Dezechilibul interior

Sincer, nu am citit, in mod speciali, filosofi, pentru a-mi putea hrani cunostintele, sau curiozitatile, insa din ce mai aud pe-aici, pe-acolo, devin interesat in a interpreta unele lucruri pe care unii filosofi le-au trait sau le-au comentat, iar una din acele idei care m-au interesat (am auzit-o la un prieten, am ramas masca ascultand ideea) sinuciderea in viziunea lui Cioran, si... in mica masura, felul in care e inteles total gresit de foarte multi oameni, da' ma rog, ma bucur ca eu am inteles. Sunt sigur ca am inteles...

Nu stiu daca e chiar adevarata ideea sau nu, dar chestia pe care respectivul amic mi-o povestea e cam asa: Cioran admira persoanele capabile sa comita sinucidere, deoarece: ,,nici un om nu se sinucide in urma unei analize rationale a vietii. Nu intamplarile exterioare duc la sinucidere, ci dezechilibrul interior. Unii cedeaza in fata unor intamplari ce altora le sunt indiferente." Mnah, nu am de gand sa discut despre sinucidere in sine, ci despre ce se intampla inainte de actul propriu zis, si ce se intampla cu oamenii care incearca asta, dar se razgandesc chiar la sfarsit.


Sunt sigur ca multi din cei care citesc lucrurile pe care le scriu pe-aici au trecut prin diferite etape ale vietii in care se simteau framantati, sau torturati de niste chestiute simple, care... puse intr-o anume ordine si interpretate in masura potrivita ar fi putut constitui modul perfect de tortura psihica, care ar duce incet si sigur la moartea intentionata. Bine, poate nu chiar acolo, dar tortura e tortura... ca e intensa sau mai putin intensa, asta e partea a ll-a. Cand chestiile astea se intampla, eziti sa mai asculti de persoanele din jurul tau care, desi cu intentii bune, te bat la cap cu niste clisee care... odata spuse (din nou) dor mai tare decat lucrurile dinlauntrul tau. Stiti ca asa e... vine unul si incepe cu: Viata e scurta, trebuie s-o traiesti, o sa treaca cu timpul, etc. Astea suna ca niste titluri ale unor povesti, eseuri sau chestii de genul, iar tu le spui unei persoane pe care o vezi ca sufera in speranta ca isi va da singura seama de continutul acelui eseu, cand nici macar tu nu il stii. Stii doar ca prostiile acelea suna fain si suna corect, deci... nu exista o chestie mai corecta decat aia. Si punct... mda.


Avand in vedere ca de multe ori oamenii nu sunt in stare, nu au chef, sau nu-i lasam sa ajunga la noi in asemenea momente, ar trebui sa ne calmam singuri, nu ? Sau ... nu neaparat sa ne calmam, ci sa incercam sa ne gasim o cale de iesire din toata suferinta in care ne-am prins. Mwell, uite o chestie interesanta... aflandu-te in starea aceea de toata jena, nedorindu-ti sa mai traiesti in adevarul sens al cuvantului pentru ca totul ti se pare tampit, aiurea, sters, si fara sensul pe care ti l-ai fi dorit sa-l aiba viata, vezi moartea ca pe o scapare, desi, nu ai fi in stare sa faci asta, dar tot te gandesti si-ti repeti c-ar fi mai bine. A incercat cineva sa duca toata treaba asta pana la limita ? Deci sa mergi pana aproape de moarte, aproape sa vezi ce e dincolo de pragul vietii, si sa fii pe pragul de a pierde definitiv toate posibilitatile vietii, adica ... viata. Cu o imaginatie bogata, sau o doza de nebunite (sau amandoua) reusesti sa intelegi (in cazul in care mergi doar pana la limita, nu treci de ea si dai coltul) ca o asemenea experienta e ca cea mai ,,din fundul gradinii" palma pe care o poti primi, atunci cand esti intr-o asemenea situatie in care nu mai vezi nici o lumina. In momentul acela, intunericul se sparge, efectiv, si ramai orbit de lumina, confuz, si totul e liniste. Pana atunci nu ti-a fost, dar acum, cand ai fost aproape sa pierzi totul, ti-e frica de moarte, si nu mai vrei sa treci prin asta. Speranta ca totul va fi fain se reinnoieste, si esti ca nou-nascut. Da, chiar asa e, si nu o sa va spun de unde stiu.


Atunci cand totul e liniste, si orbitor, nu trebuie sa faci altceva decat sa asculti cu atentie ce se intampla, si sa incerci sa distingi lucrurile care sunt in fata ta, in spatele tau, in toate partile. Sa auzi si sa vezi ce este, nu ce a fost, si nici ce va fi. Fara imaginatie, fara posibilitati, doar... ce este. Te uiti, si atat. Nimic nu se intampla in mintea ta, toata atentia ta e concentrata inspre sunetele de-afara, pe care le-ai ignorat pana acum, sau nu le auzeai din cauza cablurilor de sunet din capul tau incalcite din cauza ,,complicatilor" survenite in urma unei ... interpretari nu prea frumoase a vietii. Ascultand cu atentie, nu te poti abtine sa nu zambesti... nu din cauza unui motiv anume ci... pur si simplu, sa zambesti, si sa-ti faci niste ochi mari incercand sa cuprinzi tot ce vezi, nu sa te uiti in gol, ca si cum totul ar fi invisibil, sau un simplu peisaj imaginar. E real...


Despre asta am discutat si chestia asta m-a fascinat pana in adancurile nebuniei mele. Acum, deseori cand ies afara, trag aer in piept, ascult vantul, frunzele care fosnesc, sau pasari, insecte, oameni, orice...  si zambesc. Mintea mea e complet goala dupa atat de mult timp... iti vine sa crezi ? Mie nu, dar nu-mi pasa, imi place...


Dupa parerea mea, perfectiunea exista, dar noi nu suntem perfecti. Incercan sa stapanim perfectiunea, o deformam, si o tulburam, si apoi... logic ca nu mai e perfect nimic. Trebuie doar sa admiram de la distanta si sa o traim atunci cand se intampla, nu sa o lasam sa treaca prin noi sau sa incercam s-o replicam atunci cand avem chef de un anume ceva. Nu se va intampla... 


Cam asta cred eu ca era ideea lui Cioran despre sinucidere. El era, oarecum fascinat de chestia asta, si multi oameni l-ar fi considerat a fi drept un om pesimist, depresiv si-asa mai departe, insa el era chiar optimist si avea dragoste de viata si de semeni, deci... cum e, de fapt ?


:)

Reality - 1; Internet - 0

Ce revelatie am avut si eu de curand. Ma rog, un fel de revelatie care devenea tot mai clara pe masura ce renuntam la chestii gen: hi5, facebook, yahoo messenenger (p-asta nu prea), online games, etc. Am aflat ca, de fapt, realitatea e mai faina decat internetul! (mda, si acum incepeti sa radeti zicand ceva de genul: No shit, smarty pants ...). Adevarul e ca poti spune foarte simplu chestii gen: E mai bine sa fii bun decat rau, e mai fain sa fii altruist decat egoist, pentru ca sitmi bucuria de a darui, care e mai mare decat placerea pe care o resimti atunci cand cineva iti face un cadou. Mda, dar tu iti poti imagina chestiile astea si stii ca sunt adevarate pentru ca vezi in ochii celorlalti chestia asta, cei care, de fapt, au trait-o si au avut o revelatie asemanatoare mie. Bine, hai ca suna stupid rau punctul meu de vedere, asa ca voi incepe direct sa povestesc chestia asta faina care mi-a venit in minte.

