Nimic nu are sens și nici nu va avea. Preconcepția asta a oamenilor dictează că fără un sens, nu ai voie să aparții, iar asta nu va fi niciodată adevărat. Cât timp nu ești capabil să înțelegi că de mers înapoi este absolut imposibil, iar să mergi înainte e la fel de imposibil. Ai mult mai multe direcții de-atât în care să mergi, și niciuna din ele nu duce doar înainte. Imaginează-ți un semi cerc. Fiecare grad al lui e o direcție pe care-o poți lua, oricând, iar una luată deschide alt semicerc și tot așa, cu posibilități infinite.
Nu prea văd relevanța atâtor sensuri. Nu știi unde duce niciunul, tot pierdut ești, iar alegând unul și deschizându-ți-se atâtea așa-zise oportunități, majoritatea cu capabilitatea de eșec, nu văd de ce ești mai puțin pierdut decât ai fost oricum atunci când ai început drumul. Privirea îmi e încețoșată, nu văd bine. Nu văd pe unde e mai bine s-o iau. Picioarele mă dor, nu știu, nu mă mai pot întoarce înapoi dacă o iau de mai multe ori greșit. Deja ratat direcția mai mult decât mă așteptam vreodată. Nu mă pot ghida singur! Sunt singur, și simt că doar eu mă simt singur. Doar eu sunt singur... nu mai există altcineva.
Știi, toată lumea se simte singură în momente din viața lor. Fiecare suflet pierdut se închide în acei 4 pereți proprii gândindu-se la același lucru ca și tine, chiar dacă pare greu de crezut, iar stând între cei 4 pereți nu ajungi niciunde mai aproape de un alt suflet drag, nu-i așa ?
Atunci bănuiesc c-am înțeles parte din problemă. Când îmi fac curaj să ies, ies degeaba pentru că majoritatea persoanelor cu care mi-aș dori să-mi petrec timpul, pe care nu le cunosc, evident, sunt închise în casă și nu am cum să dau de ele, tocmai că se izolează, iar eu stau și acumulez „inimă grea” și pierd pic cu pic din speranță, căutând aiurea. Sigur, mereu găsesc mai multă speranță dacă tot stai și găsești teorii prin care poți fi fericit, dar și asta devine aiurea și stupid. Tu vorbești să mergi pe „câmpul de bătălie” să riști să încasezi gloanțe. Iar eu mă imaginez a fi deja plin de „găuri”, dar asumându-mi același risc. Serios ?
Te văd o persoană inteligentă. Știi să tragi concluzii în mod inteligent bazându-te pe ipotezele pe care le primești. De ce, totuși, tragi concluzii bazându-te pe durerea pe care-o simți ?
Nu fac mereu asta. Deseori încerc să ignor ceea ce simt și să merg logic... pe cât de greu mi-ar fi să ies pe-afară, de unul singur, pentru că „uite, ăla e considerat prea ciudat să ieși cu el, nici n-aș știi cum să mă apropii de el, doamne... unde-a crescut ?”, merg singur, contemplez, mă liniștesc, privesc cerul, pomii ... mă rog, cel puțin îi priveam, că acum vine toamna și totul moare în jurul meu. Poate de-asta mă simt așa trist ? Ar fi penibil. Starea mea ținută în sus o vară întreagă din pricina unei priveliști verzi. Mă rog. La finele logicii mele, ajung mereu în cameră, singur, seara și ce se întâmplă ? Îmi vine să mor, literalmente, să mor, find animat doar de cuvintele calde de pe un ecran, provenit de la cineva care, poate, nu pricepe în totalitate ce se întâmplă, dar de departe, face ce poate.
Pentru tine nu-i ușor să fi optimist, asta se vede clar. Totuși, hai să abordăm problema din alt unghi. Spre exemplu, ce faci să te simți util ? Adică, ce faci să simți că ești bun la ceva ? La ce ești tu bun, de fapt ? ...
