Din scrierile unui depresiv

Sa public chestia asta sau sa nu o public ? Eh, ce-mi pasa...

Primul gand, in cazul in care te simti singur sau esti depresiv, e ca e aproape imposibil sa te gandesti ca mai e cineva ca tine. Degeaba te gandesti ca logic vorbind e imposibil, simti o stare asa personala ca nu i se poate potrivi altcuiva. E bazata pe dorintele tale neindeplinite si pe dezamagirile tale ce nu te lasa sa pasesti mai departe de subiect.

Subiectele vesele nici nu sunt amuzante. Ma enerveaza, sunt stupide. Imi placeau acum nu foarte mult timp, erau amuzante, dar nu mai sunt. Cum dracu se poate bucura cineva de asa ceva ? Doamne...

Un om depresiv e puternic sau e slab ? Nici nu reusesc sa-mi dau seama. Pe de-o parte sunt foarte slab, pentru ca ma complac in starea asta si pe de-alta parte sunt puternic pentru ca... sunt perseverent la ceea ce-mi doresc, adica ce nu am, si inca nu m-am sinucis ? Grozav...

Sunt puternic, pot fi un om in regula si okay. Pot sa nu ma mai folosesc de exprimarile mele formale si logice, in privinta sentimentelor si sa fiu deschis si doar in regula intr-o discutie, dar nu fac asta pentru ca nu ma mai simt confortabil cu nimic. Nici o discutie nu mai are gustul pe care-l avea, nici o persoana nu mai e asa apropiata cum era si nimic din ceea ce-ai vrea sa auzi nu ti se spune.

Parca e o lume total schimbata in care n-ai idee cum ai ajuns si nu numai ca nu ai idee cum sa pleci din ea, pentru ca s-ar putea sa fie aceeasi lume transformata si o cale de iesire nu exista. O transformare, poate, dar cum ?

Anume, cum sa lasi sentimentul asta deoparte ? Cum sa treci peste ideea de singuratate absoluta si peste ideea ca nu ai nici un viitor concret ? Sau peste ideea ca parca toata lumea din jurul tau e mai fericita decat tine ?

Jur, e ca o boala unde toata logica iti spune ca nu e asa cum simti tu, dar zile in sir simti acelasi lucru, pana logica nu mai conteaza. Daca ma doare constant, in intensitati diferite, ma doare si ceva e in neregula, desi toata logica spune ca durerea in sine nu are de unde sa vina. Ea e acolo, serios, chiar este.

Iti vine sa fugi, sa plangi, sa zbieri, sa tragi de oameni, sa le strigi in fata ca esti acolo, sa-i rogi sa te vada exact asa cum esti inauntrul tau, cu toate dorintele, fortele si tot, nu doar aspectul exterior mort si lipsit de viata si chef invaluit in dezamagirea absoluta si efectiv colorat in gri. Sa te dai cu capul de pereti, sa pici pe jos, sa orice, din disperarea de a face ceva sa iesi.

Dar in cele din urma nu vei face nimic si vei stagna contempland in continuare la totul si luand totul in tine cu cea mai mare tristete imaginabila. Oamenii nu se vor mai apropia de tine, tocmai din scopul asta. Sunt un bolnav de lepra, stai naibii deoparte, poate se ia.

Nu e vorba de asta. Cand oamenii vor sa se apropie de un depresiv, se apropie cu certitudinea ca nu vor simti, la randul lor, decat ideea de neputiinta si inutilitate. Ceea ce ofera ei majoritatii nu e suficient pentru un depresiv. O simpla imbratisare de ,,salut" nu e suficienta.

Este atat de lipsit de orice sentiment frumos si atat de spart si imprastiat in toate directiile incat nimic mai putin de o imbratisare la fel de stransa precum presiunile aplicate materialelor din care se fac diamantele. Foarte strans si de foarte lunga durata. Asa merge, sunt sigur ca merge.

Esti depresiv, esti un diamant, dar nu neslefuit. Esti la materiile de baza. Ai nevoie de... nu stiu. Ai nevoie... trebuie si e necesar sa... nu stiu. Ceva.

Iti dai seama ce stupid e sa-ti vina sa plangi din senin si sa nu-ti dai seama exact de ce ? Banuiesti ca e singuratate, banuiesti ca ti-e dor sau ca e dezamagire. Apoi nu ti-e dor pentru ca nu mai e la fel ca inainte, e doar dezamagire, dar in capul tau se poate sa fie frumos si la fel, deci nu e dezamagire, e doar singuratate, dar oamenii incearca sa se apropie de tine. Respingere. Singuratate, totusi... nu stiu.

Sunt puternic ? Sunt slab ? Sunt in regula ? Sunt... ceva. De n-as mai fi nimic...