Ce simți când ești gelos ? O contradicție, aș spune eu, între ce simți și ce ar trebui să gândești. Simți un flux de nervi combinate cu dezamăgire care vin, parcă, de nicăieri și nu au nici un sens, în mod evident, pentru că gândurile tale-ți spun că nu există nici un motiv pentru care-ar trebui să simți valurile acelea de sentimente stupide. Însă gândurile nu sunt mereu mai puternice decât ceea ce simți, iar gura și acțiunile te iau pe dinainte, după care gândurile te ceartă, iar tu rămâi un proverbial „câmp de bătălie”. Ai înțeles la ce mă refer, nu-i așa ?
Există și alte situații în care simți ceva ce nu ar trebui sau nu ai dreptul să simți deoarece gândurile tale sau ale altora te contrazic, într-un fel sau altul, sau nu ești în poziția de a simți acel ceva. Fie că îți faci griji pentru o anumită persoană, iar instinctele îți spun că acțiunile ei viitoare o vor duce spre ceva rău, însă gândurile-ți spun că nu ai dreptul să decizi ce face respectiva persoană cu viața ei, iar faptele, greșelile și propriile noastre experiențe independente ne întăresc. Deci ce faci ? Te lupți cu tine însuți, iar partea care câștigă e bântuită de fantoma celeilalte părți, care rămâne ca o umbră a triumfului opozantului său.
Simt pentru tine ură, și nu am dreptul să simt asta, pentru că tu faci doar bine mie sau altor persoane. Dar simt ură, și nu știu ce să fac. Să îți arăt în față de simt, sau să afund sentimentul adânc și să-ți vorbesc din punctul de vedere al rațiunii ? Ești o persoană bună, deci ar trebui să te plac, deci să am o oarecare încredere în tine, la limita decenței, evident, și alte lucruri ce vin rațional, când te gândești că placi pe cineva. Dar îl urăști, din fiece motiv. Nu ai dreptul să-l urăști. Ce faci ?
Te iubesc, deși ești o persoană care mă va distruge în cele din urmă, cel puțin așa-mi spun gândurile, însă... ale mele dragi gânduri nu au dreptul să intervină în emoția mea, parcă, nemărginită. Și mă confrunt cu zgomotul altercației dintre aceste două poziții. Un înger rațional și un demon al tentației. Deși poate fi și un înger al emoției și un demon al răcelii (rațiunii). Niciodată nu știi care-i care, nu-i așa ?
Nu am motiv să plâng având în vedere că situația nu mi-a fost favorabilă sau consider că oricum nu am meritat acel lucru pe care l-am pierdut. Deci nu-mi dau dreptul să plâng ca respect pentru mândria mea sau... mă rog, propria-mi persoană. Dar simt nevoia să plâng și să fiu frustrat. Și nu plâng pentru că nu merit, ci pentru că în ciuda a tot, eu chiar îmi doream să se îndeplinească a mea speranță.
Sunt supărat pe tine pentru că nu te-ai comportat așa cum mi-am dorit. Deși tu ai fost tu însuți, iar eu știu asta, și totuși sunt supărat pe tine. Ce fac ? Admit că sunt supărat ? Nu, pentru că nu ai făcut nimic rău, doar te-ai contrazis că fixurile mele, însă chestia asta mă face să simt, cel puțin o perioadă, o avalanșă de emoții negative. Ce fac ?
Și lumea mă critică pentru momentele în care eu chiar vreau să fiu singur.
Cred că majoritatea persoanelor nu prea poartă lupta asta în sinea lor, nu-i așa ? Unii decid direct, fără judecată, fără nimic, doar să urmeze ce gândesc, considerând că emoțiile i-au condus în tot soiul de belele. Alții decid să urmeze ceea ce simt, intuiția conducându-i mult mai departe decât o teorie ce-i ține mereu departe din a se implica cu adevărat în a trăi cu adevărat. Se păstrează într-un univers al literelor și cifrelor și atât.
Câți chiar decid ca acești doi inamici ar trebui să poarte o luptă cu adevărat ? Câți decid, într-un mod mai lent, care din ele ar trebui să câștige ? O judecată dreaptă, aș spune eu.
Eu decid, de regulă, să-mi exprim emoțiile, fie ele corecte sau incorecte. O emoție afundată în adâncuri e una care vine la suprafață cu putere mai târziu și aduce și prieteni cu ea. Iar apoi decid să raționalizez emoția, după ce o consum, și să iau apoi cea mai bună decizie. Nu vor exista mereu persoane care să fie de-acord cu tipul ăsta de comportament, dar hei... „Better to beg apologies than to ask for permission” (- nu știu ce sens are citatul, dar sună amuzant).
Totuși, e însăși ideea: Nu am dreptul să simt, pentru că ale mele gânduri logice contrazic sentimentul. Sau nu am dreptul sau posibilitatea să gândesc sau să cred, sau să nu cred, pentru că emoțiile-mi acoperă toate simțurile. Sau le supraîncarcă. Depinde de caz...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu