... m-am calmat
Mm.. nu, nu-i adevărat, e o prostie, fii inteligent și mai gândește-te un pic, nu porni la masacru, încă, din moment ce și tu porți mască, iar dacă nu, îmi pare rău pentru tine, nu știu cum supraviețuiești în societate și mai mult de-atât, nu pricep cum te dezvolți ca persoană.
Ceeee, despre ce vorbesc ? Nu mai purta măști bă, ce dracu, cum pot avea încredere în tine dacă nu ești real cu mine ?
Frate, dacă-s mereu real cu tine, unde mai e rostul încrederii ? Nici nu mai e nevoie, din moment ce nu mai las loc de un dubiu, unde să-mi acorzi mie „za benefit of the doubt”. Are sens ? Are ? Are are are are are
În fine, până la urmă ar trebui să ai încredere într-un prieten, gen, că îți dorește doar binele, chiar dacă poate îți ascunde chestii, fie din motive benefice pentru tine, sau benefice pentru sine, find o persoană mai, nu știu... închisă ? Există oameni d-ăia, să știi, și nu ajung oameni falși, ce bagă cuțitul pe la spate și așa mai departe. Mă rog, nu toți. Eeh, asta-i altă poveste.
De ce, mă rog, poartă oamenii măștile alea ? Primul răspuns care vine fiecăruia în minte are legătură cu apărarea, nu-i așa ? Deci dacă te aperi ești fals ? Uhm... teoretic, sigur, pentru că dacă unei persoane îi vine să te atace, mai bine să nu te cunoască și să nu atingă corzi sensibile, nu ? Și la cum știm că oamenii vor ataca pe cam oricine din orice fel de motiv care-i face să se simtă superiori într-un fel sau altul, deja ideea de a nu fi chiar atât de cunoscut devine destul de atractivă, dar hei, asta e părerea mea.
Okay, toate bune știute până acuma. În cazul în care m-ai subestimat pe ideea că repet chestii pe care le știe toată lumea, uite o idee nouă. Propriul meu stil de autodezvoltare.
Ce-ar fi dacă aș folosi o mască pe ideea de a învăța din ea ? Sau pe ideea de a învăța să mă comport altfel, cumva... anume. Știi tu, să renunț la impulsivitate, la ideea de „grudge” asupra persoanelor, la frica de anumite situații și așa mai departe.
Cum fac asta ? În mare, îmi pun masca și devin persoana aia, din toate punctele de vedere. Adică... spre exemplu, când eram mai micuț, eram un puști super awkward ce se înstrăina de toată lumea, în mare parte. Mare surpriză. Toți mă cam luau la mișto, pentru că era și ușor să faci asta, eu nu ripostam, n-aveam idee cum, eram într-un impas complet pe ideea că nu înțelegeam ce se întâmplă. Aveam nevoie să înțeleg ce se întâmplă, gândeam mult, mereu gândesc mult, asta e. Și primul meu instinct, evident, a fost să-i urăsc, dar... nu pe ei, personal, neapărat, ci toate persoanele ca și ei. Îți dai seama c-am ajuns să urăsc mare parte din populația lumii. Pe lângă asta, simțindu-mă și singur, mă întorceam foarte mult la mine, la persoana mea, la cum sunt eu și inițial mă gândeam că fac eu ceva rău, sunt cumva rău. M-am gândit mult timp la asta, dar în același timp mă gândeam că aș vrea să fiu oricum, dar nu ca ei. Oricum... dar chiar nu ca ei, niciodată ca ei. Dacă ei îmi provocau repulsie, nu era okay să-mi provoc singur repulsie mai apoi. Evident că am avut multe momente în genul, oricum, dar încercam și eu, mnah.
Apoi eram fascinat de anumite persoane, fie ele reale, sau din cărți, sau de pe la știri, sau de oriunde le priveam... cel mai mult din poveștile oamenilor, când vorbeau de cei buni, cu suflet mare, calzi, calmi, etc. Îmi surâdea ideea și am zis că vreau și eu. Dar eu nu eram așa, nu eram calm, nici cald, eram rece, într-un colț, într-o stare continuă de anxietate. Deci... ce-am făcut ? Ei bine, știam că nu voi reuși să-mi însușesc toate caracteristicile alea grozave pe care mi le imaginam, dar poate câte una odată ? Așa că începeam să mă comport ca atare. Deși eram anxios mereu, mă purtam ca și cum eram calm, și încet, încet reușeam să arăt că sunt. Stai să vezi că în timp începeam să înțeleg și cum să fiu calm pe bune și mi-a ieșit tot mai bine până a devenit un stil de viață. Acum sunt happy că sunt calm.
Înțelegi exemplul ? A început ca o mască, am plasat-o strategic pe moaca mea, iar în timp s-a integrat cu pielea mea și mi-a adus un beneficiu.
În zilele de astăzi folosesc conceptul ca să-mi reduc impulsivitatea. Nu-mi iese mereu, dar merge, totuși. Ca atunci când am toane și nu-mi doresc să ies pe-afară sau să fac ceva cu cineva, mă gândesc că logic vorbind mi-ar prinde bine în cele din urmă, și pun masca aia pe moacă, iar în momentul în care devin persoana aia căruia-i place activitatea, sunt atent la mine și la ce fac, la cum se comportă ceilalți cu mine în timpul ăsta. Toate efectele, chiar... și învăț despre ... tot.
Bine, încep să mă exprim de numai eu înțeleg.
E ca și cum înveți și admiri o persoană care are ceva ce-ți dorești, numai că persoana aia o aplici asupra moacei tale sub formă de mască și trăiești lucrurile alea, ca apoi să înveți din ele să te ajute să atingi.. știi tu, nivelul la care vrei să ajungi, legat de... mască. Da, m-am încurcat.
Să zicem că-s nervos pe o chestie banală, și brusc realizez asta, chiar înainte să mă descarc pe cineva nevinovat. Ignor complet starea aia, pun masca de om calm, și în timp ce se întâmplă asta, de la un moment dat, încep să nu mai fierb atât de tare și să realizez câteva din motivele pentru care sunt nervos cu adevărat, cum ar fi toanele, sau faptul că mă simt frustrat de ceva vreme din cauza a altceva. Apoi trec ușor la starea mea reală și... dacă am cu cine vorbi despre, vorbesc despre, dar nu mai arunc cu lucruri, nici nu mai zic prostii, că deja am un pic de control asupra situației. Înțeleeeegi ? Te rog înțelege, eu nu mai am control asupra subiectului, e prea complicat.
Mereu voi folosi caracteristici false ale mele față de oameni random. Nu văd de ce-aș arăta ce simt cu adevărat din moment ce poate nu-s capabil să pun situația în așa fel încât ei să înțeleagă din prima și să nu mă judece random ca apoi să ies eu rău din asta și mai știu eu cum, pentru că vorbești interpretabil iar oamenii interpretează. Măștile sunt sănătoase. Atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu