I can't sleep

De mai multa vreme nu mai pot dormi cum trebuie. Nu mai pot sa dorm la ore decente, si adorm abia pe la ore foarte tarzii, sau sa spun devreme ? In functie cum i se pare fiecaruia ora 4-5 dimineata. Cam de fiecare mi se intampla la fel si nu pot dormi, asa ca decid sa ma uit la ceva, sa ascult ceva, sau sa vorbesc cu cineva, si sa nu stau sa incerc degeaba sa ma chinui asupra unei chestii care nu are rost.

De ce nu pot dormi ? Acum ma intorceam in pat de vreo 20 de minute, iar motivul a inceput sa fie evident, iar pentru ca din nou nu am deloc somn, sau il am, dar nu-l pot lua in brate sa adorm, ma gandesc sa scriu despre asta, sa vad ce iese.

De fiecare data cand totul devine intunecat, cand tre sa dau muzica cel putin mai incet, sa pot dormi, sa nu ma tina chiar treaz, imi circula sute de ganduri intense prin minte, si nu intentionat. Incep sa circule, cat e intunecat... sunt ca niste fraze scrise in alb care se vad la maxim acum ca sunt puse pe o pagina lunga si neagra. Se vad mai urat atunci cand sunt puse pe pagina mai alba, in timpul zilei, poate de-aia refuz sa dorm, iar ziua imi vine mai greu sa adorm pentru ca sunt distras de lumina zilei si de faptul ca e lumina afara. Ma enerveaza...

Nu sunt intentionate chestiile astea. Adica de cate ori incep sa ma gandesc, incerc sa le suprim relaxandu-ma, insa facand asta, nu fac decat sa deschid poarta si mai tare sa le las sa navaleasca inspre mine. De unul singur nu le pot suprima mai deloc, si sunt atat de aiurea incat incep sa-mi aud bataile inimii. Fie ca sunt rapizi sau incete, sunt tot timpul intense, ca si cum bate aproape sa iasa din piept. Nu reusesc sa fac nimic sa evit toata chestia asta...

De cele mai multe ori incerc sa ma gandesc la altele, sa ma concentrez asupra unei melodii, asa cum fac de multa vreme, iar melodia respectiva sa-mi ofere un singur sir de ganduri, iar astfel sa fac ceva util din toata chestia asta, nu mai pot reusi. Daca opresc muzica total, atunci e si mai haotic totul, daca o dau mai tare, nu mai pot dormi ca e galagie. Deci ce fac in fiecare seara ? Pierd vremea concentrandu-mi mintea asupra unor seriale, sau discutii cu alte persoane, prieteni, in speranta ca o sa obosesc si n-o sa mai am de ales decat sa dorm din oboseala. Asa nu mai am timp sa ma gandesc la mai nimic, si merg direct inspre visele mele intense si ciudate, de care incep sa devin atasat, avand in vedere complexitatea lor. Asta e, totusi, un alt subiect mai complicat pe care l-am mai discutat si pe care-l mai discut eu daca e sa fie...

Printre gandurile acelea se ascund dezamagiri asupra unor persoane din prezent sau poate din trecut. Incerc sa rationalizez faptul ca totul a trecut, ca nu are rost sa ma gandesc si mai bine uit de chestia asta, insa nu reusesc, si nici nu stiu cum. Apoi ma gandesc la diferite chestii pe care le-am facut eu, chestii rele, si ma simt tampit si prost din cauza asta, insa iarasi ma gandesc ca bagandu-mi de vina asa mult nu voi face decat sa indepartez persoana respectiva de langa mine, persoana fata de care am gresit, si totusi imi vine foarte greu, atunci sa ma opresc din asta. Nu pot, noaptea... nu reusesc. E alb pe negru, si e greu sa ignor totul...

Poate sunt mult prea incarcat de chestiile astea. Poate nu am avut cu cine sa le discut. Poate imi lipseste ceva ce altii au in mod natural, sau poate imi lipseste ceva ce stiu ca mi-ar prinde bine... de fapt, nu e o idee rea. Ce mi-ar prinde bine, si ce m-ar scapa de gandurile astea noaptea ? ...

... ha, cred ca stiu. Sa tin pe cineva in brate. Ca suna pervers, ca nu suna, sau ca suna aiurea, nu stiu daca-mi pasa, insa stiu ca suna logic. Cineva mi-a recomandat odata sa-mi iau o jucarie de plus, sau... asa ceva, insa imi imaginez faza si incep sa rad de mine insumi. Ma gandesc: Myeah, right, ha, ha. Apoi devin serios si imi dau seama, categoric, ca nu m-ar ajuta. Poate dac-as avea o pisica sau un caine, care sa-mi tina companie... si asta ar fi foarte tare si m-ar ajuta sa-mi iau capul de la prostiile acelea. O pisica pe care s-o aud cum toarce langa mine, sau un caine care sa-mi arunce o limba dupa cap si sa ma faca sa rad, dupa care sa-l aud cum sforaie. Nu sunt foarte pasionat de caini, insa m-as simti relaxat dac-ar fi ceva de genul...

Nu stiu... ceea ce stiu e ca dac-o tin tot asa, problemele mele cu somnul n-o sa dispara curand, si n-am nici cea mai vaga idee ce pot face. Cateodata ma gandesc sa-mi iau somnifere sau sedative care sa ma oblige sa dorm, insa apoi ma gandesc cum o sa fie pe viitor cand nu o sa pot dormi fara ele si incep sa-mi plang de mila preventiv, deci ideea pica din start. Dependenta nu e solutie...

I need a hug :o3 ... real one, like I always did...

Believe in dreams

The song says it all :)

What pain can teach us

Durerea e una din cele mai urate sentimente ce pot fi resimtite de catre un om, daca nu chiar cea mai aiurea si nasoala, nu ? De ce ? Pai, e felul corpului de a te forta sa opresti o anume afectiune ce-ti raneste corpul. Daca n-ar fi durerea, n-ai stii de existenta acelei afectiuni, decat atunci cand ar fi, poate, prea tarziu, si daca nu ar fi ceva ce nu prea poti suporta, ca si durerea, atunci ai decide sa lasi balta acea afectiune si sa nu o tratezi, iar corpul tau nu poate avea asa ceva, deci: durerea e utila.

