Nu am dreptul să simt!

Gelozia este cel mai bun mod de a descrie subiectul a ceea ce vreau să exemplific aici, dar există atât de multe alte sentimente și situații ce ar merita menționate... și le voi menționa, desigur. Dar să începem simplu.

Ce simți când ești gelos ? O contradicție, aș spune eu, între ce simți și ce ar trebui să gândești. Simți un flux de nervi combinate cu dezamăgire care vin, parcă, de nicăieri și nu au nici un sens, în mod evident, pentru că gândurile tale-ți spun că nu există nici un motiv pentru care-ar trebui să simți valurile acelea de sentimente stupide. Însă gândurile nu sunt mereu mai puternice decât ceea ce simți, iar gura și acțiunile te iau pe dinainte, după care gândurile te ceartă, iar tu rămâi un proverbial „câmp de bătălie”. Ai înțeles la ce mă refer, nu-i așa ?

Există și alte situații în care simți ceva ce nu ar trebui sau nu ai dreptul să simți deoarece gândurile tale sau ale altora te contrazic, într-un fel sau altul, sau nu ești în poziția de a simți acel ceva. Fie că îți faci griji pentru o anumită persoană, iar instinctele îți spun că acțiunile ei viitoare o vor duce spre ceva rău, însă gândurile-ți spun că nu ai dreptul să decizi ce face respectiva persoană cu viața ei, iar faptele, greșelile și propriile noastre experiențe independente ne întăresc. Deci ce faci ? Te lupți cu tine însuți, iar partea care câștigă e bântuită de fantoma celeilalte părți, care rămâne ca o umbră a triumfului opozantului său.

Simt pentru tine ură, și nu am dreptul să simt asta, pentru că tu faci doar bine mie sau altor persoane. Dar simt ură, și nu știu ce să fac. Să îți arăt în față de simt, sau să afund sentimentul adânc și să-ți vorbesc din punctul de vedere al rațiunii ? Ești o persoană bună, deci ar trebui să te plac, deci să am o oarecare încredere în tine, la limita decenței, evident, și alte lucruri ce vin rațional, când te gândești că placi pe cineva. Dar îl urăști, din fiece motiv. Nu ai dreptul să-l urăști. Ce faci ?

Te iubesc, deși ești o persoană care mă va distruge în cele din urmă, cel puțin așa-mi spun gândurile, însă... ale mele dragi gânduri nu au dreptul să intervină în emoția mea, parcă, nemărginită. Și mă confrunt cu zgomotul altercației dintre aceste două poziții. Un înger rațional și un demon al tentației. Deși poate fi și un înger al emoției și un demon al răcelii (rațiunii). Niciodată nu știi care-i care, nu-i așa ?

Nu am motiv să plâng având în vedere că situația nu mi-a fost favorabilă sau consider că oricum nu am meritat acel lucru pe care l-am pierdut. Deci nu-mi dau dreptul să plâng ca respect pentru mândria mea sau... mă rog, propria-mi persoană. Dar simt nevoia să plâng și să fiu frustrat. Și nu plâng pentru că nu merit, ci pentru că în ciuda a tot, eu chiar îmi doream să se îndeplinească a mea speranță.

Sunt supărat pe tine pentru că nu te-ai comportat așa cum mi-am dorit. Deși tu ai fost tu însuți, iar eu știu asta, și totuși sunt supărat pe tine. Ce fac ? Admit că sunt supărat ? Nu, pentru că nu ai făcut nimic rău, doar te-ai contrazis că fixurile mele, însă chestia asta mă face să simt, cel puțin o perioadă, o avalanșă de emoții negative. Ce fac ?

Și lumea mă critică pentru momentele în care eu chiar vreau să fiu singur.

Cred că majoritatea persoanelor nu prea poartă lupta asta în sinea lor, nu-i așa ? Unii decid direct, fără judecată, fără nimic, doar să urmeze ce gândesc, considerând că emoțiile i-au condus în tot soiul de belele. Alții decid să urmeze ceea ce simt, intuiția conducându-i mult mai departe decât o teorie ce-i ține mereu departe din a se implica cu adevărat în a trăi cu adevărat. Se păstrează într-un univers al literelor și cifrelor și atât.

Câți chiar decid ca acești doi inamici ar trebui să poarte o luptă cu adevărat ? Câți decid, într-un mod mai lent, care din ele ar trebui să câștige ? O judecată dreaptă, aș spune eu.

Eu decid, de regulă, să-mi exprim emoțiile, fie ele corecte sau incorecte. O emoție afundată în adâncuri e una care vine la suprafață cu putere mai târziu și aduce și prieteni cu ea. Iar apoi decid să raționalizez emoția, după ce o consum, și să iau apoi cea mai bună decizie. Nu vor exista mereu persoane care să fie de-acord cu tipul ăsta de comportament, dar hei... „Better to beg apologies than to ask for permission” (- nu știu ce sens are citatul, dar sună amuzant).

Totuși, e însăși ideea: Nu am dreptul să simt, pentru că ale mele gânduri logice contrazic sentimentul. Sau nu am dreptul sau posibilitatea să gândesc sau să cred, sau să nu cred, pentru că emoțiile-mi acoperă toate simțurile. Sau le supraîncarcă. Depinde de caz...

Mă zbat pentru tine (adică pentru mine)

Persoanele simple-ți vor spune să faci orice pentru cei dragi, dar oare la ce se referă când spun asta ? Și apoi apare, mai mereu întrebarea: ,,Merită ?” sau „De ce ?”. Nu cred că-i nimic rău să-ți pui întrebarea asta, nu înseamnă că nu mai ții la ei. Treaba rea constă în eventualele răspunsuri greșite pe care ți le dai, iar ele pot fi... o grămadă și ca să fie și mai aiurea totul, sunt și subiective.

Persoanele complicate îți vor spune să faci ce simți, fie că e rău sau e bine, sau e nimic, bănuiesc, iar pe asta mulți ar putea spune că nu reprezintă o prietenie adevărată, dar... poate chiar o prietenie adevărată este. Să fi mereu real, să faci ce simți, să nu te forțezi să fi pe plac, și totuși, să funcționeze totul ar însemna să fi acceptat așa cum ești. Cel puțin așa merge teoria... exceptând toanele și toate dățile în care pur și simplu nu ești tu (n-ai mâncat snickers). Dar acolo iarăși devine un pic subiectiv totul, și sunt sigur că știi și tu să te mai controlezi în acele situații. Câteodată doar trebuie să nu fi un asshole. Sau măcar să încerci.

Revin, totuși, la prima chestie, pe care tind s-o fac și eu, și nu sunt absolut sigur de ce, mai ales că sfatul meu pentru oricine e ideea numărul 2, pentru că e pasul mai greu, dar mai real pentru cel ce-ți e aproape.

De ce m-aș da peste cap pentru tine ? De ce să te ajut până la punctul în care mie-mi face rău, dar să ignor respectiva durere fizică sau otherwise, doar să-ți fie ție bine ? Pare o stupizenie completă, mai ales că excludem motivele reale și adăugăm explicații nesatisfăcătoare ca și: „Pentru că țin la tine”, „Pentru că vreau să te văd bine”, „Pentru că-mi fac griji”, și lucruri în genul. Nu c-ar fi false, doar... nu spun nimic concret, lumea tot se uită ciudat la tine. Eventual mai și profită, dar hei, nu toți și nu mereu. Anyway...

Unul din chestiile care mă împing în a face treaba asta, pe mine, e singurătatea extremă pe care o simt în mine. Nu mă apuc să explic existența ei, pentru că... da.
Ideea e că simțindu-mă astfel, trag enorm spre afecțiune de orice fel, cu cât mai reală și mai profundă, cu atât mai bine. Dar deseori vei simți nevoia de mai mult, mult mai mult decât are nevoie omul obișnuit, și un refuz pur și simplu nu se acceptă, pentru că simți că te doare. Ca sevrajul unei dependențe de droguri, bănuiesc. Da, nu-i rău exemplul, mai ales că putem face analogia între nevoia acelui mic junkie de a face rost de bani oricum pentru a reuși să-și procure micul său fix și nevoia micului dependent de afecțiune de a face nebunii și de a... nu știu, de a fi mereu de ajutor altor persoane din viața lui, pentru recunoștința și afecțiunea lor ? Nu știu dacă însumez totul, realizezi, încerc și eu să pricep, logic...

Alt motiv e sentimentul de inutilitate în astă societate, find o persoană awkward. Simți că nu ești suficient de bun, din anumite puncte de vedere, așa că tinzi să completezi din alte surse, pe care consideri că te pricepi sau te ține să le faci. Fie că mergi de bună voie spre cineva să-l ajuți la bagaje și cari tu ce-i mai greu, chiar dacă poți fi fizic mai slab ca el, sau te trezești cu noaptea-n cap, absent de somn, doar să întâmpini pe acel cineva drag știind că te va îmbrățișa și va fi happy datorită ție sau... nu am idee, orice presupune un efort îndreptat spre altcineva. Apoi te simți util, că primești un feedback pozitiv la mica ta ispravă, de obicei persoana respectivă find recunoscătoare. Văzându-i-se pe față, fără să zică, evident.

Stima de sine se pune ? Ideea că datorită ție persoana respectivă se descurcă mai bine decât ar fi putut singur, iar astfel se naște hrană pentru ego ? De ce nu.

De ce să nu stai pe fundul tău, deci, și să nu faci nimic semnificativ pentru acel cineva ? Adică nimic fără a primi ceva în schimb, așa cum se întâmplă în ăst comerț care funcționează logic de atâta amar de vreme ? Pentru motivele de mai sus ? Sigur, dar mai sunt și altele, sunt sigur, nu pare a fi deloc complet ce-am zis, dar nici mintea mea, momentan nu pare, așa că mă scuzi.

În cazul meu, ca să fie cât mai însumat ? M-am convins, pe mine, că nu merit să fiu în viața acelei persoane dacă nu reușesc să fiu un sprijin, cu adevărat. M-am convins că asta e cea mai bună chestie pe care știu s-o fac, find absent de povești aventuroase sau din viața de zi cu zi. De entuziasmul de a povesti o chestie banală cât să pară interesantă, sau de pasiuni care să mă consume și pe care să le împărtășesc celorlalți să-i inspir. Nu... am, sau nu știu să am. Nu știu să le utilizez, nu știu care-i motivul sau ideea, pur și simplu m-am convins de ideea asta.

Și ca să fiu un adevărat asshole, recunosc că mă doare când sau dacă nu mi se întoarce favoarea. Mă face să mă gândesc de două ori de ce fac o chestie. Bine... există persoane în viața mea care fac mai multe pentru mine decât fac eu pentru ei, din fel și fel de puncte de vedere, nu uit :). Momentan mă plâng, strict de cealaltă parte a bănuțului, și nu trebuie, neapărat, să vorbesc de mine, că fiecare din noi s-a confruntat cu dilema asta, în acel moment de frământare când te așteptai să sară acel cineva pentru tine, în ajutor și doar ți-a întors spatele. Poate a avut motive reale, poate nu meritai și poate nu trebuia să te aștepți la ceva în schimb pentru ce ai făcut sau faci tu. Să-ți regândești motivele pentru care ajuți o persoană dragă. Unele menționate mai sus.

Dar doare pe moment, e o situație sensibilă și îți dai seama că ești impulsiv, până apuci să gândești, un pic. Și apoi se poate sau nu să ți se schimbe părerea. De regulă da, rareori nu.

Și tot nu-mi dă pace întrebarea: De ce să muți munții din loc pentru cineva care nu face decât să se ascundă după ei ? Nu e o întrebare ironică, e legitimă. De ce sau de ce nu ar trebui să faci asta ? O faci pentru ceva în schimb, sau pentru enigmaticul „Țin la tine” ? O faci pentru afecțiune, sau pentru a-ți hrăni egoul cu recunoștința lor ? Sau e alt motiv ascuns ? Care e ? Vreau să știu de ce sunt prost și fals că fac lucrurile astea pentru motive egoiste, sau de ce sunt un prieten adevărat și un tip ok pentru că fac chestiile astea fără motive egoiste ?

... dar mai mult de-atât, de ce nu mă pot opri ? Câteodată vreau să mă opresc. Și lumea-mi va spune: Ok, fă-o. De ce continui ? Doar stop.

Nu știu să stop. Nu apreciez refuzul, mă simt respins. Am nevoie de asta, e drog. Privează-mă și... cine știe ce se întâmplă. Nu ți-ar plăcea să mă vezi în sevraj.

Pagină de jurnal nr. 9

Mă simt atât de singur... și am atâtea probleme în a realiza de ce simt asta, mai exact. Unele chestii sunt absolut evidente, iar câteva din ele sunt în totalitate vina mea, iar altele nu sunt atât de evidente, pentru că uneori ar trebui să nu mă simt singur, și totuși... nu scap de acel sentiment.

Și, ironic, stau și mă izolez singur, parcă pentru a mă regăsi pe mine. Parcă pentru a încerca să merg pe ideea aia că tu ești alături de tine, tu ar trebui să te iubești pe tine și tu te ajuți singur și-ți ții companie. Nici n-am idee dacă să-l numesc bullshit total sau nu, poate e ceva de chestia asta, dar... deocamdată am impresia că nu.

Uneori am companie. Nu reală, virtuală, evident, dar există acolo, și pentru momente scurte reușesc să nu mă simt singur. În acele momente, nu sunt sigur, dar... cred că cel ce-mi ține companie, vrea, nu vrea, intenționat sau nu, îmi dă voie în mintea lui. Ori asta, ori mă forțez eu acolo, fără să realizeze prima dată, nici n-am idee. Și apoi pot privi toate acele gânduri ascunse, să le sortez, dacă mi se dă voie, să le numesc, să le pricep. Și e drăguț, parcă avem o legătură, iar celelalte persoane nu s-au simțit niciodată (din câte-mi amintesc) rău, din cauza asta. Îmi imaginez că e o oarecare eliberare ca cineva să te poată înțelege astfel, și să reușească să-ți ofere un insight specific acelor gânduri și acelor circumstanțe. Că apoi oricine poate să-ți dea un sfat, asupra unei chestii anume, însă doar cei ce te înțeleg cu adevărat pot lega și circumstanțele și experiențele tale de acea chestie să știe ce merge la tine și ce nu. Ce accepți și ce nu. Și mai ales... la ce te-ai gândit deja și la ce nu.

Îmi imaginez că e foarte plăcut... îmi imaginez. Nu c-aș știi cum e asta.

Și de ce nu știu ? Nu-s un om special, nu fac decât să încerc din răsputeri, nu știu de ce. Îmi place, e ceva ce... nu știu, prind repede, o utilitate a mea, un mod de a nu fi... doar încă o oaie în turmă. Asta nu e neapărat ceva special, nu ? Sau poate sunt o oaie, una neagră. Mă rog...

Poate nu știu pentru că nu dau voie ? Nu cedez sub nici o formă ? Sau nu am găsit o persoană care să mă facă să cedez cu adevărat ? Sau dacă am găsit, poate nu se riscă ea ? Care-i răspunsul ?

De ce am rămas, în continuare, la ideea că nu mă înțelege nimeni cu adevărat ? De ce bag bețe în roate ? Vreau să fiu înțeles, dar nu vreau. Ba vreau, doar nu vreau să fiu judecat, pentru că sunt lucruri importante pentru mine, iar dacă acelea sunt judecate, nu cred c-aș reacționa frumos.

Și e atât de penibil să stau doar închis în casă și să nu fac nimic util, decât să merg în singurul loc care-mi permite să supraviețuiesc. Și să mă agăț de activități triviale pe internet care să-mi provoace interes câtuși de puțin să zic că mi-a trecut și mie timpul...

Și nu ies, pentru că ... nu știu.

Obișnuiam să ies. Să mă mulez după persoane, pentru că nimeni nu se mula după mine. În afară de un tip, cu care discutam chestii care chiar îmi plăceau, din punctul de vedere care mie chiar îmi plăcea cu adevărat, până ne-am distanțat dintr-un motiv sau altul și gata. Ne înțelegeam, mă numea fascinant prin modul alternativ prin care priveam toate banalitățile și prin jocul punctelor de vedere care transformau chiar și un sentiment banal într-o întreagă experiență. Ah, îmi place să fiu lăudat astfel.

Mi-e dor de discuții profunde, vreau asemenea discuții care chiar să-mi pună mintea în mișcare, să simt că stau cu adevărat în compania cuiva. Mi-e dor de orice tip de profunzime, simt că n-am mai avut asta de nu mai țin minte. E ușor să sun pe cineva, să întreb cum i-a fost ziua, să-mi spună și apoi... ce urmează ?

Hai să discutăm despre stelele de pe cer, despre dubiile pe care le ai asupra viitorului și asupra unor decizii pe care acum le regândești. Să discutăm despre părerea pe care-o ai despre faptul că o urăști pe... sora ta, sau pe verișorul tău, pentru ceva ce face, ce ți se pare că te deranjează și să facem din asta o întreagă discuție introspectivă.

Nu pot...

Mai bine povestește-mi cum a prins câinele tău discul ăla în dinți și să râdem pe tema asta, și apoi să-ți povestesc și eu cum... am stat în pat și n-am făcut nimic.

... deși m-am gândit la lucruri foarte interesante, din punctul meu de vedere, dar. Mnu, nu e nimic interesant, general vorbind. E okay, mai povestește-mi despre câinele tău.

Și mă plâng. Scot afară, e ceva rău în asta ? Mă plâng și gata...

De vorbă cu un psiholog - Contemplând suicidul

Nu are nici un fel de sens. Nu am nici un viitor la care să fiu mândru să mă uit, sau măcar vreun prezent din cauza căruia să zâmbesc. Încerc de atâta amar de timp, atâtea șanse ratate acumulate în starea asta ce mă ucide. Nu... nu mă ucide, mă înjunghie în așa hal încât o moarte rapidă pare a aduce pace. Singura mea speranță e să mă uit constant în bara de internet, poate, poate primesc o notificare ce-mi spune că mi-a scris cineva, din mormântul patului meu, protejat de ai mei patru pereți de răceala tuturor celorlalți, ținându-mi de cald doar cu propriul meu corp. Singurătate... parcă mă simt în spațiu, sufocându-mă încet, dar nu pentru că n-aș avea aer, ci mai degrabă pentru că n-aș vedea nimic. Nici stele, nici Pământ, nici nimic. Îți poți imagina agonia ? Calmul de pe fața ta spune că nu.  

Nimic nu are sens și nici nu va avea. Preconcepția asta a oamenilor dictează că fără un sens,  nu ai voie să aparții, iar asta nu va fi niciodată adevărat. Cât timp nu ești capabil să înțelegi că de mers înapoi este absolut imposibil, iar să mergi înainte e la fel de imposibil. Ai mult mai multe direcții de-atât în care să mergi, și niciuna din ele nu duce doar înainte. Imaginează-ți un semi cerc. Fiecare grad al lui e o direcție pe care-o poți lua, oricând, iar una luată deschide alt semicerc și tot așa, cu posibilități infinite. 

Nu prea văd relevanța atâtor sensuri. Nu știi unde duce niciunul, tot pierdut ești, iar alegând unul și deschizându-ți-se atâtea așa-zise oportunități, majoritatea cu capabilitatea de eșec, nu văd de ce ești mai puțin pierdut decât ai fost oricum atunci când ai început drumul. Privirea îmi e încețoșată, nu văd bine. Nu văd pe unde e mai bine s-o iau. Picioarele mă dor, nu știu, nu mă mai pot întoarce înapoi dacă o iau de mai multe ori greșit. Deja ratat direcția mai mult decât mă așteptam vreodată. Nu mă pot ghida singur! Sunt singur, și simt că doar eu mă simt singur. Doar eu sunt singur... nu mai există altcineva.

Știi, toată lumea se simte singură în momente din viața lor. Fiecare suflet pierdut se închide în acei 4 pereți proprii gândindu-se la același lucru ca și tine, chiar dacă pare greu de crezut, iar stând între cei 4 pereți nu ajungi niciunde mai aproape de un alt suflet drag, nu-i așa ? 


Atunci bănuiesc c-am înțeles parte din problemă. Când îmi fac curaj să ies, ies degeaba pentru că majoritatea persoanelor cu care mi-aș dori să-mi petrec timpul, pe care nu le cunosc, evident, sunt închise în casă și nu am cum să dau de ele, tocmai că se izolează, iar eu stau și acumulez „inimă grea” și pierd pic cu pic din speranță, căutând aiurea. Sigur, mereu găsesc mai multă speranță dacă tot stai și găsești teorii prin care poți fi fericit, dar și asta devine aiurea și stupid. Tu vorbești să mergi pe „câmpul de bătălie” să riști să încasezi gloanțe. Iar eu mă imaginez a fi deja plin de „găuri”, dar asumându-mi același risc. Serios ?   

Te văd o persoană inteligentă. Știi să tragi concluzii în mod inteligent bazându-te pe ipotezele pe care le primești. De ce, totuși, tragi concluzii bazându-te pe durerea pe care-o simți ? 

Nu fac mereu asta. Deseori încerc să ignor ceea ce simt și să merg logic... pe cât de greu mi-ar fi să ies pe-afară, de unul singur, pentru că „uite, ăla e considerat prea ciudat să ieși cu el, nici n-aș știi cum să mă apropii de el, doamne... unde-a crescut ?”, merg singur, contemplez, mă liniștesc, privesc cerul, pomii ... mă rog, cel puțin îi priveam, că acum vine toamna și totul moare în jurul meu. Poate de-asta mă simt așa trist ? Ar fi penibil. Starea mea ținută în sus o vară întreagă din pricina unei priveliști verzi. Mă rog. La finele logicii mele, ajung mereu în cameră, singur, seara și ce se întâmplă ? Îmi vine să mor, literalmente, să mor, find animat doar de cuvintele calde de pe un ecran, provenit de la cineva care, poate, nu pricepe în totalitate ce se întâmplă, dar de departe, face ce poate. 

Pentru tine nu-i ușor să fi optimist, asta se vede clar. Totuși, hai să abordăm problema din alt unghi. Spre exemplu, ce faci să te simți util ? Adică, ce faci să simți că ești bun la ceva ? La ce ești tu bun, de fapt ? ... 

Hm. Îmi place să vorbesc cu oamenii. Să... intru în mintea lor, să ofer mai multe perspective problemelor lor și să ajung, alături de ei, la mai multe soluții posibile care să le ofere speranță. Dar știi, nimeni nu face așa cu mine, e aiurea. Mă rog, când reușesc, îmi face plăcere, îmi ajută stima de sine și egoul, pe ideea că fac ceva ce nu poate face chiar oricine, și bănuiesc că orice om ar trebui să aibă așa ceva, nu ? Dar... nu-mi spune să fac doar chestia asta, nu-mi ajunge. Adică gândește-te un pic, să-ți petreci tot timpul făcând chestia asta, ție ce-ți iese ? Cine-ți întoarce favoarea astfel ? Nici naiba... toată lumea vine la tine și cel mult îți poate spune să „mai ieși pe-afară” sau „să-ți mai faci și tu prieteni, să nu stai ca o legumă”. Merci, ești genial, de ce dracu nu m-am gândit la asta ?” 

