportabila ce ma macina zi si noapte... mai degraba o migrena stresanta de care incepi sa te saturi la un moment dat si incepi sa cauti modalitati de a scapa de ea. Ce urat e cand nu gasesti nici o cale de scapare si stai cu durerea de cap... dar traiesti in continuare, mergi mai departe... uneori nici nu-ti dai seama ca de fapt te doare capul. Pai, in mare parte cam asa e, desi "durerea" asta devine tot mai accentuata si tot mai stresanta si ... ma enerveaza tot mai tare. Si nu-mi place... (logic...)
Dar, eh... in fine... revenind la intrebarea initiala, dau un raspuns simplu: Da.
Observatie: Desi am prieteni, sunt tot singur... si asta cred ca va tine o vreme indelungata asa cum a tinut pana acum... si cand zic o chestie de genul nu ma prea poate contrazice nimeni... odata pentru ca nu-i las eu (incapatanarea e... nemarginita), apoi pentru ca ma cunosc si... din pacate nu sunt atat de prost pe cat par.. daca as fi fost probabil m-as lasa dus de val si as face cunostinta cu diferite persoane indiferent de locuri, motive, scene.. etc. Dar nu sunt asa... sunt prea sensibil sa ma apropii cu risc... oh, da... tocmai m-am autocaracterizat ca find un bibelou... de ceva vreme incoace imi vine tot sa rad de mine insumi, nu stiu de ce... cred ca e unul din putinele motive pentru care mai zambesc, sau nu stiu...
Dar, oricum... nu e sfarsitul lumii ci doar o problema care asteapta rezolvare... probabil e usor si nu-mi dau eu seama, sau e greu si tre sa muncesc... dar pana la urma e doar o migrena stresanta... stie careva vreo pastila buna... ?

Ma pun sa ma culc... poate trece...