Din punct de vedere psihologi, durerea mai e utila pentru ceva. Nu doar ca ne obliga, pe moment, sa facem ceva pentru a o opri, deci pentru a opri motivul pentru care aceasta se afla acolo, dar ne ramane impregnata in minte (ca si memorie) cu scopul de a preveni alte viitoare chestii de genul. Deci daca pici si te lovesti, de mic, vei avea grija cand esti mare sa nu mai cazi sa te lovesti si sa te doara asa de rau, nu ? Daca se intampla sa intri in vreo boala destul de urata, te obliga sa afli cauza, sa o tratezi si sa stii pe viitor sa te feresti de ea. Bun... insa memoria asta are si alte beneficii, cum ar fi: Sa-i feresti pe altii de astfel de dureri. Sa-i prinzi atunci cand sunt gata sa cada, pentru a nu resimti ce-ai resimtit si tu. Sa le dai pastile, si de-ar fi cu prastia pe gat, doar sa stii ca pana la urma vor fi bine si nu vor suferi asa cum ai suferit si tu. Iti este frica pentru tine si pentru cei dragi... deci frica, inca un sentiment urat de tot, dar foarte folositor, insa nu discutam despre asta.

Pe langa durerea fizica, mai exista si durerea psihica, care apare atunci cand sentimentele tale sunt ranite, in orice fel. Atunci cand vezi ceva foarte urat, si de cate ori iti circula prin minte, te intristezi foarte rau, te doare. Sentimente pe care nu le poti suporta, deci incerci din rasputeri sa le eviti.

Pentru ca acest sentiment de durere, fie el fizic sau psihic, este atat de traumatic, nu prea ai de ales decat sa inveti din el, atunci cand se intampla, si cu cat inveti mai mult, cu atat inveti sa eviti astfel de chestii pe viitor, adica vorba aia: sa inveti din greseli (cum greselile provoaca cateodata durere, sau alte sentimente aiurea), deci... putem spune ca durerea ne invata cele mai multe pentru ca aceste nu pot fi scoase din cap din frica de a nu se intampla din nou ? As putea sa mai descriu si sa argumentez toata chestia asta, dar mai bine o las balta si spun ce este evident: Da.

Ce inseamna maturitate ? Mwell, putem baga un search pe net si gasim asta:

• ,,MATURITÁTE s. f. Stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); calitatea de a fi matur; p. ext. perioadă din viața omului între tinerețe și bătrânețe. ♦ (Biol.) Stare de dezvoltare deplină a unui organ sau a unui organism întreg. ♦ Stare de deplină dezvoltare a unui fruct; coacere. ♦ Fig. Stadiu înaintat de experiență, de însușire a cunoștințelor; seriozitate, profunzime (determinată de vârstă, de experiență)"

Experienta, ah ? E gresit sa spunem ca durerea este singura sursa de experienta in viata (foarte gresit), dar nu e gresit sa repet ce-am zis deja, si anume: Durerea ne forteaza sa invatam anumite chestii, si amintirea acesteia nu ne lasa sa uitam ce s-a intamplat si ce-am invatat din asta. Bine, poate e si curiozitatea, si foamea de cunostinte, da' oricum, asta nu prea conteaza decat in cazurile mai speciale.

Ce tot incerc sa aberez pe-aici ? Okay, ma bag direct pe subiect: Ma dispera faptul ca majoritatea oamenilor care resimt dureri mai urate de-alungul vietii, nu vor sa invete din chestia asta, ci se inchid in ei si incearca din rasputeri sa ignore tot ce se intampla, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Incearca sa-si scoata din cap totul din dorinta de a nu trai viata cu frica, ca si cum asta ar fi ceva extrem de rau. Incearca sa mearga prin tot ca si cum nimic rau nu li s-ar putea intampla, folosind vesnica ignoranta. Si te mai miri de ce vedem atatia oameni idioti pe strada... (chiar sper ca nimeni nu se resimte).

Ma enerveaza profund faptul ca oamenii vad aceste sentimente negative ca pe ceva ce nu ar trebui sa existe. Ceva fara de care am putea trai linistiti, cu pace in lume, puf, miere, roz, lapte si ce va mai place voua. Daca nu ar mai exista gradul asta de durere, de frica, de paranoia si asa mai departe, am fi tot timpul fericiti. Mwell, nu stiu daca e tocmai adevarata faza. Fara sentimentele astea am avea foarte, foarte multi prosti in lume, foarte multi copii la 40 de ani, am avea... nu stiu. Imaginati-va si voi. Si apoi nu cred ca poate exista o lume fara sentimente negative. De ce ? Simplu: omul are nevoie de un ghid dupa care sa masoare lucrurile bune care i se intampla in viata. Cum poti spune cat de zi este afara daca nu sti ce inseamna noapte ? Alb-negru, cer-pamant, etc. Omul nu stie sa ierte decat daca a trecut si el prin asa ceva, sau ceva asemanator, incat sa-si dea seama de situatie. Omul nu stie sa fie bland decat daca stie cat de dureros poate fi pentru persoana din fata lui in cazul in care ar fi insensibil. Nu ar sti sa arate mila, compasiune, bunatate... si-asa mai departe.

E mai bine sa incerci sa intelegi durerea, decat sa incerci sa scapi de ea. Daca vrei sa scapi de ea, te urmareste, si vorba: Lightning doesn't strike twice in the same place, nu se mai potriveste. Daca o intelegi, e ca si cum ai pune mana pe niste arme si ai deveni Rambo, sau chiar taic'su :)

Calm ? Doar aparent...

De cativa ani imi doresc sa fiu mereu calm mereu, sa fiu in stare sa ma concentrez asupra lucrurilor importante mie, si sa reusesc sa imi fac pe plac atat mie cat si persoanelor din jur. In ultimul timp am incercat sa-mi folsesc asa-zisul calm, atat de usor obtinut, pentru a ajuta niste persoane mai dragi mie, care treceau prin niste perioade destul de urate, iar in felul asta castigam putina apropiere in relatia respectiva, orice fel de relatie ar fi fost, si acela castiga un umar pe care sa planga, sau o modalitate de a vedea lumina acolo unde el nu vede. De cate ori ascultam ce avea de zis acel cineva, invatam ceva nou, imi ocupam timpul pe care-l cam pierdeam oricum pe niste nimicuri, si invatam si cate ceva nou care avea sa-mi foloseasca in alte cazuri aseamantoare. Am dobandit calm pentru a deveni servetelul cu care aveau altii sa se stearga la nas, fara sa-mi dau seama ca avea sa se adune multe rautati in mine, si nu de la faptul ca imi erau povestite niste grozavii, ci de la faptul ca ma simteam mereu folosit in final, niciodata nu am simtit ceva reciproc, ceva asemanator cu ce trimit.

Da, va anunt ca tot ce fac, nu o fac tocmai pe gratis. O fac in speranta ca voi gasi pe cineva care sa-mi ofere ceva de genul, iar de obicei, cand observ ca ,,cerintele" mele nu sunt satisfacute, rup legatura respectiva prin orice mijloace posibile, pentru ca... credeti sau nu, a fi servetel la nasul altcuiva nu e chiar cea mai tare chestie din lume.

Dar nu e doar asta chestia despre care-as vrea sa discut, desi ma obsedeaza. Ideea e ca de cate ori se aduna ceva urat in mine, incerc sa-l ,,racoresc" in cateva secunde, si sa merg mai departe. Nu pot explica ceea ce fac, modalitatea prin care ,,racorirea" respectiva se produce, insa incep sa cred ca nu am trecut niciodata peste toate chestiile care m-au deranjat... poate ca ce am facut pana acum m-a ajutat sa invat cat se poate de mult din toate greselile pe care le-am facut, insa ele au ramas cu mine, si ma bantuie constant, inclusiv si greselile care mi-au fost facute, sau... relele care mi-au fost facute, sau stiu eu...

Toata aparenta asta de calm am fortat-o in mine pentru a incerca sa fiu mereu concentrat pe tot ce se intampla in jurul meu, in asa fel incat sa impusc doi iepuri dintr-o lovitura: Sa nu-mi scape nimic din ceea ce se intampla, si sa fiu mereu sigur ca ma descurc in situatia aceea, si nu sunt coplesit. Atunci cand se intampla sa fiu coplesit de anumite chestii, concentrarea mea dispare, si incep sa devin respingator, iar apoi toata lumea ma cam paraseste, intr-un fel sau altul, pentru ca... poate se obisnuiesc cu mine cel inteligent, sau cu mine cel calm, bland, care vrea mereu sa fie acolo pentru ei, si cred ca sunt atat de convingator atunci cand zic: Lasa, nu fa nimic, ma descurc singur, incat chiar ma lasa singur. Nu ati auzit de psihologie inversa ? Se vede in orice film...cand cineva iti spune asa cevea, e clar ca nu vrea sa fie singur, vrea doar sa se asigure ca acel cineva il ajuta de buna voie si chiar vrea sa-i fie alaturi, sa nu se simta ca si cum il foloseste si-asa mai departe. Atunci cand ceri direct ajutorul, o faci ori din disperare, ori din nesimtire... sau, asa m-am obisnuit eu, nu stiu.

Nu stiu, sunt iarasi confuz, si nu mai sunt sigur pe mine si pe cine sunt. Incepusem sa am incredere in mine, insa increderea aceea scartaie avand in vedere ca... nu sunt chiar acel fraier calm pe care-l credeau toti. Sunt si ingamfat, respingator si... ma rog.

Love = Friendship X 10000 ?

Nu stiu exact in ce fel privesc eu relatiile astea de prietenie, de familie, de dragoste si mai stiu eu de care. Probabil le privesc diferit, pentru ca de fiecare data cand aud: ,,Simt mai mult decat prietenie pentru tine", mi se pare ca aud o prostie. Mi se pare imposibil sa simti ,,mai mult decat prietenie" pentru ca nu se poate mai mult ca prietenie. Ca simti ceva diferit de prietenie, asta mi se pare mai okay. De ce ?

Personal, atunci cand am o anume relatie cu cineva, imi vine greu sa ma port altfel cu acesta decat cum simt atunci. Daca il vad ca pe un prieten, il tratez ca pe un prieten, iar daca e o tipa, si ma atrage din mai multe puncte de vedere, atunci categoric aceea nu e o prietena, si ar fi foarte greu sa-mi ,,convertesc" sentimentele astfel, adica... sa transform totul intr-o prietenie.

Totul pare amplificat atunci cand te indragostesti, dar asta nu e comparativ cu prietenia, ci e comparativ cu... totul. De ce ? E foarte clar ca se simte ceva diferit atunci cand esti indragostit... cand esti prieten cu cineva, simti o oarecare legatura cu acea persoana, vrei sa stii despre aceasta, vrei sa-ti tina companie, insa atunci cand te indragostesti, simti nevoia sa-l inconjori, la mod propriu si figurat, sa-l privesti ca si cum l-ai proteja din priviri, si alte sentimente asemanatoare, nu ?

Acum ma gandesc cum pot oamenii sa tranzitioneze asa usor de la dragoste la prietenie, sau invers, iar daca in general asta nu se prea poate, atunci de ce pot acei putini oameni care pot face asta. Ma gandesc cum pot sa renunte la totul, pentru a reconstrui totul intr-o prietenie, sau intr-o relatie de dragoste... ma gandesc cat e de usor pentru unii sa renunte la totul pentru a stii ca sunt impreuna cu acea persoana iubita, si nu ramane in ,,friends zone" asa cum spun unii, iar altora le e frica sa paraseasca zona de prietenie dintr-o frica ce nu are la baza motive tocmai solide, ci doar frica de a risca. Ma rog...

De obicei nu prea pot sa fiu cu cineva pe bune, decat daca tranzitionez din prietenie, si in general mi se intampla intr-o perioada de cateva zile, exceptie facand odata cand tranzitia a fost facuta intr-o juma de ora, sau cam asa... adica toate ideile de prietenie dispar, si se construiesc altele, fara sa-ti dai seama din cauza ametelii, si cu cat noua ,,constructie" este mai puternica, cu atat iti este mai greu sa o distrugi pentru a reconstrui, parca, banalele ziduri de prietenie.

Asa vad totul... sau poate ma insel ? Nu stiu, dar oricum ar fi, tot iesi in pierdere in caz ca esti constrans sa renunti la o relatie de dragoste si sa o si transformi intr-o prietenie. De obicei este imposibil, dar unii oameni sunt atat de incapatanati incat sa reuseasca ... heh.

• Thanks to Angel for the song.

I grew up with nothing

Love is all you need ...

Pun pariu ca majoritatea parintilor se gandesc la ce ar trebui sa aibe copiii lor, si fac in asa fel incat acestia sa obtina, ceea ce este destul de admirabil din partea lor. Niciodata nu vor sa le faca rau, sa le lipseasca ceva, ba chiar sunt obsedati deseori din cauza asta, insa sunt si foarte neatenti, nu-i asa ?

De cate ori nu se gandesc mai mult la banii din casa, la cum sa-si permita diferite lucruri, la cum sa-i cumpere copilului majoritatea chestilor pe care li se doreste, la job-ul pe care-l au, iar singura dovada pe care le-o dau copiilor lor e faptul ca le mai spune din cand in cand, si... din punctul lor de vedere: Tot ceea ce fac, fac pentru ei. Il pui in fata calculatorului, sau a televizorului, nu-l asculti cu adevarat atunci cand iti povesteste de ceea ce-l face fericit cu adevarat, si stii ca tot ceea ce conteaza e sa aibe ce sa manance, sa aibe un acoperis deasupra capului si... sa mearga la scoala, iar restul sunt mai putin importante, va fi fericit daca le are pe astea, pentru ca... vai de mine, tu nu le-ai avut cand erai mic copil.

Admiratie pentru parintii care nu se poarta ca rapperii de prin America, cei care au video-urile cu tot ceea ce nu au avut niciodata, punand baze pe astea ca si cum fara ele nu au fost niciodata fericiti, si anume: Bani, femei, masini, case ... (ring any bells ? *ahem* manele ...). Cati dintre parintii din ziua de astazi se gandesc sa-si ia copilul din fata televizorului, si sa-l asculte, dupa care sa se coboare la nivelul sau si sa discute, pur si simplu, despre ceea ce se intampla in mintea lui ? Ca si cum ai discuta cu un prieten adevarat pe care vrei sa-l ajuti, dar nu vrei sa intrii cu totul peste el, sau sa nu te apropii deloc pentru ca e copil, nu gandeste asa cum trebuie, trebuie sa invete sa creasca mare si sa aibe tot ce-si doreste. Tot ceea ce are nevoie se poate procura fara prea multi bani, din cate stiu eu. Atentie, discutie, timp petrecut cu el, si mai ales: ascultat. Sa nu vorbim de rabdare... se presupune ca-l iubesti cu adevarat. Ce copil n-a inteles pana la urma de ce nu ai putut sa-i cumperi jucaria ? Sau de ce n-ai putut sa-i bagi net ? E costisitor. Desigur, ii bagi net ca apoi sa te lase in pace in timp ce se joaca pe jocuri violente, ce nu au un impact foarte fain asupra copiilor, se baga pe site-uri pornografice de pe la 12-13 ani (I know I did XD), si incep sa vorbeasca despre chestii mult prea serioase cu alte persoane din alte colturi ale tarii.

Dragi parinti, you're not in Kansas anymore. Perioada aceea saraca si taraneasca de atunci s-a cam dus (facand abstractie de criza curenta), deci nu este necesara obsesia in legatura cu nimic, mai ales bani, sau prostii de genul. Daca nu pui accent pe tampeniile despre care vorbesc aici, cum sa nu te certi ? Cum sa nu faca persoanele dragi niste tampenii de neimaginat despre care aflii abia cand e prea tarziu si te uiti cu ochi mari ca si cum nu te-ai fi asteptat in vecii vecilor sa se intample asa ceva ? Sa-ti vezi copilul in puscarie si sa zbieri in gura mare: ,,Ce-am facut gresit ?!".

Neatentie. Dar apoi noi suntem mici, iar ei sunt mari, ei trebuie ascultati pentru ca ei au dreptate. Ei au trecut prin ce-au trecut, noi nu am trecut prin nimic si nu avem cum sa intelegem ceea ce se intampla. Mwell, multe familii sunt naspa rau, si nu se inteleg, deci... ceva merge rau. Poate ca ar trebui regandita toata strategia asta, eu asa zic. Da' ma rog, hai sa-i lasam pe ei sa decida, sa nu ii provocam la discutii niciodata, sa nu-i provocam sa petreaca timp cu noi, pe bune :)

A loved one's death

Nu e neaparat ceva la care ma gandeam in mod special zilele astea, si nici ceva ce mi s-a intamplat chiar de curand, insa... e ceva ce mi-a sarit in minte, si deasemenea, ceva despre care nu am prea scris, cred.

Atunci cand povestesc cu cineva despre anumite lucruri, probleme, semnificatii ce trebuie retinute, anumite puncte de vedere pe care acestia nu le observa in perioade confuze si asa mai departe, deci ii duc inspre anumite pagini ale blog-ului meu (e si reclama buna) si ii ajuta cateodata. Poate ce scriu acum ajuta in continuare, sau ma face pe mine sa ma simt mai bine acum si in viitoarele dati cand voi mai scrie.

Dupa cum unii stiu, am trecut prin niste faze destul de aiurea, negre... tulburi, sau cum le-o mai spune. Cele mai aiurea au fost mortile unor persoane dragi, si ca orice persoana, nu am stiut ce inseamna asta, cum sa ma calmez cand ma simteam atat de rau, cum pot sa trec peste tot ce se intampla. Adevarul e ca nu se poate trece peste asa ceva cam niciodata. Poti doar sa uiti sau sa te obisnuiesti cu ideea, sa traiesti in paralel, dar nu poti trece peste. Ca sa uiti ai nevoie de foarte mult timp, deci iti ramane sa te obisnuiesti cu ideea. Pentru a te obisnui, ai nevoie de anumite lucruri pe care sa le stii, lucruri pe care nu sunt sigur ca le voi prezenta asa cum ar trebui, sau poate voi fi prea subiectiv, dar... macar voi incerca.