Sigur, înțeleg punctul de vedere, dar ai putea alege să faci lucrul ăsta din alt unghi, nu ? Adică... gândește-te, ai auzit, spre exemplu de „Suicide Hotline” ? Știi tu, când lumea tristă te poate suna, random, să poată sta de vorbă cu tine, pur și simplu, aflându-se în situații cu adevărat disperate ? Ai putea contribui la asta. Plus de asta, ai putea încerca o facultate de psihologie, poate ? Și nu numai atât, ai putea încerca anumite cursuri de calificare, sau lucruri asemănătoare care să te pregătească mai bine de meseria asta, sau orice legat de asta. Poți încerca, sunt sigur c-ai fi susținut. Poate nu pe cât de susținut îți dorești tu, să te împingă cu totul de la spate, să te asigure că vei face 100% treaba asta, dar... hei, fiecare după cât îi permite propria viață, nu ? 

Sigur... știi, tocmai ieri... îmi imaginam că nu am nici un fel de viitor. Tocmai ieri... îmi imaginam că nu are sens să mai încerc nimic. Oricum toată lumea care mă cunoaște cu adevărat, pleacă de lângă mine, iar eu, ca disperatul, îi împing și mai tare de lângă mine plângându-mă de lucrul ăsta. Mă gândesc că sunt atât de singur că n-aș putea reuși să fac nimic semnificativ cu viața mea, find blestemat să asist la succesele tuturor prietenilor sau cunoscuților, eu încurajându-i, dar rămânând în urmă, și mă gândeam... serios, are rost ? Mi-ar duce cineva lipsa, cu adevărat ? Un „dead-beat” ce oricum stă închis în casă și nu se sinchisește să facă nimic util, de la care s-ar aștepta toată lumea să-ți ia zilele, că apoi oamenii ăștia fac asta, de regulă, deci nici o mirare acolo. Dar... hm. 
Știi care-i lucrul care mă enervează cel mai tare la speranța pe care mi-ai dat-o momentan ? Nu c-ar fi prima dată când reușesc să pun mâna pe așa ceva, deci zic din experiență: faptul că e ceva ce-mi poate fi luat, sau pot pierde eu, din propria comoditate, sau alte scuze care pot apărea pe drum, iar când se întâmplă asta, mi-e frică de ce se poate întâmpla. Și... recunosc, sunt un leneș, de multe ori. Un comod, adică, pare mai potrivit, și mă gândesc că de-ar exista o cale care să mă oblige să nu mă abat de la drum, ar fi drăguț, dar nu există așa ceva, nu ?  

Gândește-te că, da... sigur, mergi la muncă, te plictisești, și mai rău de-atât, nu ai la ce să te întorci acasă. Și înțeleg cât de rece poate părea sentimentul ăsta. Mai degrabă să te întorci la o persoană pe care-o urăști, decât niciuna, însă există modalități alternative de a-ți ridica moralul, după cum ți-am enumerat câteva mai devreme și, spre deosebire de tine care pari atras de persoane în nevoie de ajutor, majoritatea celorlalte persoane se feresc, pe cât posibil, poate pentru că nu se simt capabili să facă o diferență, sau doar pare o responsabilitate în plus, de care n-au nevoie, sau altă explicație. Faptul că tu arăți tare și clar că ai nevoie constantă de ajutor, reprezinți o responsabilitate, nu un sprijin, așa cum ai vrea tu să te identifici. Deci induci oamenii în eroare, nu ?
Eu zic că vei reuși, la modul cel mai serios. Nu 100%, dar îți vei ridica procentele de fericire, sunt sigur. Doar încearcă... fii voluntar, ajută persoane în situații similare cu a ta, pregătește-te de o facultate, investește în tine, pentru că nu e nimic mai atractiv pentru celelalte persoane decât asta. 

 Și mai vorbim, evident :).

Hai să ne certăm

Urăsc să mă cert, mereu am urât chestia asta. Nu vă înțelegi, oameni (ne)buni ce sunteți, cum se face că unii dintre voi vă certați chiar și din plictiseală ? Sau mai ales din acel motiv...

Gândește-te un pic la ideea că acest „obicei” se întâmplă în momente tensionate, iar în asemenea momente, juma din cuvintele care îți ies pe gură nu sunt ceea ce simți cu adevărat, ci chestii pervertite de gândurile negre pe care le ai, că deh, ce nu e logic în asta ? Totul e logic.

Deci de ce ai alege să spui niște căcaturi, pe care, în mod normal, nici nu le simți cu adevărat ? Sau căcaturi pe care nu le-ai face în general ? Ca și: „Nu vreau să te mai văd vreodată!” Și tu în capul tău nici măcar nu plănuiești asta, dar... cum sună asta pentru cel la care ții ? Zi-mi... te gândești ? Nuuu, nu te gândești, ești prea ocupat să fi prost și să arunci cu căcat.

Okay, nu mai repet cuvântul ăla.

Unii oameni spun că e ca o formă de eliberare, să te cerți, deși formă de eliberare e să și mergi la baie să... mm... am zis că nu mai repet.

Ce-ar fi să încerci alte „sporturi” care implică și alte persoane și să vă distrați împreună ? Știi, și alea consumă energie... și în loc să te cerți cu oameni, mai bine te plângi lor, sau oamenilor apropiați. Că de-aia-s apropiați, să te plângi lor (și altele).

Acum o să-ți zic metoda mea de a nu mă certa cu nimeni, pentru că, evident, am una, și evident, e ciudată și implică mult autocontrol și gândire, pentru că... Adi.

Mă enervez foarte des, de felul meu, pe lucruri nesemnificative, de cele mai multe ori, pentru că așa-i omul, datorită emoțiilor. Și se întâmplă. Și apoi, având nervii respectivi, mai face o persoană o chestie pentru care nu te-ai enerva, în mod normal, chiar dacă te-ar deranja, dar atunci ești nervos și îți vine să-i zici toate lucrurile tâmpite din lume, altfel simți că explodezi.

Eu n-o fac. Eu tac, pentru că știu că nu voi exploda. Eu mă retrag, pentru că nu avem doar o zi de trăit, ci mai mulți ani, sau cel puțin sper și eu că mai trăiesc câțiva ani. Apoi îmi fac scenarii în minte (chestia mea preferată ever) cu ce ți-aș putea spune, și știi ce se întâmplă atunci ? Îmi imaginez că-ți zic chestii aiurea și am și șansa să-mi dau singur peste gură (mental, că nu deschid gura) să retrag ce-am zis, ș tot așa o vreme, mă gândesc, în cuvinte la motivele pentru care sunt enervat, raționalizez totul, apoi vorbesc cu tine. Știi ce se întâmplă atunci ? Sunt capabil, cât de cât, să-ți spun exact ce trebuie ca să fie o discuție productivă pentru amândoi, sau cel puțin pentru mine, depinde cât contezi pentru mine. Asta fac eu. Știi de ce ? Nu știi, nu ? Ți se pare că ce-am zis aici e ceva stupid și prea complicat și n-are rost.

Pentru că îmi pasă de cum te rănesc, idiotule (asta dacă țin la tine). Îmi pasă dacă zic o chestie, mai ales dacă nici măcar nu e adevărată, ci doar născută din smoala aia din sufletul tău. Deci de ce-ar trebui să-ți spun chestia aia ? Ar trebui să-ți descriu ce simt, mai degrabă, să știi și tu, să mă poți îmbrățișa, nu știu, nu să formulez ceva ce știu că te-ar răni și tu apoi cum să reacționezi ? Mda.

Deși, deseori am atâtea sentimente negative în mine, că prefer să-mi petrec majoritatea timpului singur... sau eventual să încep un sport extrem.

Măștile sunt drăguțe

Una din noile mele plăceri e să iau o chestie comună pe care-o șeruiești tu la nimereală pe nu știu unde și ești inspirat/ă de cât de multă dreptate are, vai de mine... e un geniu, are dreptate! Oamenii care poartă măști sunt niște dobitoci, falși, dezgustători ce merită să moară și sper să pot avea eu parte la exterminarea lor! Muriți cu toțiiii!!!

... m-am calmat

Mm.. nu, nu-i adevărat, e o prostie, fii inteligent și mai gândește-te un pic, nu porni la masacru, încă, din moment ce și tu porți mască, iar dacă nu, îmi pare rău pentru tine, nu știu cum supraviețuiești în societate și mai mult de-atât, nu pricep cum te dezvolți ca persoană.

Ceeee, despre ce vorbesc ? Nu mai purta măști bă, ce dracu, cum pot avea încredere în tine dacă nu ești real cu mine ?

Frate, dacă-s mereu real cu tine, unde mai e rostul încrederii ? Nici nu mai e nevoie, din moment ce nu mai las loc de un dubiu, unde să-mi acorzi mie „za benefit of the doubt”. Are sens ? Are ? Are are are are are

În fine, până la urmă ar trebui să ai încredere într-un prieten, gen, că îți dorește doar binele, chiar dacă poate îți ascunde chestii, fie din motive benefice pentru tine, sau benefice pentru sine, find o persoană mai, nu știu... închisă ? Există oameni d-ăia, să știi, și nu ajung oameni falși, ce bagă cuțitul pe la spate și așa mai departe. Mă rog, nu toți. Eeh, asta-i altă poveste.

De ce, mă rog, poartă oamenii măștile alea ? Primul răspuns care vine fiecăruia în minte are legătură cu apărarea, nu-i așa ? Deci dacă te aperi ești fals ? Uhm... teoretic, sigur, pentru că dacă unei persoane îi vine să te atace, mai bine să nu te cunoască și să nu atingă corzi sensibile, nu ? Și la cum știm că oamenii vor ataca pe cam oricine din orice fel de motiv care-i face să se simtă superiori într-un fel sau altul, deja ideea de a nu fi chiar atât de cunoscut devine destul de atractivă, dar hei, asta e părerea mea.

Okay, toate bune știute până acuma. În cazul în care m-ai subestimat pe ideea că repet chestii pe care le știe toată lumea, uite o idee nouă. Propriul meu stil de autodezvoltare.

Ce-ar fi dacă aș folosi o mască pe ideea de a învăța din ea ? Sau pe ideea de a învăța să mă comport altfel, cumva... anume. Știi tu, să renunț la impulsivitate, la ideea de „grudge” asupra persoanelor, la frica de anumite situații și așa mai departe.
Cum fac asta ? În mare, îmi pun masca și devin persoana aia, din toate punctele de vedere. Adică... spre exemplu, când eram mai micuț, eram un puști super awkward ce se înstrăina de toată lumea, în mare parte. Mare surpriză. Toți mă cam luau la mișto, pentru că era și ușor să faci asta, eu nu ripostam, n-aveam idee cum, eram într-un impas complet pe ideea că nu înțelegeam ce se întâmplă. Aveam nevoie să înțeleg ce se întâmplă, gândeam mult, mereu gândesc mult, asta e. Și primul meu instinct, evident, a fost să-i urăsc, dar... nu pe ei, personal, neapărat, ci toate persoanele ca și ei. Îți dai seama c-am ajuns să urăsc mare parte din populația lumii. Pe lângă asta, simțindu-mă și singur, mă întorceam foarte mult la mine, la persoana mea, la cum sunt eu și inițial mă gândeam că fac eu ceva rău, sunt cumva rău. M-am gândit mult timp la asta, dar în același timp mă gândeam că aș vrea să fiu oricum, dar nu ca ei. Oricum... dar chiar nu ca ei, niciodată ca ei. Dacă ei îmi provocau repulsie, nu era okay să-mi provoc singur repulsie mai apoi. Evident că am avut multe momente în genul, oricum, dar încercam și eu, mnah.

