Draga mea astenie...

Frate, sunt un tip melancolic. Nu, nu e ceva ce alegi în viață, gen: Vreau să fiu coleric, să mă enervez repede și să pun piciorul în prag rapid, să nu creadă nimeni că poa' să mă fâlfâie la cap cât vrea. Sau că vreau să fiu sangvinic ca să fiu cel mai popular om evă, și apoi să nu mă simt niciodată singur. Mnu, sunt un melancolic. Meticulozitate, singurătate și introspecție scrie pe mine. Ca bonus am parte și de ușoare depresii din când în când, pentru că așa sunt eu.

Acum că am lămurit asta, de ce, dragă astenie, de ce MĂ-TA vii iar cu gri-ul tău peste mine să mă penetrezi, metaforic (ca să nu zic altfel, deoarece, în capul meu, înjurăturile par a fi cenzurate dintr-un motiv sau altul) eu, deja find suficient de varză la nivel emoțional ? În sensul în care depun mai mult efort decât alții să am o bună dispoziție, pe termen lung. Mnu, așa-ți place ție, lua-te-aș de firele de păr de la subraț să te arunc.

Și mai rău e când ești nevoit să explici chestia asta cuiva care nu pare în temă cu te ți se întâmplă. Că de ce ești trist ? Ce ? Ai toată viața înainte. Nu ai necazuri, ai ce mânca, copiii din Africa, etc.

Bă, dacă tu chiar atât de cretin mă crezi să ignor cu bună știință ce am și mă crezi un copil care plânge la părinți după un aifon, atunci poți să pleci lejer de lângă mine, pentru că voi pleca eu de îndată ce mă prind de capacitățile tale cognitive, și o voi face în stil, evident.

Unii oameni gândesc mult, pur și simplu. Au nevoie să își răspundă la anumite întrebări mai complicate și să-și dovedească lor însuși că nu sunt proști, eventual. Au nevoie să știe anumite răspunsuri la fel cum, probabil, ai tu nevoie să te masturbezi sau să ai cea mai nouă marcă Samsung la îndemână. Fiecare cu ce-i place, nu judec. Nu judeca nici tu.

Se spune că un răspuns, pentru un om inteligent, nu reprezintă altceva decât o altă sumedenie de întrebări care derivă din acesta. Cum altfel s-a născut paradoxul lui Socrate „Știu că nu știu nimic” ? Orice om ce simte nevoia a căuta răspunsuri la întrebări a căror existență e chiar ascunsă pentru mulți alții, știe că drumul ăsta devine tot mai lung și mai lat pe măsură ce-l parcurge, până ce simte că se pierde, dar apoi inteligența nu a fost și nici nu va fi vreodată un scop, ci un drum, mnu ?

Ce vreau să zic cu asta ? M-am pierdut. Ah, da... „inteligenții” care vin și te acuză că ești depresiv. Că nu e normal, că nu știi să apreciezi chestii, că așa mai departe. Hai termină. Depresia nu e o simplă stare născută dintr-un neajuns. E o întreagă lume ce se creează în jurul tău, închizându-te complet. Există o ușă, evident, dar cine știe pe unde mai e și cheia...

Știu că aberez, scuze. Mereu îmi cer scuze, e un obicei. Știu că nu dau informații complete, mă plâng doar. Știu că deseori citești sperând să afli anumite concluzii. Scuze.

Primul lucru pe care-ar trebui să-l faci când ai un prieten depresiv, e să-l înțelegi. Ăsta e scopul principal. Să afli lucruri, motive, absolut orice să-ți ofere un sens pentru care suferă. Nu să începi să-ți imaginezi c-ai înțeles din simplul motiv că știi deja că e vreun fost prieten, sau vreo iubită nebună și de doi lei, sau părinții răi, sau jobul de căcat. Nu, informațiile astea nu-s deajuns și vei ajunge doar să fi considerat unul ce judecă rapid și-i e lene să se implice cât de cât, iar stadiul tău de prieten va fi coborât, fapt pentru care tot pe el vei arunca vina, pentru că ești inteligent, evident.

Sunt astenic pentru că se schimbă vremea, se schimbă presiunea atmosferică. Corpul meu se ajustează mai greu, emoțiile mele o iau în jos și se decolorează. Nu, nu seamănă cu ciclul menstrual al unei femei, mulțumesc că ai asemănat în capul tău chestia asta.

Plus de asta, cum ziceam, sunt o persoană depresivă de fel, melancolică, și-așa mai departe. Nu, nu e o alegere, dacă aveam de ales, deveneam coleric, să-ți plesnesc una fără să te avertizez.

Acum sunt un om, nu „moody”. Nu ăsta e cuvântul. Pur și simplu încercând să-mi țin capul la suprafață, având în vedere că nu știu să „înot” atât de bine când se schimbă curentul. Nu am o explicație anume. Merg la sală, iau vitamine, socializez, ba chiar iubesc. Dar nu reușesc să zâmbesc constant, și probabil și după o partidă de sex, la un moment dat o să-mi coboare starea, sau în timp ce aș îmbrățișa. Deci ce-i de făcut ?

Ah, că nu m-ar suporta nimeni așa, că să mă schimb odată, că ce dracu, mofturile mele nu sunt niște obligații pentru altcineva. Nu, frate, nici nu pretind așa ceva, calmează-te. Chinuie-te, dacă vrei, să mă înțelegi un pic, așa... din curiozitatea ta academică, împărtășește-mi din experiențele tale, fă-mă să uit de ale mele, cele care dintr-un motiv sau altul sunt în picaj liber spre sol, și ai răbdare pentru că-mi trece la un moment dat. N-ai răbdare și vrei să pleci ? Oh, te ajut la bagaje ? Pleacă, care dracu-i problema ta ? Am nevoie de tine dacă ești dispus să stai, altfel de ce m-aș chinui ? Îmbrățișez expresia „Dacă iubești ceva, eliberează-l” special pentru tine.

Evident că mă plâng. La cine altcineva să mă plâng ? Nu pot să mă plâng cu adevărat la cineva cum mă plâng aici, pentru că pare că nimeni nu poate ține pasul. Dar încep să cred că e doar în mintea mea ideea asta. Cine știe...

Nu mă mai judeca din primele secunde, pentru că dacă nu știu că ai prins măcar ceva din starea mea, nici nu am de gând să acord părerilor tale generale pe care le arunci cu sictir spre mine simțindu-te mândru și util.

Ai citit ? Bun, gândește-te că spui tu toate cuvintele astea în sinea ta, persoanelor care nu reușesc să te priceapă deloc și nici nu par să vrea. Să... vor. Să.. pana mea. Cum e ? Interesant... ah, n-ai priceput nimic ? Mă așteptam.

Am astenie, sunt depresiv. Nu pot ieși din asta. Iau vitamine, iau chestii, fac chestii, nu pot. Nu știu cum. Nu-mi da păreri generale direct. Nu mă interesează. Dacă vrei să discutăm despre chestii generale, mi-ar plăcea. Dacă vrei să încerci să mă înțelegi, mi-ar plăcea, te-aș ajuta. Dacă vrei să te dai util să mă rezolvi rapid, șterge-mă din capul tău și du-te unde vezi cu ochii.

... se pare că am rămas aproape singur. Eh, nu-i nimic, mă mulțumesc cu tine, singura persoană care mă înțelege :) fie că exiști sau nu, nu am nevoie decât de tine.