Bun, deci eu eram (poate inca sunt) genul de tip care se izola destul de mult, era (si clar sunt) inapt social, chestie care inseamna, de fapt, sa nu fii in stare sa creezi nimanui nici un fel de impresie ok, pentru ca te porti ca un dobitoc, iar acela care te vede, fara sa vrea (de obicei vrea) te eticheteaza a fi drept un dobitoc. Suna destul de logic, nu ? Si degeaba ne spunem noi acum: Nu e deloc ok sa etichetezi astfel oamenii, pentru ca, de fapt, ei nu sunt ceea ce par a fi mai niciodata. Bun, da' tot e mai simplu sa nu te porti ca un bou, asa e ? :) asa e, asa e... sau, nu... nu e asa, cel putin in cazul meu, care stau pe fundul puturos uitandu-ma la oamenii de langa mine, care povestesc, rad, zic glume, depaneaza amintiri sau se dezbat in diferite chestii simple sau filozofice, iar eu nu stiu cum sa intru in discutie, pentru ca de obicei zic o chestie, dupa care trebuie sa suport spranceana aceea ridicata din partea majoritatii, acum... mnah, probabil iarasi e vina mea... (and my inner self says: Stop being so hard on yourself! ... ~ Yes master!)

Totusi, nu am renuntat la chestia asta si am continuat sa ies cu oamenii respectivi. De ce ? Pentru ca, din cate am observat, ei chiar ma vroiau langa ei, nu pentru altceva decat compania mea. Deci vorbeau cu mine, vroiau sa stie despre mine, mai radeau de mine, radeam si eu de ei, radeam toti, nu radea nici unul, stiti si voi care-i faza pe-aici... ma rog. Astazi a fost o chestie interesanta, si anume... eu, de fapt, chiar incepeam sa ma port ,,normal". Ce inseamna asta ? Inseamna ca am inceput sa nu mai fiu asa atent la toata lumea, gen... analizandu-i si incercand sa vad exact care-i faza, si am inceput sa raspund in mod direct la lucrurile care se intamplau, si nu gandit de vreo 15 ori inainte, ceea ce insemna ca am ras cu hohote dintr-o prostie, dupa vreo cativa ani in care... nu am facut asta, am ascultat lucruri interesante, am spus lucruri (poate) interesante, am cunoscut cateva persoane noi, care, se purtau chiar okay cu mine, in sensul ca eram un tip ce merita cunoscut, asa cum vad si eu alte persoane pe care as vrea sa le cunosc. Ce inseamna asta ? My self respect rises like the steam from the pot in which I make my stew :). Bine, si asta, dar si faptul ca nu ma mai port ca un ciudat care nu are idee ce inseamna viata reala.

Bun, acum incep eu sa ma simt ciudat povestind toate fazele astea. Nu stiu de ce, mi se pare total tampit sa vorbesc despre chestia asta foarte faina pe care am invatat-o despre lumea reala, cand, de fapt, ar fi trebuit s-o stiu ... dintotdeauna. Aw, screw you! Multi din voi nici nu apreciati chestia asta, iar mie chiar imi place! Da' tot ma simt ciudat, damn it... aw, ma rog, tre sa zic cuiva, deci zic aici si ma simt destul de bine.

Care-i faza cu Reality - 1 ; Internet - 0 ? Faptul ca intru pe net de vreo 3-4 ori mai rar decat intram inainte, si nici nu mai am chef sa stau pe retelele astea de socializare pe care intram cam zilnic prin trecut. Pur si simplu nu mai am chef... nu-mi mai provoaca curiozitate si daca mi-ar taia netul, ar fi nasol doar faptul ca nu mai pot descarca filme, in rest... as supravietui, si nu doar... as fi foarte ok, comparativ cu acum vreo 3-4 saptamani cand... cine stie cat injuram in sinea mea. Ce chestie... sincer, daca starea asta m-ar tine o vreme, probabil va urma o perioada de fericire ca cea care a fost acum... 2 ani si ceva. De atunci nu am mai simtit ce simt acum. Ma rog, mi-e si putin frica pentru ca atunci s-a petrecut o faza ... de fapt, cea mai tampita chestie caruia i se poate intampla cuiva, pe care nu o voi mentiona pentru ca nu vreau (you don't wanna know).

Lumea reala e chiar foarte faina... are partile ei super aiurea si naspa si ... ew, dar totusi, sa resimti totul, sa fie asa... nu stiu, e foarte tare, pur si simplu. greu de descris, si poate neinsemnat pentru voi, dar pentru mine e ... ceva nou. (va rog, nu va uitati la varsta mea).

Acum ar fi tipic mie ca peste putin timp sa se intample iar o faza aiurea si sa calc peste tot ce am spus acum, sa stau inchis in casa... mdah...