Apoi eram fascinat de anumite persoane, fie ele reale, sau din cărți, sau de pe la știri, sau de oriunde le priveam... cel mai mult din poveștile oamenilor, când vorbeau de cei buni, cu suflet mare, calzi, calmi, etc. Îmi surâdea ideea și am zis că vreau și eu. Dar eu nu eram așa, nu eram calm, nici cald, eram rece, într-un colț, într-o stare continuă de anxietate. Deci... ce-am făcut ? Ei bine, știam că nu voi reuși să-mi însușesc toate caracteristicile alea grozave pe care mi le imaginam, dar poate câte una odată ? Așa că începeam să mă comport ca atare. Deși eram anxios mereu, mă purtam ca și cum eram calm, și încet, încet reușeam să arăt că sunt. Stai să vezi că în timp începeam să înțeleg și cum să fiu calm pe bune și mi-a ieșit tot mai bine până a devenit un stil de viață. Acum sunt happy că sunt calm.

Înțelegi exemplul ? A început ca o mască, am plasat-o strategic pe moaca mea, iar în timp s-a integrat cu pielea mea și mi-a adus un beneficiu.

În zilele de astăzi folosesc conceptul ca să-mi reduc impulsivitatea. Nu-mi iese mereu, dar merge, totuși. Ca atunci când am toane și nu-mi doresc să ies pe-afară sau să fac ceva cu cineva, mă gândesc că logic vorbind mi-ar prinde bine în cele din urmă, și pun masca aia pe moacă, iar în momentul în care devin persoana aia căruia-i place activitatea, sunt atent la mine și la ce fac, la cum se comportă ceilalți cu mine în timpul ăsta. Toate efectele, chiar... și învăț despre ... tot.

Bine, încep să mă exprim de numai eu înțeleg.

E ca și cum înveți și admiri o persoană care are ceva ce-ți dorești, numai că persoana aia o aplici asupra moacei tale sub formă de mască și trăiești lucrurile alea, ca apoi să înveți din ele să te ajute să atingi.. știi tu, nivelul la care vrei să ajungi, legat de... mască. Da, m-am încurcat.

Să zicem că-s nervos pe o chestie banală, și brusc realizez asta, chiar înainte să mă descarc pe cineva nevinovat. Ignor complet starea aia, pun masca de om calm, și în timp ce se întâmplă asta, de la un moment dat, încep să nu mai fierb atât de tare și să realizez câteva din motivele pentru care sunt nervos cu adevărat, cum ar fi toanele, sau faptul că mă simt frustrat de ceva vreme din cauza a altceva. Apoi trec ușor la starea mea reală și... dacă am cu cine vorbi despre, vorbesc despre, dar nu mai arunc cu lucruri, nici nu mai zic prostii, că deja am un pic de control asupra situației. Înțeleeeegi ? Te rog înțelege, eu nu mai am control asupra subiectului, e prea complicat.

Mereu voi folosi caracteristici false ale mele față de oameni random. Nu văd de ce-aș arăta ce simt cu adevărat din moment ce poate nu-s capabil să pun situația în așa fel încât ei să înțeleagă din prima și să nu mă judece random ca apoi să ies eu rău din asta și mai știu eu cum, pentru că vorbești interpretabil iar oamenii interpretează. Măștile sunt sănătoase. Atât.

Boys being boys

Încep prin a spune că am un mare respect față de oamenii cu potențial intelectual. Îmi plac oamenii inteligenți, mereu mi-au plăcut, într-un fel sau altul. Inițial i-am admirat și încercam să-i copiez, în ascuns, bineînțeles... că încercam să mă pricep și eu în a da sfaturi medicale, sau în a mă pricepe la chestii juridice, la electronice, la orice părea complicat și interesant. Am dat-o-n bară cu multe, dar asta deja e altă poveste, și pe lângă asta... e irelevantă.

Ce-am aflat mai târziu e că îmi plac fetele inteligente. Bine, nu doar în sens de admirație, ci în alte feluri mai... așa, știi tu. Deși dacă stai să mă întrebi de ce, și de ce nu aleg fete mai prostuțe, mai... naive, n-aș putea să-ți răspund. Logic vorbind ar fi mai ușor de prostit și de manipulat și aș putea, probabil, luând după logica băieților de astăzi, să-mi satisfac toate poftele ce... se pot satisface lângă o domnișoară. Dar ce pot spune, probabil am rămas cu admirația față de oameni inteligenți, iar acum simt nevoia de o provocare, mereu, iar când vine vorba de o prietenă, sau așa, situația rămâne aceeași.

Ce fac atunci când găsesc o fată cu potențial ? Mă bag în vorbă, bineînțeles. Ce vreau să știu prima dată ? Dacă e inteligentă. Cum fac asta ? Întrebări capcană subtile, bineînțeles. Alea sunt mereu amuzante, și le poți mula după orice fel de subiect. Adică pui o întrebare, iar răspunsul ei, aparent banal, îți va spune ceva specific despre dânsa, fără să fie nevoie să întrebi direct, poate jenând-o sau făcând-o să se simtă constrânsă într-un fel sau altul. Așa e win-win, din punctul meu de vedere. Cum trece testul ? De regulă dacă se prinde de faptul că-s întrebări capcană, atunci nota e 10, dar și dacă nu, tot e okay. Poate dovedi mai târziu că poate da răspunsuri inteligente fără să-i pese dacă e sub vreun test sau nu.

Apropo, hai să nu ne judecăm pripit acum. Și tu faci la fel, în diferite ocazii, iar dacă nu din punctul ăsta de vedere, din alte puncte și nu mi se pare ceva atât de rău. Orice om are nevoie să judece o persoană, pic cu pic, iar nu trag concluzii pripite, decât dacă observ din start că pasiunile domnișoarei sunt departe de o cultură cât de cât bine definită.

A trecut testul. Sunt încântat. De ce sunt încântat ? Nu știu, îmi satisface așteptările sau chiar le depășește. Ce fac mai departe ? Exact ce-am făcut inițial, și chiar mai mult legat de acest sens. Încep subiecte și cer părerea în mod subtil. Nu e relevant dacă am nevoie de părerea ei sau nu, ci sunt doar curios de ce-ar răspunde și cum ar fi diferit față de ce gândesc eu, sau cum s-ar raporta răspunsul acesteia la personalitatea și caracterul său. Sunt tone de informații de aflat, iar mie-mi place să le aflu pe toate. E o pasiune.

Deci ce vreau de la o fată până-n punctul ăsta ? Să țină pasul cu mine sau să mă depășească. De ce să mă depășească ? Ca să-mi pot intra în rolul de prădător s-o urmăresc. Ce se întâmplă dacă o prind ? În primul rând, sper ca asta să nu se întâmple vreodată, iar dacă e pe punctul să se întâmple, ca o pisică respectoasă, îi ofer șanse să fugă mai departe ca să-mi pot relua jocul. Se împiedică constant ? Eh... dezamăgitor. O scot din joc rapid și mergem mai departe. Simplu, nu ?

Sunt un om rău și rece, știu, nu mă mai complimenta atât, roșesc.

Care-i ideea cu tot ce spun aici, până la urmă ? Hm... sunt de-acord că fetele trebuie impresionate pentru a fi cucerite. Mereu va fi așa, din punctul meu de vedere, însă în acest punct al meu, vom implica doar fetele inteligente, pentru că... pe ele le prefer eu, de regulă, și pentru că e blogul meu, deci argumentul tău e invalid.
O fată inteligentă, bănuiesc că e impresionabilă tot prin inteligență, nu-i așa ? Și când zic asta, nu mă refer la câte știi tu despre ceva, sau altceva, ci felul în care-ți joci cărțile atunci când exemplifici acel ceva și altceva. Un hardisck bunicel nu prea face treabă bună fără o putere de procesare bună, bănuiesc.

... acum, ia un băiat tipic, probabil virgin, iar dacă nu, unul care și-ar dori să și-o tragă, ăsta find unul din scopurile sale principale. Vine la o fată-n genul, și știe și el din instinct că tre s-o impresioneze, nu ? Cum face asta ? Basic way: Masculinitate de bază. Apropouri simpliste legate de sex, pentru că asta-ți dorești și toate celelalte apropouri ar suna prea fals, probabil. Insistență legată de dorința sa de a se apropia de tine, pentru că, de regulă, sexul e ceva fizic, iar fizicul necesită apropiere, iar obișnuita „cafea” sau „film” mereu vor intra în discuție, iar când asta se întâmplă, ce înțelege „victima” despre situație ? Că tipul ar vrea să i-o tragă. Ce altceva înțelege ? Că o consideră faină, bună și ar merge odată... de două ori, dacă-i suficient de sălbatică și etc. Altceva ce discerne ? Mm.. nu știu, mai e și altceva ?

Fetele, la fel ca și băieții, sunt oameni, nu sunt niște victime. Nu neapărat, cel puțin. Și acestea pot fi prădători, după caz și după puncte de vedere, dar sunt oameni, și la fel ca oricine, gândesc, au idei, valori, principii, și au nevoie să fie impresionate. Cum ?

Aici devine complicat. Fiecare persoană are propriul ei fel de a fi, nu-i așa ? Așa e. Domnișoarele nu fac excepție, deci asta înseamnă că această persoană are nevoie să fie cunoscută, în primul rând, pentru a vedea cum poate fi impresionată. Și cum se face asta ? Păi... întrebări, capcană, dacă ești cât de cât inteligent și ai tact. Vrei să afli despre ce fel de băieți îi plac, din punctul de vedere al caracterului ? Poți aduce în discuție alt tip, pe care l-ai cunoscut tu recent, sau demult, pe care să-l pui într-o situație similară subiectului prezent și să vorbești ușor despre caracterul său. În general, ea va comenta situația, iar comentariile sale vor spune o grămadă de chestii despre ce-i place sau nu la el. Nu ? Apoi poți adăuga, ca fapt divers, despre caracterul tău, fără să faci referire la ea, în vreun fel, pentru că momentan discutați despre tine, iar ea, dacă admiră discuția, cât de cât, va continua să comenteze referitor la ce spui tu. Discuția ia amploare, și tu începi să zgârii suprafața a ceea ce înseamnă „ea”.

Nu-i așa ușor, nu ? Să vrei să cunoști cu adevărat o persoană, o fată... fără să te gândești la modalități de a i-o trage rapid. Bine, cu toții avem nevoi, bineînțeles, oricine are nevoie de sex din când în când, iar când duci lipsă mai mult timp de el, poate te poți reduce și la a face asta cu cineva la nimereală, dar chiar și în cazul asta, mă îndoiesc că persoana în cauză nu și-ar dori să fie băgată în seamă cât de cât. Pentru că atunci când te gândești la trupul ei, la toate formele, de fapt te gândești la trupul tău și la toate senzațiile care pe care le simți datorită imaginației tale și... poate a trupului ei, dacă ai noroc să-i intri în pantaloni, dar ea nu mai prea are relevanță aici, ci doar sexul în sine. Ideea de a-ți satisface tu „mâncărimea” aia.

Părerea mea ? Toată lumea are nevoie de un anume cineva în viața lor, iar prin acel anume cineva mă refer la cineva permanent, și nu începi chestia asta gândindu-te la ce nevoi ai tu, făcând total abstracție de persoana ei, pentru că așa nu ai idee cu cine te bagi în pat și apoi gândește-te la consecințe.

Greu, hm ?

Din păcate cam toate domnișoarele sunt abordate astfel și se simt date la o parte complet, observând simpla lor „nevoie” și cam atât, iar chestia asta le face să se simtă... nu știu, neimportante ? Poate ăla-i cuvântul potrivit. Dar apoi când doi oameni fac un one night stand, nu cred că vreunul din ei e important pentru celălalt, ci mai degrabă sexul în sine e subiectul principal acolo, și nu-mi imaginez că nu e posibil să dai de înțeles unei tipe că vrei doar să i-o tragi și cam atât, iar ea să nu accepte. Oricine are un libido, dar apoi cred că trebuie să menționez că până acum am vorbit despre o relație cât de cât... mai lungă, cu o persoană și felul în care acestea se destramă mai devreme sau mai târziu. Au pornit de la ceva greșit și s-au clădit, din start, aiurea.

Ironic e că în ziua de astăzi, dacă poți convinge o fată că nu vrei, neapărat, o relație cu ea, ai cele mai multe șanse să ai o relație cu ea, ceea ce e atât de ironic că nu-ți pot explica. Serios, n-aș putea, n-am idee, deocamdată.

Pentru că dacă nu vrei sex, atunci vrei altceva, iar altceva presupune s-o cunoști, iar persoana ei devine relevantă în situația asta, ceea ce face totul mai atractiv, îmi imaginez.

But boys will be boys... 

Melancolia mea frumoasă...

Când toți norii de pe cer mă apasă cu profunzimea lor închisă la culoare, tu, melancolie, nu mă vei părăsi niciodată. La fel ca și apropierea și căldura unui prieten, sau a dragostei mele, vei fi alături de mine umplându-mă cu acel sentiment după care voi râvni toată viața, dar al cărui nume l-am uitat de prea mult timp.

Niciodată n-am reușit să explic altcuiva decât mie ce înseamnă cu adevărat melancolia și de ce-mi place să mă afund în ea câteodată, cu toate sentimentele mele.

Imaginează-ți când compui o melodie care, cum spui tu, vine din suflet, sau când versurile se aștern pe foaie la fel ca și frunzele pe asfalt, dintr-un copac ce moare. Una după alta, parcă fără sfârșit. Cred că asta înseamnă pentru mine melancolia.

Cred că e drogul meu personal, altfel nu-mi explic de ce urăsc versiunea sintetică a lor.  Cred că e versiunea mai închisă la culoare a sentimentului pe care-l ai când cineva la care ții cu adevărat reușește să se facă simțit aproape de tine. Cred că e... propria mea euforie întunecată și o iubire egoistă și profundă ce-mi stă aproape de dinainte să-mi pot găsi chiar și prima amintire.

Ea nu m-a făcut vreodată să mă simt vesel, sau fericit. Nici nu m-a făcut să râd, sau să simt c-aș vrea să împărtășesc ce simt cu alte persoane. Nu m-a făcut să-mi doresc mult de la viață, nici nu mi-a oferit pofte trupești sau de altă natură. Ceea ce-aș putea spune e că mi-a luat totul, atunci când totul era mizerabil.

Ia de la mine singurătatea pe care-o simt ca o inimă de piatră ce-mi strânge inima, într-un ritm atât de lent că e insesizabil ochiului și de asemenea și ura pentru situații față de care nu am control, sau persoane care au control asupra mea. Mi-a luat nevoia de a mulțumi alte persoane pentru a face parte din ele, precum și dorul de un trecut din care nu voi mai reuși vreodată să fac parte.

Totul e amorțit, la fel cum morfina amorțește pielea și țesuturile, așa melancolia mea-mi amorțește sentimentele înfiorătoare, deseori.

Poate de-asta sunt așa... oricum m-aș numi. Să mă gândesc așa mult la oameni, dar să nu-mi doresc să fac parte din ei. Să investesc atât de mult în ceea ce spun și ceea ce arăt, dar totuși să nu mă zgârie cu nimic reacțiile negative, sau deseori chiar pozitive ale altor persoane. Să plâng deseori, fără un motiv anume, dar să nu mă simt trist. Să nu mă simt nicicum, decât... amorțit ?

Nu mă înțeleg și nu mă înțelegi nici tu, iar tu nu-mi poți păstra companie la fel cum nu-mi pot păstra nici eu. Iar amândoi tânjim să sprijinim o entitate care ne ademenește, însă prezentă doar la coada ochiului, nici mai departe, nici mai aproape. Acel „adevărat eu” despre care nimeni nu știe prea multe, însă presupune.

Nu sunt puternic, decât prin faptul că-mi maschez slăbiciunile, iar pentru a fi cu adevărat puternic, am impresia că trebuie să renunți la anumite cunoștințe și să îmbrățișezi ignoranța. Cum altfel poți ignora toate riscurile și frica de pericol ? Iar eu nu pot renunța ceea ce știu a fi adevărat. Am impresia că m-aș pierde pe mine și mă păstrez cu prețul de a fi slab mereu.

... nu, scuză-mă, nu am idee despre ce vorbesc. Dar ca idee, uite cum funcționează gândurile mele, la viteză redusă, bineînțeles, special pentru tine să poți ține pasul, iar dacă te-ai pierdut, îmi pare rău. Sau nu... mie unul îmi place să mă pierd în gândurile mele, aiurea. Dar ție ?

Sunt melancolic. Sunt amorțit. Nu am nevoie de o pastilă. Nu am nevoie de nimic.

Dar dac-aș spune că nu am nevoie de tine, pe lângă c-aș începe să lăcrimez, m-aș contrazice cu tot ce-am debitat mai sus. Deci până la urmă sunt melancolic sau doar depresiv ?

Știu, o grămadă de idei fără sfârșit, începute aiurea. Bine-ai venit în mintea mea, vezi de ce sufăr ? Nu, nu cred că sufăr. Nu sunt sigur. Nu cred că sufăr.

Urăsc chestii

Mereu am crezut că e o risipă de energie să urăști lucruri sau persoane. Sincer, chiar e. Nu văd de ce te-ai consuma atât de mult pentru o persoană care-ți face rău, sau pentru un lucru care te prost dispune din moment ce pur și simplu îl poți scoate din viața ta, de tot. Să-l ignori atât de tare încât să uiți conceptul. Da, evident că se poate. Dar nu se poate mereu, cel puțin așa am descoperit de curând.

Se pare că urăsc chestii, adică... efectiv mă irită și mă enervează la culme când văd că se întâmplă în jurul meu sau se întâmplă prietenilor. Nu, nu are logică, neapărat, dar am încercat să explic ura asta, cât am putut de bine și... ei bine, here we go:

1. Urăsc drogurile. Mereu le-am urât din toate punctele de vedere, fie ele chestii serioase, sau simplele țigări de care rămâi „îndrăgostit” cu sau fără voia ta, cel puțin de la un moment dat. De ce ? Pe lângă faptul că nu ajută corpul tău în nici un fel, și costă și mult, fraieresc și psihicul din a se dezvolta normal și-l fac să creadă că fără acele „calmante euforice”, el nu se poate calma, sau nu se poate simți bine sau plăcut, cu adevărat, să nu mai vorbim de faptul că-ți dau peste cap toată concentrarea și, îmi imaginez eu, devii și mai prost astfel. Dar chestiile astea nu le prea pot dovedi. Poate doar unele droguri au impactul ăsta și nu toate, dar apoi... nu știu, mi se pare că-ți alterezi mintea într-un fel și pentru scurt timp te transformi într-o altă persoană. Nu ești tu, cu adevărat, ești o versiune pervertită, pe care nu o poți crede pe cuvânt, nu o poți cunoaște cu adevărat și nu poți avea încredere în ea, pentru că va dispărea destul de curând. Are sens ? Urăsc drogurile.
2. Urăsc tot ce înseamnă asalt sexual, sau sex obligat în vreun fel. Aici mi-e mai greu să pricep cum pot unii să oblige fizic sau psihic o persoană să și-o tragă cu aceștia. Adică poate că așa e normal. În lumea animală, spre exemplu, multe animale sunt obligate să se reproducă de către masculi, nu ? Gen sunt violate, și apoi n-au nici pe dracu, dar... aud de o chestie în genul, fie ea și o tachinare sexuală „inofensivă” și tot ce pot gândi e cum se simte persoana în cauză (de obicei fată, evident). Îmi imaginez că se simte fără intimitate, ca și cum cineva trage de ea, sau încearcă. Ca și cum cineva încearcă să-i preia controlul. Și probabil exagerez, pentru că, de regulă, chestia asta a devenit atât de banală că majorității nu le mai pasă și doar ignoră. Poate fac prea mult caz din asta ? Nu, nu știu. Nu mă pot abține, mă scoate din sărite. Prefer să-mi fac vasectomie sau ceva asemănător decât să fiu nevoit să violez o tipă. Nu, yuch.
3. Urăsc oamenii proști. Doamne, cred c-aș face orice să stau departe de ei. Iar aici nu mă refer neapărat la oamenii nu au habar de chestii, pentru că vrei nu vrei înveți, nu ? Înveți să te descurci, deseori, obligat de circumstanțe, dar nu înveți voluntar. Nu acumulezi informații voluntar. Nu pot discuta cu tine și nu te pot face să înțelegi lucruri pentru care trebuie să gândești, să-ți folosești mintea. Nu pot discuta cu tine despre ce înseamnă să urăști. Tu știi doar că să urăști înseamnă să ... urăști și.. ce mai e de zis ? Atât, nu mai e nimic de zis. Nu mi-e milă de ei, nu-i compătimesc, vreau doar să stau departe de ei, pentru că mă enervează să le știu existența. E o lene de a-ți folosi mintea, până la urmă. A se exclude persoanele cu dizabilități, vă rog, știu să fac diferența.
4. Urăsc părinții copiilor ce încearcă să le domine viața, într-un fel sau altul, de la vârste fragede. Că „băiete, tu vei învăța să fi bancher, pentru că asta înseamnă bani adevărați!” sau părinți mai ca ai mei, cu standarde foarte joase: „Vei învăța să cânți la un instrument, să mergi la nunți și să duci o viață bună. A, ce ? Nu ? Vrei să ajungi un nimeni ? Să muncești pe nimic și să nu ai nimic ? BINE!” direct atac psihologic. Nu, mă. Copilul va avea diferite înclinații pe măsură ce crește, iar tu vei fi nevoit să înveți acele înclinații, adică să-ți cunoști copilul, să vezi la ce s-ar pricepe, nu să decizi asta, idiotule. Și în primă fază nu-l poți întreba asta, deci trebuie să fi foarte atent. Greu, nu ? N-ai chef, lasă că-ți zice el, probabil, când nici el nu va știi ce vrea, poate, pentru că n-are cu cine vorbi, nu simte pe nimeni interesat de cine e el cu adevărat. Se simte singur. Ai idee câți adolescenți sunt în situația aia ? Ah, lasă... ei tre să fie responsabili de ei înșiși, nu părinții sunt de vină, părinții încearcă să le pună pâinea pe masă că doar atât pot. Ce ziceam de oameni proști, apropo...

Nu mai știu ce urăsc, dar am scris mai mult decât mă așteptam despre chestia asta. Cum scap de dominanța subiectelor ăstora asupra mea ? Pentru că până la urmă despre asta e vorba în ură. Există ceva ce te domină și te irită la culme chestia asta. Consumă din energia pe care-ai putea-o folosi la chestii mai utile și te transformi într-o persoană ștearsă și fără noimă sau amuzament.

Mă enervez deja :) am tăcut.

Scopul despărțirii e ... ?

Distanța, mama, tata, fufa aia de la serviciu, labagiul ăla plin de steroizi din facultate, minciuna, adevărul, etc.

Care din astea ar putea reprezenta un scop precis pentru care 2 persoane s-ar despărți ? Bine, hai să nu ne limităm doar la simple relații amoroase, le putem include și pe celelalte, cred că va avea sens.

Normal, că după stilul meu caracteristic, voi da exemple stupide într-un mod evident, și apoi voi trece la ceea ce consider eu a fi... explicația corectă. Și eu mereu am dreptate, deci n-are sens să-ți irosești drăguța ta minte în a încerca să mă contrazici. Ho-ho-ho ce amuzant sunt.

Cum e când ai o relație de orice fel, cu cineva, și la un moment dat devii paranoic cu privire la toate posibilele motive de despărțire. Oare mă va înșela ? Oare-mi va vedea toate defectele oribile pe care sigur nu le conștientizează până acum și va fi oripilat ? Oare, oare, oare...

Te tot gândești și-ți freci mintea cu toate chestiile astea, dar mai apoi nu realizezi un lucru semnificativ.

Bine, hai să stabilim ceva, întâi. Una e să te desparți cu vorba, de o persoană, și alta e să accepți chestia asta ca find un adevăr general. Nu să stabilești din cine știe ce motive că vă despărțiți și apoi simți nevoia să te întorci, sau simte el nevoia asta. Așa ne putem despărți cu vorba și pentru că pisica mea nu e de-acord și e geloasă. De ce nu ?

Scopul despărțirii, de regulă, e că oamenii se schimbă din diferite motive, iar schimbările sunt permanente. Cele nepermanente sunt toane, mai mult sau mai puțin durabile, iar cei ce nu pricep chestia asta tind să se întoarcă la persoanele respective, sau să nu accepte despărțirea ca find un adevăr general valabil crezând că pot da un „undo” la schimbare.

„Nu mai ești cine ai fost ...”
„Ai devenit mai rece... ”
„Pare că te interesează alte lucruri acum ...”

Toate chestii spuse cu regret. Da, păi scuze, oamenii se schimbă, fie că-și mulează caracterul după experiențele pe care le suferă, să zicem... atitudinea ta stupidă în care nu-ți pasă de ceea ce simte, poate, ci doar presupui că tre să simtă ceea ce consideri tu că e bine într-o relație. Acum că stai și te gândești la asta, te simți un pic stupid, nu ?

Tre să-mi fii loial în procent de 100%, iar asta înseamnă că și dacă te uiți după alte muieri, cine știe ce se poate întâmpla în mintea ta. Nu, nu merge așa! ... zise domnișoara iubită.

Tre să facem sex oricând am eu nevoie, să nu-mi vii cu scuze că n-ai chef la momentul actual, sau că trebuie eu să te „excit”. Parcă ziceai că mă iubești, că mă vrei! ... zise boul care nu merită nimic bun în viața lui.

Oamenii sunt oameni. La început pot fi reali cu tine, sau pot fi falși, pentru că te idealizează ca find o persoană extraordinară pe care trebuie s-o impresioneze, s-o câștige. Cu tine viața va fi mult mai dulce și mai frumoasă și... chestii. Apoi proiecția idealurilor asupra ta se retrage și rămâi doar tu. Ah... dezamăgitor. Nu ești cine credeam eu că ești, scuze... ne despărțim.

Bagă la cap o chestie, te rog. Când cineva te adoră și apoi nu te mai place, și tu dai vina pe tine că nu ai fost suficient de bun, dă-ți o palmă. Nu, roagă pe dușmanul tău să-ți dea o palmă, așa să te doară, și apoi gândește-te un pic la cât sens are asta, și cât sens are faptul că el și-a făcut de la bun început o altă părere despre tine, bazată pe ce-i place lui cel mai mult, în fanteziile lui mai mult sau mai puțin bolnave, și când află că s-a înșelat, ghici cine pică de fraier ? Da, amândoi, dar mai bine tu decât el, nu ?

Am învățat de curând, nu mă întreba de unde, că n-aș știi de unde să încep, că o relație frumoasă începe stricată și șubredă. E ca o mașină răblăgită, pe care poți alege s-o repari până la punctul în care devine un model concept, rupt din vise, pe care l-ar vrea oricine, sau poți s-o repari până când crezi că merge acceptabil, iar apoi o conduci și te folosești de ea până te plictisești. Atâta timp cât râvnești după modele mai bune, mereu te vei plictisi de ce ai tu.

O relație e frumoasă la început pentru că o idealizezi a fi frumoasă. Idealizezi că partenerul e perfect, că totul va fi etern și magic. Nu-i adevărat. Nu vă cunoașteți, viitorul e incert, și de regulă nu vă imaginați momentele în care persoana aceea va izbucni în emoții negative și veți fi prinși la mijloc. „Te iubesc” durează cam până la primul moment de slăbiciune mai intensă, iar tu îți pierzi încrederea că partenerul e cine credeai că e.

Acceptă faptul că o rablă merge prost până e construită perfect, iar să o construiești durează mult timp, necesită mult efort, și multă perseverență. Degeaba te uiți tu și-ți imaginezi ce faină ar putea fi, și te bucuri că ai o mașină, că până la urmă... tot o să te plictisești de ea, pentru că e o rablă.

Acceptă ideea că trebuie să accepți că va merge prost, mai ales când idealurile tale vor dispărea și va rămâne doar bucata aceea imperfectă de relație, dar ea poate funcționa tot mai bine pe măsură ce accepți că partenerul tău nu e o persoană în totalitate bună. Nimeni nu e. Toată lumea are momente de neîncredere. Momente în care tot ce fac e să-ți atingă punctele sensibile și să te enerveze sau să te tragă în jos, dar comunicând și având răbdare cu astă sfântă comunicare, vă puteți obișnui unul cu altul, la aspectele negative ale fiecăruia și dacă partenerul te acceptă pe tine că ești aiurea, nașpa și îl enervezi, dar hei... asta e, îi trece, te iubește și știe că nu intenționezi să-i faci rău, atunci poți face și tu la fel, nu ?

Poți să spui: „Hei, știu că ai defecte, și sigur o să ne certăm, și o să ne urâm din timp în timp, ba chiar n-o să avem chef să ne vorbim, iar asta e perfect okay. Să-mi petrec viața alături de tine nu înseamnă să meargă bine zi de zi, ci să meargă bine per total, cu obișnuitele suișuri și coborâșuri. Dacă azi e rău, și mâine e rău, va fi mereu rău ? Logica spune că nu, dar emoția ta prezentă spune că da. Că dacă acum te simți foarte rău, simți că sentimentul va persista pentru totdeauna. Nu... el trece. Totul trece. Moartea unei persoane dragi, foarte dragi... trece. Da, totul trece, ai încredere în mine”.

Deci motivele despărțirii, de obicei... sunt idealurile ce orbesc realitatea. Minciunile menite să impresioneze datorită neîncrederii în propria persoană, care, la rândul lor, asurzesc comunicarea reală menită să te ajute să cunoști și să accepți adevărata persoană în viața ta, persoană care va fi extraordinară, dar și oribilă în același timp, în funcție de circumstanțe. Toți sunt așa. Toți...

Și alte motive ? Nici nu știu. Mi se pare că majoritatea celorlalte chestii negative se întâmplă din cauza chestiilor cele două de mai sus. Probabil mai sunt... :) dar apoi eu nu le consider atât de importante.

Hai să facem abstracție de faptul că unii oameni sunt nebuni, abuzivi și trebuie închiși sau mai rău. Aici e altă poveste, în totalitate.

Normal că vrem să fim fericiți, și să ne simțim mereu bine. Și considerăm că fericirea înseamnă o stare euforică ce va dura până mori, iar asta e adevărat doar dacă mizezi pe o perfuzie constantă din drogul tău preferat. Te vei simți rău, mizerabil și ca și cum nu valorezi nimic. Iar asta poate fi vina ta (de regulă e, pentru că lași pe alții să te domine într-un fel sau altul), sau poate fi vina altuia care-ți atinge toate punctele sensibile. Dar niciodată nu durează... și odată ce accepți că nu te vei simți mereu bine, dar nu contează, atunci probabil vei putea coexista cu cineva și vei putea trece cu mai multă ușurință peste lucrurile negative ce vor urma.

... dar asta e doar părerea mea

 

Catcalling

Sunt un tip. Am 25 de ani. Îmi plac fetele, chiar mă uit după ele pe stradă după cum e și normal și probabil mă voi uita la forme mai degrabă decât la haine sau machiaj sau mă rog, pentru că sunt un tip și îmi plac fetele/femeile.

Voi face mai mult de-atât ? Nu. Am făcut vreodată mai mult de-atât ? Nu. Nu cred, cel puțin. De ce ? Pentru că nu e treaba mea. Ele ies îmbrăcate într-un anumit fel pe stradă pentru a se simți bine în pielea lor, iar pe de altă parte să simtă că cei ce le privesc le văd frumoase. E un sentiment frumos. Suntem ființe sociale, depindem de părerile altor oameni, fie că direct sau indirect. Nu-i nici o problemă.

Termenul de „catcalling” care vine din limba turcă (engleză, bineînțeles), s-a născut pentru a da un nume nevoii „bărbaților” care simt nevoia să strige după tipe pe stradă, să le acosteze cu diferite remarci care mai de care stupide. Un fel de asalt sexual psihologic, i-am putea spune, din moment ce când te referi la ce fund are, sau ce sâni are, sau alte curbe, nu te referi la altceva decât sex.

De ce fac tipii așa ceva ? De ce.. ar face tipii așa ceva ? Ei bine, majoritatea vor spune că fetele nu ar trebui să se supere din cauza asta. Nu e mare lucru, e un simplu compliment. Adică de ce dracu-ți mai expui sânii în acel ditamai decolteu, sau fundul în blugii ăia mulați sau mai rău. De ce faci asta ? Practic o ceri. Stai... ce anume ceri ? Un compliment ? Mnu. Ah, băiete, te-am prins cu minciuna.

Până la urmă un compliment e menit a face o fată să se simtă bine în pielea ei, iar tipul (sau tipa) nu intră în spațiul personal al persoanei atunci când fac compliment, iar când mă refer la spațiul personal, mă refer la subiecte mai intime. Și da, există subiecte prea intime sau personale, altfel violul ar fi doar sex.

Deci toți vor spune că e un simplu compliment, însă adevărul e altul. Îmi imaginez că e vorba despre dominanță, nu ? În capul lor, dacă iei o fată direct cu un comentariu în gen: „Mamă, ce te-aș lua la mine-acasă acuma...” , nu cred că el se gândește „Vai, ce frumoasă e”. Mai degrabă se gândește la „Vai ce i-aș trage-o acuma... ” urmat de referințe din toate filmele ieftine porno la care se uită. Deci, practic, el stabilește, cumva, în capul lui, dominanță asupra ta, deși toată lumea știe că chestia asta nu merge și nici nu a mers vreodată, decât dacă tipa are un respect de sine... deplorabil, și se bucură că o bagă cineva în seamă chiar și așa, dar deja aici... mă rog.

Gândește-te la părinții tăi care te pedepsesc când faci ceva rău. Acum gândește-te când te mai și bat (mă rog, o palmă, știi tu). Așa-i că de multe ori palma aceea a durut mai puțin decât cuvintele pe care ți le-a aruncat ? Adică nu mereu, dar uneori. O palmă pișcă un pic, sau doare, te simți jignit, aiurea un pic... apoi parcă trece. O meritai, asta e. Dar apoi dacă începe și-ți reproșează anumite lucruri și te mai și jignește, poate atinge vreun punct sensibil și-ți strică toată încrederea (și așa poate nu foarte mare) de sine... starea aceea de neliniște pare a face mai mult rău, per total, decât poate o simplă palmă.

Acum fă o analogie între chestia asta și strigatul după femei vs. atins pe fund, sau alte căcaturi din astea dezgustătoare.

Acuma nu zic că un tip să vină să te atingă e mai bine decât să-ți spună nu știu ce, și e mai bine să lași să te atingă. Stai, stai... ce dracu, oprește-te. Nici una nu e bine. Dar logic vorbind, câteodată... și zic asta cu gândul la cât de tâmpit e să vină careva pe stradă, tu find fată, iar el să te atingă... undeva, n-am idee. Gândește-te, pe ideea asta, dacă-ți spune ceva, nu știu. Atinge un punct sensibil. Nu-ți freacă toată ziua ? Nu mă înțelege greșit, vreau doar să stabilesc faptul că înțeleg ideea cuvintelor ce pot lovi mai dur decât palma sau piciorul.

De ce ar avea nevoie cineva de o asemenea nevoie de „superioritate” ? Să te apuci să strigi după tipa aia că ce picioare are și ce-ai face cu ele, apoi să rânjești ca un jegos de om și la final să accepți înfrângerea că tipa aia nu e interesată de tine. Mă rog, nici n-ar fi fost, dar de ce s-o faci ?

Poate e un fel de fantezie pe care o aduci cu un pas mai aproape de realitate să se simtă mai bine ? Gen, vezi pe cineva pe placul tău pe stradă și efectiv, în loc să lași fantezia aia la locul ei în capul tău, o scoți pe gură afară, ca s-o faci un pic mai reală, să se simtă mai bine. Dacă o aude și ea, practic, în mintea ta, participă la acea fantezie, iar starea ta de bine crește, de la o simplă remarcă.

Ce teorii formulez, uneori cred că am mintea mai bolnavă decât oamenii-n cauză.

Deci, cumva... catcalling-ul ăsta se face din plăcere. Le oferă plăcere. Păcat că unii nu se limitează la simple cuvinte, dând dovadă de 0 empatie, adică cu totală nepăsare asupra a ceea ce simte victima și... dă-i plăcere să meargă, că doar ce se poate întâmpla. Tu să te simți bine, nu ?

Cum ziceam... sunt un tip. Îmi plac fetele, respectiv femeile. Îmi place sexul, e una din cele mai tari chestii, dar totuși... nu am dat niciodată o palmă peste fund, nu unei prietene, nu unei necunoscute. Doar iubite, eventual, dar asta pentru că ea m-a pălmuit mai tare (se acceptă; deja e de comun acord aici). Nu am strigat random după nimeni, nici n-aș simți plăcere din asta. Care e diferența ? Eu de ce nu pot simți plăcere ?

Mă ajută empatia în sensul ăsta ? Mă gândesc la ce simt persoanele respective și mă simt aiurea de dinainte s-o fac ? Nu știu dacă-i vorba de încredere, sau altceva.

Poate e vorba de valori ? Eu nu vreau să fiu în pielea unui tip în genul, niciodată nu am simțit nevoia, încă de mic, când în anturajul meu se striga după fete mereu. N-am strigat niciodată, și poate din cauza asta sunt un looser, mai ales că, trist, dar adevărat, 80-90% din toate fetele sub 18 ani au pățit să fie atinse sau strigate pe stradă la nimereală și nu doar odată (știu asta din mai multe articole pe care le-am citit anterior să mă informez un pic asupra subiectului).

Nu știu, nu-mi prea pasă de imaginea mea. Nu-mi pasă cum mă văd oamenii (decât chiar unii prieteni), deci teoretic n-ar trebui să mă deranjeze să mă iau de tipe pe stradă și să eliberez tensiune sexuală dându-le câte una peste fund, dar mă enervează simplul gând.

Mă enervează că nu înțeleg de ce ei simt nevoia să facă asta. Mă enervează existența lor. Mă scoate din sărite ideea violului, îmi vine să sparg lucruri la nimereală. Mă enervează ideea de superioritate/inferioritate din simplu joc de cuvinte sau priviri intimidante. Că mă uit la tine urât, tu ești intimidat, deci sunt superior ție în acel moment. Te pot trata ca pe un căcat și tu să înghiți. Ce, de unde vine asta ? Sau că te privesc în ochi, tu rupi contactul vizual și astfel eu dețin dominanța în conversație.

Sunt atâtea chestii legate de dominanță și superioritate. Atâtea chestii legate de gene pe care nu le putem controla. Dar e mai mult trist faptul că nu le înțelegem, deși suntem capabili. Ne lăsăm conduse de ele, fără nici o jenă, sau vreun gând la cum se simte cel de lângă noi, în consecință.

Mi-e silă... nu mai striga și nici nu mai atinge fete sau femei dacă știi că nici nu le cunoști, sau dacă le cunoști, știi că le deranjează. Nu realizezi cât de mult rău le faci, psihologic, și mai mult de-atât, ratatule, nu-ți pasă.

Scopul vieții, fericirea

E mai greu decât pare, sincer. Mi se pare că toți cei care sunteți fericiți, o faceți din pură nimereală și nu prea aveți idee de ce sunteți fericiți, și poate ăsta e un motiv pentru care e un fel de roller-coaster. Sus, jos, stânga dreapta, nu știi pe ce planetă ești, emoțional vorbind.

Cum îți poți stabili scopul vieții să fie fericirea, din moment ce majoritatea oamenilor nu au idee exact ce reprezintă asta ? Adică... cum să atingi starea aia, precis și cum s-o menții ?

N-am pic de tact literar pe-aici, doar vorbesc aiurea și random. Aparent iar mă simt trist, probabil tot astenia e de vină, nu știu. Mă plâng, mă lași, sper ... ? Promit să încerc s-o fac într-un mod cât de cât atractiv ochiului tău.

Se spune că a gândi că banii nu aduc fericirea reprezintă un soi de snobism și nimeni nu crede cu adevărat chestia asta. Dar apoi altcineva mi-a reamintit de câteva ori că banii sunt o simplă cale de a avea acces la alte lucruri. Deci banii nu aduc fericirea, ci facilitează drumul spre acea fericire. Și care este asta ? A fi la moda cu evoluția tehnologică ? A avea o ditamai casă ? Da, da... știi unde merg cu toate exemplele astea. Chestiile nu-ți aduc fericirea ci contactul social face asta, până la urmă. Ce să faci, dacă așa ne e scris în codul genetic. Că avem nevoie de persoane lângă noi în timp ce facem lucruri. În timp ce avansăm pe culmile succesului, sau ne degradăm în prăpastia infinită a depresiei, avem nevoie de persoane, iar asta e ceva de tot căcatul.

Ah, nu neapărat, nu e. Dar e. Oamenii sunt niște curve schimbătoare, niciodată nu prea știi de la ce să te aștepți din partea lor, pentru că niciodată nu poți fi sigur dacă vor avea chef să rămână lângă tine mereu și să ... știi tu, să nu te facă să te simți singur, să nu te lase singur, habar n-am. Să socializeze cu tine, orice-ar însemna asta. La momentul actual nu prea văd rostul, concret, al contactului social, mi se pare banal, gândit la rece, dar totuși.

Nu poți mânca singur, nu poți merge la film singur, nu poți să te bucuri de lucruri singur.

... ah, ba poți. Dar... știi tu.

Scopul vieții ar trebui să fie atunci să fii lângă persoane ? Dar ești lângă persoane toată viața ta. Uite câta ditamai e pământul și câte javre de oameni există pe el. Nu duci lipsă niciodată.

Apropo, fun fact: Astăzi am văzut o pisică cu un picior rănit care fugea de colo-colo. Realmente m-am întristat și am încercat s-o.. n-am idee, s-o consolez, și să-i dau un pic de iaurt din geantă (că mai aveam de la muncă) dar n-am reușit. Eh, m-am îndepărtat, tot trist, ușor deprimat. Dar mai târziu, aceeași chestie, de la un om. Cu piciorul rănit, cerșea atenție de la alți oameni. Să nu crezi c-am reacționat măcar pe-aproape cum a fost la pisică. Se pare că urăsc oamenii. Mă urăsc pe mine deseori.

Scopul fericirii nu sunt oamenii, sau sunt ? Sunt .. anumite tipuri de oameni ? E o singură persoană din toate miliardele ? Nu e nici una ? Va exista pentru că deocamdată nu s-a născut ? Sau poate a murit deja și ți-ai pierdut șansa. Nu.. am... nici... cea... mai... vagă... idee.

Spune-mi, băga-mi-aș dinții-n... nu-mi iese „înjurătura”, nu contează. Care-i scopul fericirii ?

... care-i scopul fericirii pentru tine ? Ah, e personalizat. La dracu, acuma va fi și mai greu. Acuma vor veni oameni la mine cu „Doar tu poți știi ce te face pe tine fericit”. Da, pe dracu, dacă nu am o modalitate de a compara, de unde dracu vrei să știu eu  ? Adică e o șansă mare să fiu nefericit pentru tot restul vieții, cu mici scăpări de fericire, poate, cine știe.

Nu, că viața merită pentru acele scăpări minunate. Viața e o curvă și tre s-o apreciezi pentru acele ferestre. Ce ? Asta are sens cât are sens că tipii se epilează pe picioare.

Auzi că viața e o curvă/viața trebuie apreciată. Faci legătura ?

Poate sunt doar trist, sunt pesimist, nu văd nimic ce merită. Mă rog

Scuză-mă cât mă duc acum la muncă, program suplimentar, iarăși de noapte, pentru mărunțiș, ca să fac rost de bani cu care oricum nu știu ce să fac, decât să supraviețuiesc, pentru că la altceva nu par a contribui, oricum. Alte lucruri nu au sens.

Da, sunt trist, de-aia mă port așa.

Îmi place să-s introspectiv, mă prind singur de chestii la mine, nu am nevoie să vorbesc cu cineva anume.

Nu am aflat nimic, fericirea e câștigul la loto. Aproape imposibil, atins doar de 1-2 persoane, stricat de stat cu faptul că-ți ia mare parte din bani ca impozit, și deseori se găsește câte un hoț să te elibereze de restul poverii. Cam asta e fericirea.

Fericire, fericire, mă doare capul. Nu mai vreau să știu de cuvântul ăla, m-am scârbit.

Draga mea astenie...

Frate, sunt un tip melancolic. Nu, nu e ceva ce alegi în viață, gen: Vreau să fiu coleric, să mă enervez repede și să pun piciorul în prag rapid, să nu creadă nimeni că poa' să mă fâlfâie la cap cât vrea. Sau că vreau să fiu sangvinic ca să fiu cel mai popular om evă, și apoi să nu mă simt niciodată singur. Mnu, sunt un melancolic. Meticulozitate, singurătate și introspecție scrie pe mine. Ca bonus am parte și de ușoare depresii din când în când, pentru că așa sunt eu.

Acum că am lămurit asta, de ce, dragă astenie, de ce MĂ-TA vii iar cu gri-ul tău peste mine să mă penetrezi, metaforic (ca să nu zic altfel, deoarece, în capul meu, înjurăturile par a fi cenzurate dintr-un motiv sau altul) eu, deja find suficient de varză la nivel emoțional ? În sensul în care depun mai mult efort decât alții să am o bună dispoziție, pe termen lung. Mnu, așa-ți place ție, lua-te-aș de firele de păr de la subraț să te arunc.

Și mai rău e când ești nevoit să explici chestia asta cuiva care nu pare în temă cu te ți se întâmplă. Că de ce ești trist ? Ce ? Ai toată viața înainte. Nu ai necazuri, ai ce mânca, copiii din Africa, etc.

Bă, dacă tu chiar atât de cretin mă crezi să ignor cu bună știință ce am și mă crezi un copil care plânge la părinți după un aifon, atunci poți să pleci lejer de lângă mine, pentru că voi pleca eu de îndată ce mă prind de capacitățile tale cognitive, și o voi face în stil, evident.

Unii oameni gândesc mult, pur și simplu. Au nevoie să își răspundă la anumite întrebări mai complicate și să-și dovedească lor însuși că nu sunt proști, eventual. Au nevoie să știe anumite răspunsuri la fel cum, probabil, ai tu nevoie să te masturbezi sau să ai cea mai nouă marcă Samsung la îndemână. Fiecare cu ce-i place, nu judec. Nu judeca nici tu.

Se spune că un răspuns, pentru un om inteligent, nu reprezintă altceva decât o altă sumedenie de întrebări care derivă din acesta. Cum altfel s-a născut paradoxul lui Socrate „Știu că nu știu nimic” ? Orice om ce simte nevoia a căuta răspunsuri la întrebări a căror existență e chiar ascunsă pentru mulți alții, știe că drumul ăsta devine tot mai lung și mai lat pe măsură ce-l parcurge, până ce simte că se pierde, dar apoi inteligența nu a fost și nici nu va fi vreodată un scop, ci un drum, mnu ?

Ce vreau să zic cu asta ? M-am pierdut. Ah, da... „inteligenții” care vin și te acuză că ești depresiv. Că nu e normal, că nu știi să apreciezi chestii, că așa mai departe. Hai termină. Depresia nu e o simplă stare născută dintr-un neajuns. E o întreagă lume ce se creează în jurul tău, închizându-te complet. Există o ușă, evident, dar cine știe pe unde mai e și cheia...

Știu că aberez, scuze. Mereu îmi cer scuze, e un obicei. Știu că nu dau informații complete, mă plâng doar. Știu că deseori citești sperând să afli anumite concluzii. Scuze.

Primul lucru pe care-ar trebui să-l faci când ai un prieten depresiv, e să-l înțelegi. Ăsta e scopul principal. Să afli lucruri, motive, absolut orice să-ți ofere un sens pentru care suferă. Nu să începi să-ți imaginezi c-ai înțeles din simplul motiv că știi deja că e vreun fost prieten, sau vreo iubită nebună și de doi lei, sau părinții răi, sau jobul de căcat. Nu, informațiile astea nu-s deajuns și vei ajunge doar să fi considerat unul ce judecă rapid și-i e lene să se implice cât de cât, iar stadiul tău de prieten va fi coborât, fapt pentru care tot pe el vei arunca vina, pentru că ești inteligent, evident.

Sunt astenic pentru că se schimbă vremea, se schimbă presiunea atmosferică. Corpul meu se ajustează mai greu, emoțiile mele o iau în jos și se decolorează. Nu, nu seamănă cu ciclul menstrual al unei femei, mulțumesc că ai asemănat în capul tău chestia asta.

Plus de asta, cum ziceam, sunt o persoană depresivă de fel, melancolică, și-așa mai departe. Nu, nu e o alegere, dacă aveam de ales, deveneam coleric, să-ți plesnesc una fără să te avertizez.

Acum sunt un om, nu „moody”. Nu ăsta e cuvântul. Pur și simplu încercând să-mi țin capul la suprafață, având în vedere că nu știu să „înot” atât de bine când se schimbă curentul. Nu am o explicație anume. Merg la sală, iau vitamine, socializez, ba chiar iubesc. Dar nu reușesc să zâmbesc constant, și probabil și după o partidă de sex, la un moment dat o să-mi coboare starea, sau în timp ce aș îmbrățișa. Deci ce-i de făcut ?

Ah, că nu m-ar suporta nimeni așa, că să mă schimb odată, că ce dracu, mofturile mele nu sunt niște obligații pentru altcineva. Nu, frate, nici nu pretind așa ceva, calmează-te. Chinuie-te, dacă vrei, să mă înțelegi un pic, așa... din curiozitatea ta academică, împărtășește-mi din experiențele tale, fă-mă să uit de ale mele, cele care dintr-un motiv sau altul sunt în picaj liber spre sol, și ai răbdare pentru că-mi trece la un moment dat. N-ai răbdare și vrei să pleci ? Oh, te ajut la bagaje ? Pleacă, care dracu-i problema ta ? Am nevoie de tine dacă ești dispus să stai, altfel de ce m-aș chinui ? Îmbrățișez expresia „Dacă iubești ceva, eliberează-l” special pentru tine.

Evident că mă plâng. La cine altcineva să mă plâng ? Nu pot să mă plâng cu adevărat la cineva cum mă plâng aici, pentru că pare că nimeni nu poate ține pasul. Dar încep să cred că e doar în mintea mea ideea asta. Cine știe...

Nu mă mai judeca din primele secunde, pentru că dacă nu știu că ai prins măcar ceva din starea mea, nici nu am de gând să acord părerilor tale generale pe care le arunci cu sictir spre mine simțindu-te mândru și util.

Ai citit ? Bun, gândește-te că spui tu toate cuvintele astea în sinea ta, persoanelor care nu reușesc să te priceapă deloc și nici nu par să vrea. Să... vor. Să.. pana mea. Cum e ? Interesant... ah, n-ai priceput nimic ? Mă așteptam.

Am astenie, sunt depresiv. Nu pot ieși din asta. Iau vitamine, iau chestii, fac chestii, nu pot. Nu știu cum. Nu-mi da păreri generale direct. Nu mă interesează. Dacă vrei să discutăm despre chestii generale, mi-ar plăcea. Dacă vrei să încerci să mă înțelegi, mi-ar plăcea, te-aș ajuta. Dacă vrei să te dai util să mă rezolvi rapid, șterge-mă din capul tău și du-te unde vezi cu ochii.

... se pare că am rămas aproape singur. Eh, nu-i nimic, mă mulțumesc cu tine, singura persoană care mă înțelege :) fie că exiști sau nu, nu am nevoie decât de tine.

Te vreau cu tragedie cu tot

Nu a existat niciodată o persoană frumoasă, pe de-a-ntregul, pe interior, pe... știi tu, cu adevărat frumoasă, nu estetică, fără dram de tragedie în trecutul său. Și când zic dram, mă refer la câteva tone, întinse pe câteva sezoane din toată viața lor, să nu zic episoade. Nu am întâlnit persoane cu adevărat inteligente emoțional vorbind, spre exemplu, fără să fi fost lovite din toate direcțiile în anumite momente din rahatul pe care-l numesc ei viață. Și asta e atât de stupid și fără sens, de ce dracu ar avea sens așa ceva ? Nu are.

Gen, cu cât ești lovit mai tare, cu atât ești mai fucked up, fără sens, fără o direcție clară. Cu atât mai nervos, mai paranoic, mai urâcios. Nicidecum frumos sau empatic sau cu dorință de a ajuta. Pentru că nu are sens, la prima vedere. Degeaba vezi tu pe rețelele de socializare tot soiul de quote-uri de căcat cu „Cei nevoiași dau mai mult” pentru că nu are nici o bază chestia asta. Ai spus-o, știi să răspunzi și de ce ? Ah, nu ai idee ? Atunci ca ce chestie crezi chestia asta ? Nu crede ceva fără să înțelegi... nici să nu ai respect pentru cei care practică chestiile astea. E sfatul meu, fă ce vrei, de fapt, mă cam doare undeva de tine.

Îmi vreau aleasa cu tragedie și horror în viață. Nu o vreau cu un blid imaculat, care nu a fost zgâriat niciodată și care lucește frumos, fără nici o pată, fără nici un defect, să fie perfect și frumos. Mnu, stai departe dracului de mine și du-te aruncă-te-ntr-un șanț. Poate vei fi mai atractivă pentru mine mai apoi. Poate.

Îmi vreau aleasa cu garda sus, știind că lumea asta nu e o chestie corectă și nici bazată pe reguli. Nu e. E o cocină urât mirositoare și tre să fi foarte creativ să maschezi mirosul. Eventual poate-ți ții respirația.

Gândește-te un pic, te rog frumos, la muierea aia perfectă de la capătul străzii, care are parte de toată atenția din partea celor ce n-au idee de diferența dintre cer sau pământ. De ce ăia o vreau pe aia și eu n-aș putea s-o suport, nici să-mi pronunțe numele ? Pentru că-s un ciudat incapabil să fie înțeles ? Sigur că da, e un compliment nemaipomenit, îmi place, mulțumesc, continuă.

Nu o vreau. Ea a avut viața ușoară. Ea nu are cicatrici, nu a fost nevoită să gândească în anumite feluri, sau să se poarte în anumite feluri. Nu a fost nevoită să se apere de alte persoane, din paranoia, sau să analizeze persoanele din jurul ei din dorința de control, frica de a nu fi controlată. Nu a avut nevoie să facă asta. A dat odată din gene, și-a desfăcut un nasture de la decolteu, le-a sculat-o instant ălora și a rezolvat treaba, fără nici un efort intelectual. Rezolvă majoritatea treburilor fără nici un efort intelectual. Are note mari la școală ? Scutește-mă... cineva zicea odată „Notele mari măsoară obediența, nu intelectul”. Nu te simți prost, știu că-s răutăcios și nașpa, obișnuiește-te cu asta, așa-s eu uneori, așa simt nevoia să vorbesc.

Obișnuiește-te și cu gândul că oamenii sunt niște leneși și nu învață nimic important în viață decât dacă sunt forțați să facă asta. Dacă nu sunt puși în situația de a se apăra constant, nu devin persoane puternice, capabile să treacă prin situații rele (care, să fim serioși, nu le poți evita, continuă să-ți dorești asta, n-ai decât). Dacă nu a fost trădată de persoane cu măști niciodată, nu se va simți nevoită să acorde o atenție sporită persoanelor din jurul ei care se prefac că-s oițe, când de fapt sunt ... mda.

O persoană lovită va fi mereu mai puternică și mai frumoasă pentru că a fost nevoită să învețe toate lucrurile ce fac o persoană esențial frumoasă, cu adevărat. Ea nu va fi mereu frumoasă estetic, și cumva nici nu-ți va păsa, când vei vedea în ce măsură te poate aprecia. Acea persoană care a pierdut totul, comparată cu acea persoană care a câștigat mereu și nu a pierdut nimic niciodată. Cine te va aprecia mai tare ? Doamne, ce retorism de doi bani ofer și eu aici... sunt un amator.

Mnu știu, nu voi fi niciodată capabil să respect o persoană „curată” dacă știi la ce mă refer. O persoană lașă și mârșavă ce fuge mereu de necazuri și se bazează pe minciuni și manipulare pentru a obține ce-și dorește. Da, în combinație. Lașă și manipulativă. Dacă e doar una din ele, aici e altă poveste, mai complicată, dar mă dor degetele, gândește-te singur la asta.

Te vreau cu toate tragediile tale :) sunt cele mai puternice calități ale tale.