Atunci cand o persoana se ,,pregateste" sa plece (adica stii ca sfarsitul ii va veni), sau s-a dus, multa lume iti spune ca s-a dus intr-un loc mai bun, ca Dumnezeu l-a iubit prea tare, ca viata merge mai departe, si tot asa... ei bine, cat eram mic, vorbele astea nu m-au facut decat sa urasc destul de tare locul ala mai bun, sa-l urasc pe Dumnezeu si mai mult decat atat: sa urasc viata, deci vorbele astea, cat or fi ele de logice acum, cat totul e calm si ok, nu sunt bune in acele perioade in care tot ce vrei e sa mori odata cu persoana draga, sa fii langa ea, pentru ca stii ca nu se va intoarce niciodata.

Deci, ai nevoie de originalitate, de ceva ce se pune doar in cazul de fata, nu in toate cazurile. In cazul meu, stiu ca tatal meu nu se va mai intoarce niciodata, si nu am fost niciodata in stare sa ma duc la mormantul sau, daraminte la inmormantare. Mi se pare o adevarata prostie toata traditia asta, sincer. Dar apoi eu nu cred in ce se intampla in timpul unei inmormantari, sau poate-si are totusi rostul... un mod anume de a-ti lua ,,ramas bun" de la respectivul, si un mod de a-l avea inca aproape, intr-un fel, dar totul e asa morbid. Trebuie sa-l vezi mort si sa plangi dupa el atata timp, sa-l vezi cum e ingropat, in timp ce lumea priveste (desi nu-ti pasa chiar atunci), si apoi sa plangi in hohote de cate ori te intorci. E asa o tampenie...

Pentru mine a devenit simplu, dar si productiv. De cate ori ma gandesc si ma intristez, ma gandesc ce-as fi facut in locul sau. Ce-as gandi despre mine dac-as fi fost eu in situatia aceea. In primul rand mi-ar fi parut foarte rau ca nu voi mai putea fi capabil sa ofer o mana de ajutor acolo unde-ar fi nevoie, sa ofer un sfat, de obicei prost si nelalocul sau, insa sa-mi fac simtita prezenta, sa nu dau senzatia nimanui cum c-ar fi singur. Mai bine enervat de un om ce nu-si tine gura, decat trist. Nu as vrea ca cineva sa fie trista pentru mine, pentru ca asta ar face totul atat de greu, insa nici nu mi-ar strica un anume dor din partea lor, pentru ca asta ma face pe mine sa simt afectiune si sa ma simt iubit, insa n-as vrea sa abie contact cu mine deloc, ci doar amintiri. Mintea unui om este destul de buna si-si putea aminti lucruri detaliate despre viata unui om care nu mai traia, inainte sa apara video-urile si fotografiile, precum si oamenii care nu-si ingroapa oamenii. Ochii care nu se vad, se uita. Vorba asta e folosita in necunostinta de cauza. Mergea inainte, cand nu era internet, poze, video-uri, telefoane, sau alte mijloace prin care sa ti-l amintesti. In cazul de fata, nu se uita in totalitate, dar durerea se uita. Durerea mereu trece, cam orice-ar fi, insa amintirile frumoase, amuzante, care te fac sa te simti bine, raman cam mereu. Eu mi le amintesc...

Daca e o persoana draga, trebuie retinut ca ar fi resimtit iubire fata de cei pe care-i lasa in urma, si nu si-ar fi dorit sa se simta prost, ca si cum e vina lor pentru multe lucuri intamplate. Nu trebuie resimtite regrete, deoarece nu trebuie sa-ti para rau de evenimentele ce nu pot fi oprite nicicum sau nu pot fi date inapoi. Asa cum se spune ca viata nu asteapta, zilele pierdute jelind nu pot fi recuperate, si le petreci mai bine consolidand ce retii din cele intamplate in timpul vietii sale, precum si cele intamplate dupa ce el nu a mai fost. Oamenii se nasc, traiesc o viata plina de experiente pe care le imaprt cu alti oameni, iubesc, urasc, resimt, si apoi, vrand, nevrand, mor. Este un lucru bun, pentru ca ne indeamna sa apreciem viata, lucrurile bune ce ni le ofera, precum si lucrurile rele care fac contrastul cu cele bune (ne fac sa apreciem mai mult ce e bun). Te face sa te gandesti cat de pretioase sunt lucrurile simple pe care le poti pierde intr-o clipita, precum si viitorul incert, care-ti poate aduce multe fericiri, multe nenorociri, din care desprinzi invatatura si o dai mai departe celor dragi, in asa fel incat ei sa nu treaca prin asta. In tot raul este un bine, si este bine sa iubesti cu adevarat, nu sa te prinzi cu totul de cineva. Sa-l iubesti inseamna sa-l ai mereu in suflet, orice s-ar intampla, orice-ar face, oriunde s-ar duce. Daca ai asta, totul se deruleaza. Daca-l ai un suflet si stii ca absolut orice se intampla, el nu va pleca de-acolo niciodata, atunci chiar nu pleaca de-acolo, asta v-o spun eu, datorita vietii traite. Tot ce se intampla ramane in suflet...

Mkay, so... love ?

Am nevoie sa spun asta cuiva, si... nu am cui sa spun, asa ca voi scrie totul aici, ca si cum m-as milogi, pentru ca... pot, si pentru ca in momentul asta nu prea simt c-as avea de ales. As vrea sa scriu urmatoarele tampenii, ca apoi sa le citesc pe viitor si sa-mi dau dreptate, sau sa-mi dau seama ce fel de prost am fost astazi, pentru ca acum sunt prea obosit sa-mi mai dau seama ce ar trebui sa fie si ce-ar trebui sa fac.

Cred ca toata viata mea, sau cel putin de pe la varsta de 10 ani, am visat cam cum ar fi sa iubesc cu adevarat o fata, pentru ca de fiecare data cand ma apropiam de o fata care-mi era putin mai simpatica decat restul, incepeam sa ma simt ciudat, incepeam sa ma indragostesc usor (sau asa credeam eu), dar nu cred ca era dragoste, dar... un sentiment placut era totusi. De fiecare data cand simteam ceva de genul, incepeam sa-mi pierd capul si sa nu mai reusesc sa ma concentrez asupra... a nimic. Imi pierdeam capul pentru ca simteam ca daca m-am indragostit, si daca ea imi accepta dragostea, atunci am in sfarsit cineva pe care sa ma bazez, cineva care sa ma puna la punct, cineva care sa-mi alunge suferintele si sa ma puna pe calea cea dreapta, ca sa nu mai fiu asa trist mereu, sa nu mai sufar, sa nu mai fiu paranoic, sa am incredere, sa ma gandesc ca viata e frumoasa, sa stiu ca totul e bine, si nu e rau. Cred ca pana acum, avand in vedere cu cate fete am mai fost, am simtit mereu diferit, si totdeauna combinam ce simteam cu ce gandeam, in asa fel incat sa inteleg si in asa fel incat sa nu fac tampenii, si cam de fiecare data cand incercam sa gandesc, si eram si ,,indragostit", o faceam lata, pentru ca, asa cum am zis inainte, imi pierdeam capul si nu mai prea stiam ce fac. Incepeam sa devin un egoist, sa pun pe primul loc ce-mi doresc eu, si cand totul se termina (pentru ca e logic ca s-ar fi terminat), ramaneam cu un regret imens, foarte multa vreme. Insa nu sufeream foarte, foarte mult dupa fata respectiva, ci... sufeream dupa ce-as fi putut face, ce-as fi putut simti daca reuseam sa controlez sentimentele acelea negative pe care le aveam in minte. Aveam sa aflu mai tarziu ca acele sentimente negative sunt de fapt niste sperante de demult, foarte vechi, care se reaprind (flacara mare de tot) si imi pierd capul. Sentimente negative care s-au adunat cu timpul pentru ca, din punctul meu vedere, nu am gasit pe nimeni caruia sa-i impartasesc cu adevarat aceste... chestii.

Acum, ca ma asteptam, ca nu ma asteptam, am gasit o alta fata care avea (sau are) potentialul de a-mi fi cel mai bun prieten, o prietena in sensul celalalt, un inger pazitor, si in acelasi timp... protejata mea. Niciodata nu am atins toate aceste aspecte (percum si altele pe care nu reusesc sa le tin minte chiar acum), in afara de fata despre care vorbesc acum. De ce ? Sa-mi bag picioarele daca stiu de ce. Poate ca pentru mine ea e aleasa, sau poate pentru ca mintea mea s-a maturizat destul de mult incat sa incep sa simt ceea ce citesc in carti sau vad in filme. Poate, poate si poate, dar daca las la o parte toate intrebarile, raman cu un sentiment asa puternic, si totusi asa de calm. Atat de altruist, incat imi vine sa ma zgarii singur pe suflet ca sa-i fac sa-i fie bine, orice mi-ar face. Simt ceva atat de intens in mine, incat m-as fi crezut in stare sa fac cam orice pentru ea. Exemple ? Mpai, aflasem, dupa ce ca am respins-o un timp din cauza nesigurantei pe care-o aveam, si din cauza ca mi-era frica sa-mi deschid inima (ea ma placuse si inainte ...). Face in asa fel incat sa o vad pentru prima data, iar cand asta s-a intamplat picioarele mele s-au inmuiat complet, si nu am mai reusit sa-mi amintesc nimic din ce stiam inainte despre ea. Tot ce vedeam era... adica, o vedeam pe ea. Ca in acele filme in care nu mai vezi nimic, totul e negru, sau alb, si in centru se afla acel cineva de la care nu-ti mai poti lua ochii. Normal, vorbesc la figurat, pentru ca ochii mei erau tot in alta parte din cauza timiditatii, si poate din cauza ca ma simteam prost fata de ea. Sa fii stresat din cauza unei persoane atata timp, si apoi sa ti se schimbe brusc sentimentele ? Nu m-ar fi crezut nimeni...

Pe parcursul sederii ei la mine, a fost, parca de vis. Eu ma asteptasem sa stam de povesti, sa iesim pe-afara, sa radem, si poate sa discutam despre motivele pentru care nu am fi prea potriviti impreuna. Adica, ea locuieste departe, a venit de departe la mine, si apoi se intoarce in acel loc departe... si inainte s-o vad nu ma gandisem sa consider, macar, daca am sentimente fata de ea. Ma rog, nu prea conteaza asta, pentru ca nu s-a intamplat nimic de genul. Cam pe tot parcursul sederii, am ametit de cate ori ma lua in brate, gandurile mele se stergeau complet (adica complet) de cate ori ma privea in ochi (jur ca asa era, nu mi s-a mai intamplat niciodata), si ma simteam cu adevarat fericit, un sentiment de nedescris... iar cei care ma cunosc, stiu de ce zic asta... dar ca sa vezi, ea nu mai prea simtea nimic pentru mine chiar cand a plecat. De ce ? Poveste lunga si plictisitoare pe care nu prea merita s-o scriu, insa va dati seama ce fericit eram eu. Adica dupa ce ca s-a straduit atata sa-mi intre pe sub piele, si cand imi deschid inima in fata ei, mi-o frange, direct. Bun... dupa 1-2 zile parca, parca, stabilim sa avem un fel de relatie a noastra, un fel de ,,aventura in fiecare noapte" pentru ca in mod clar inca simtea ceva pentru mine si se simtea bine vorbind cu mine. Ce sa zic de mine ca as fi vorbit aproape non stop cu ea, si... cam asta am si facut. Ba chiar de multe ori ea era cea care spunea ca sa mai vorbim, sa nu inchida. Nu simte nimic ? Mda, vezi sa nu... apoi, la un moment dat, cere sa fie singura, si apoi se hotaraste, brusc, ca nu mai vrea sa mai aibe de-a face cu mine din punctul asta de vedere. Nu mai vrea sa fie cu mine, deloc, decat ca prieteni sau absolut deloc. Mi s-a rupt inima la inceput si nu stiam cum sa reactionez, dar apoi s-a intamplat ceva... m-am calmat si am inceput sa simt ceva diferit. A incetat sa-mi pese de cum ma vroia in viata ei, si am acceptat sa raman in viata ei, sau... as fi implorat sa raman in viata ei, ca si orice, doar sa stiu ca stau pe langa ea. Am zis ca ramanem prieteni daca ea asta vrea, fara sa pun nici o conditie si am renuntat (in momentul acela) complet la a mai fi impreuna cu ea. Se simtea si ea rau pentru ce ,,trebuia" sa faca, si nu ma gandisem decat sa o fac sa se simta mai bine. Desigur, apoi am inceput sa plang aproape in hohote, dar ziua urmatoare mi-a cam trecut. A acceptat. Ne-am jucat in continuare de-a soarecele si pisica, desi sentimentele mele fata de ea cresteau tot mai puternic, fara sa am vreun control, si chiar nu stiu de ce, insa cresteau, si mai mult, deveneau tot mai altruiste. Intr-o discutie in care i-am tinut morala asupra faptului ca mereu se joaca, fara sa-si dea seama, si ma face sa ma simt rau, nu numai pe mine, ci si pe ea, si poate si pe alte persoane din viata ei, am aflat ca ea iubeste pe altcineva, sau... crede ca iubeste. In momentul acela nu mi-a venit cat de calm am putut fi si cat de mult am putut sa ma ignor spunandu-i ca ar trebui sa fie cu el, daca asta simte, si ca sunt sigur ca el ar fi primit-o, doar si el ravnea la ea de multa vreme (iarasi poveste lunga). Mda, sentimente sincere din partea mea, si dorinta de-ai fi alaturi, si eu o trimit in bratele altcuiva, fara nici un fel de aluzie. Fara sa-i reprosez faptul ca se joaca, sau cel putin am incercat sa pastrez aparenta unei morale, si nu a unor reprosuri. Nu aveam nici o dorinta in a o face sa se simta rau pentru ce mi-a facut, dar cred c-am reusit, si-mi pare rau... si apoi iarasi am inceput sa plang, si nici nu stiu daca a realizat chestia asta.

Deci nu stiu cat de bine am reusit sa evidentiez toate aspectele ,,problemei" mele. Pe scurt: Sunt complet altruist, ma ranesc singur sa fac pe cineva fericita, ba chiar renunt la ce-mi doresc mai mult pentru a oferi acel ceva ei, ca ea sa-l ofere unui necunoscut, pe care l-as fi batut crunt cu mai multa vreme in urma. As fi facut si as face orice pentru acea persoana. De ce ? Nu am simtit cam niciodata chestia asta atat de intens. Mereu ma simteam rau cand nu vorbeam cu ea, si imi venea sa-i reprosez o gramada de chestii, insa cand vorbeam cu ea, ma calmam, ma simteam bine, si vroiam sa-mi impartasesc sentimentele cu ea, sentimente in mare parte fericite si luminoase. De ce ? Ma bat acum in cap si ma gandesc... lumea imi spune sa nu mai pun asa suflet, pentru ca asa suflet nu pun nici macar cei care se casatoresc (nu in ziua de astazi), decat putini. Am pus asa suflet pentru o persoana care stiam ca nu ma iubeste cu adevarat, abia daca-i pasa de mine, adica... e acolo o scanteie de prietenie adevarata, insa nu stiu. Si daca o las singura, nu mi-e frica (asa tare) de faptul ca va fi cu altcineva, ci de faptul ca va face o prostie, si va fi trista, iar eu nu voi putea sa fiu acolo s-o linistesc, asa cum am facut-o pana acum. Sunt obosit, ma doare, insa cand ii aud vocea, merg mai departe fara sa ma uit in urma.

Se numeste chestia asta dragoste ? Sau iubire ? Daca da, de ce o ofer cuiva care nu simte mai nimic pentru mine ? Sa ma incred in chestii astrale sau religioase si sa consider ca suntem sortiti unul pentru celalalt si in cele din urma vom fi impreuna, cand isi da si ea seama de ce simte ? Sau e totul o cacealma, si tot ce simt acum se va pierde destul de curand, si va disparea cu totul, iar ea va fi fericita alaturi de altcineva ? Daca acum simt dragoste, si totul e o cacealma, si ea va ajunge sa se simta bine alaturi de altcineva, foarte, foarte mare parte din viata mea se duce de rapa si nici nu mai stiu pentru ce sa traiesc. Asa cum am scris in postarea anterioara, chestiile minuscule din lume nu-mi ajung. Chestiile superficiale nu inseamna nimic pentru mine si nu ma incalzesc cu nimic... ce simt acum ma motiveaza la maximum, si ma face sa merg mai departe decat am mers pana acum. Sentimentul asta se aseaza mereu peste ce ma doare si intr-o fractiune de secunda, nu ma mai doare... imi da forta si nici nu mai stiu ca sunt obosit mintal sau fizic. Vreau sa simt asta in continuare si nu vreau sa moara, dar... ce sa fac ? Cam iese din discutie sa renunt pur si simplu la el, si... mi-e pur si simplu frica de ce are sa urmeze.

Ca si paranteza: In majoritatea cazurilor, atunci cand cineva iti sta alaturi orice-ar fi, ala se numeste cel putin prieten adevarat, nu ? Deci daca-l vezi ca-ti sta alaturi, si nu-ti contesta judecata, iti da doar pareri despre cum ar putea fi mai bine, dar te lasa sa faci ce-ti doresti, atunci parca simti ceva frumos fata de el. Nu stai sa te gandesti: Mah, eu ma simt bine langa el ? A, da sa-l ia dracu' cu ce face, eu vreau sa stiu daca ma simt bine cu el. Apoi realizezi ca nu, si tot ce face, e in zadar. E bine sa gandesti... ceva de genul ? Nu stiu de ce intreb, vreau doar sa mi se raspunda. Eu stiu pareri pro si contra, pe care le-am gandit... vreau sa aleg una.

Gata, nu ma simt bine, o las balta...

Normalitatea e o prostie...

Uite inca o intrebare pe care nu si-o prea pune nimeni, dar care are un raspuns chiar foarte interesant. Ce se intampla cu acei oameni din istorie, gen: Mozart, Beethoven, Da Vinci, Picasso, etc. , care-si traiesc viata atat de intens, descopera si vad atatea lucruri diferite de cele pe care le vad in general oamenii, incat corpul lor nu mai sustin tensiunea aceea si se sting cu mult inainte de vreme ? E o intrebare buna daca iti pasa sa aflii un raspuns complex.

La ce se gandesc acei oameni si cum anume traiesc ,,intens" in asa fel incat sa forteze totul atat de intens ? Si de ce-ar face asta daca stiu ca nu vor putea rezista foarte mult asa ? Mwell, din acelasi motiv pentru care unii pusti iau droguri. Intensitatea pe care o resimti din cauza drogurilor e destul de mare, precum si sentimentul in care te simti cat se poate de viu, insa asta isi lasa amprenta pe corpul uman si... se stinge destul de repede. Dar nu vorbesc aici despre droguri, nici nu incurajez folosirea lor. Diferenta dintre a trai intens si a lua droguri e ca si diferenta dintre a face parkour, sarind de pe scari, la inaltimi mari, si a face Sky Diving, fara parasuta, si speri sa nu-ti rupi multe la aterizare.

Multa lume imi spune sa nu mai pun suflet, sa nu ma mai gandesc atat de intens la tot ce mi se intampla, sa o las mai moale, sa fiu rece si superficial, nu doar in fata celorlalti, ci si in fata mea, si cateodata incerc sa fac asta, avand in vedere ca cineva isi face griji pentru mine ca dac-o tin tot asa, inima mea o sa cedeze si o sa ma imbolanvesc, daca nu cumva incep sa apara deja semne, dar ma gandesc... sa ma calmez acum, sa renunt la toate ideile pe care le am, sa incep sa fac tratament, si sa duc o viata ,,normala" departe de ciudatenii, departe de toate intrebarile care necesita raspuns, intrebari destul de neimportante pentru majoritatea lumii, dar importante pentru mine, ca si curiozitate.

Multa lume imi spune sa nu ma mai implic atat de tare intr-o prietenie adevarata, pentru ca prietenii adevarati nu exista, si majoritatea vor doar sa ti-o ,,faca" in loc sa fie alaturi de tine din simplul motiv ca e fain sa simti acel ceva pe care-l simti atunci cand ajuti o persona. Iar tot lumea aceea imi spune sa nu ma implic prea tare intr-o relatie si sa nu iubesc intens pe cineva de la inceput, pentru ca acel cineva se va speria de mine, categoric, si ma va lasa cu inima franta, gen... cu cat te ridici mai sus, cu atat cazi mai rau. Imagineaza-ti cat de sus ajung eu cand (cred ca) imi gasesc o persoana la care chiar pot sa tin.

Dar nu ma pot abtine. Chiar nu pot... nu-mi pasa de inima franta, de tristete, de lacrimi, de sentimentul de amaraciune. Imi pasa foarte mult de sentimentele si de emotiile pe care le resimt atunci cand chiar cred ca acea persoana e alaturi de mine, si va ramane alaturi de mine o vreme indelungata. Va fi acolo sa ma faca sa zambesc, poate doar prin dorinta ei de a ma vedea bine, nu pentru ca are niste calitati speciale in a ma ajuta. Am nevoie de acel sentiment intens, altfel simt ca viata mea sta pe loc si nu am de ce sa traiesc. Nu vreau sa traiesc atat de morbid si monoton precum traieste majoritatea lumii, nu ma multumeste asta, vreau sa-mi duc sentimentele pana pe culmi inalte, chiar daca asta inseamna sa cad mai repede decat cad altii, si sa nu-mi regret viata, doar sa regret ca nu a durat mai mult, decat sa ma uit in urma si sa vad... un vid.

Vreau sa fac parte din acei asa-zisi artisti care si-au trait viata simtind-o din plin, si au murit lasand un ,,ceva" mare in urma, chiar daca lumea stia asta, sau doar a simtit asta. Atunci cand va fi sa mor, nu voi mai sti ce sa-mi amintesc, cat de mult am iubit, cat de mult am resimtit durere si dor pentru cei dragi, iar voi nu veti stii cum a trecut viata, si va veti uita sceptic la la mine asa cum vulpea care nu ajunge la struguri zice ca-s acrii.

Paranoia sucks ...

Nu stiu daca asta e o problema comuna la toata lumea, desi sunt destul de convins ca nu prea e, cel putin nu ca in cazul meu.

Cum se face ca atunci cand incepe ceva foarte tare in viata mea, incep sa ma comport ca un paranoic exagerat ? Adica incep sa consider ca nu e adevarat nimic, si trebuie sa fie ceva urat in tot ceea ce se intampla, asa ca incep sa caut, fara sa-mi dau seama de ce fac, pana gasesc acel ceva urat, pe care ajung sa-l creez, de fapt, iar tot ce e frumos se sfarseste cat ai zice peste. Iar daca e vorba de relatie, cum de fapt e, atunci nu-mi stric singur fericirea, ci stric si fericirea altei persoane. Practic, incepe totul bine, mersi, sunt fericit, toata lumea e fericita, si apoi totul devine tot mai aiurea datorita ... mie.

Ma intreb cum as putea sa ma controlez si sa nu mai fiu atat de paranoic atunci cand se intampla ceva de genul ? Oricum se intampla foarte, foarte rar, si ma gandesc ca ar fi aiurea s-o tin tot asa. Ma gandeam c-am invatat pana acum sa ma port normal, sa fiu optimist si sa-mi tin gandurile si imaginatia sub control, in loc s-o las libera oricand are ea chef...

Toti avem dreptul la fericire si la speranta pe viitor, speranta la ceea ce ne dorim cel mai mult, nu cred ca-i este interzisa nimanui fericirea, ea find masurata, nu in mod general, ci in mod subiectiv, deci oricat de sarac sau retardat, oricine poate fi fericit. Mdap, teoria merge bine, acum sa vedem daca merge si in practica...

Tot ce pot spune de fiecare data e un sincer ,,imi pare rau" , ca apoi sa-mi tradez sinceritatea facand iarasi acelasi lucru. Ma gandesc ca totul se datoreaza lipsei de incredere de sine, dar apoi din cauza ca stric mereu totul, increderea mea scade, deci e ca un fel de perpetuum continuu, o situatie aparent paradoxala din care nu reusesc sa scap orice-as face.

Fain, Adi. Have a nice life :)