Hm. Îmi place să vorbesc cu oamenii. Să... intru în mintea lor, să ofer mai multe perspective problemelor lor și să ajung, alături de ei, la mai multe soluții posibile care să le ofere speranță. Dar știi, nimeni nu face așa cu mine, e aiurea. Mă rog, când reușesc, îmi face plăcere, îmi ajută stima de sine și egoul, pe ideea că fac ceva ce nu poate face chiar oricine, și bănuiesc că orice om ar trebui să aibă așa ceva, nu ? Dar... nu-mi spune să fac doar chestia asta, nu-mi ajunge. Adică gândește-te un pic, să-ți petreci tot timpul făcând chestia asta, ție ce-ți iese ? Cine-ți întoarce favoarea astfel ? Nici naiba... toată lumea vine la tine și cel mult îți poate spune să „mai ieși pe-afară” sau „să-ți mai faci și tu prieteni, să nu stai ca o legumă”. Merci, ești genial, de ce dracu nu m-am gândit la asta ?”
Sigur, înțeleg punctul de vedere, dar ai putea alege să faci lucrul ăsta din alt unghi, nu ? Adică... gândește-te, ai auzit, spre exemplu de „Suicide Hotline” ? Știi tu, când lumea tristă te poate suna, random, să poată sta de vorbă cu tine, pur și simplu, aflându-se în situații cu adevărat disperate ? Ai putea contribui la asta. Plus de asta, ai putea încerca o facultate de psihologie, poate ? Și nu numai atât, ai putea încerca anumite cursuri de calificare, sau lucruri asemănătoare care să te pregătească mai bine de meseria asta, sau orice legat de asta. Poți încerca, sunt sigur c-ai fi susținut. Poate nu pe cât de susținut îți dorești tu, să te împingă cu totul de la spate, să te asigure că vei face 100% treaba asta, dar... hei, fiecare după cât îi permite propria viață, nu ?
Sigur... știi, tocmai ieri... îmi imaginam că nu am nici un fel de viitor. Tocmai ieri... îmi imaginam că nu are sens să mai încerc nimic. Oricum toată lumea care mă cunoaște cu adevărat, pleacă de lângă mine, iar eu, ca disperatul, îi împing și mai tare de lângă mine plângându-mă de lucrul ăsta. Mă gândesc că sunt atât de singur că n-aș putea reuși să fac nimic semnificativ cu viața mea, find blestemat să asist la succesele tuturor prietenilor sau cunoscuților, eu încurajându-i, dar rămânând în urmă, și mă gândeam... serios, are rost ? Mi-ar duce cineva lipsa, cu adevărat ? Un „dead-beat” ce oricum stă închis în casă și nu se sinchisește să facă nimic util, de la care s-ar aștepta toată lumea să-ți ia zilele, că apoi oamenii ăștia fac asta, de regulă, deci nici o mirare acolo. Dar... hm.
Știi care-i lucrul care mă enervează cel mai tare la speranța pe care mi-ai dat-o momentan ? Nu c-ar fi prima dată când reușesc să pun mâna pe așa ceva, deci zic din experiență: faptul că e ceva ce-mi poate fi luat, sau pot pierde eu, din propria comoditate, sau alte scuze care pot apărea pe drum, iar când se întâmplă asta, mi-e frică de ce se poate întâmpla. Și... recunosc, sunt un leneș, de multe ori. Un comod, adică, pare mai potrivit, și mă gândesc că de-ar exista o cale care să mă oblige să nu mă abat de la drum, ar fi drăguț, dar nu există așa ceva, nu ?
Gândește-te că, da... sigur, mergi la muncă, te plictisești, și mai rău de-atât, nu ai la ce să te întorci acasă. Și înțeleg cât de rece poate părea sentimentul ăsta. Mai degrabă să te întorci la o persoană pe care-o urăști, decât niciuna, însă există modalități alternative de a-ți ridica moralul, după cum ți-am enumerat câteva mai devreme și, spre deosebire de tine care pari atras de persoane în nevoie de ajutor, majoritatea celorlalte persoane se feresc, pe cât posibil, poate pentru că nu se simt capabili să facă o diferență, sau doar pare o responsabilitate în plus, de care n-au nevoie, sau altă explicație. Faptul că tu arăți tare și clar că ai nevoie constantă de ajutor, reprezinți o responsabilitate, nu un sprijin, așa cum ai vrea tu să te identifici. Deci induci oamenii în eroare, nu ?
Eu zic că vei reuși, la modul cel mai serios. Nu 100%, dar îți vei ridica procentele de fericire, sunt sigur. Doar încearcă... fii voluntar, ajută persoane în situații similare cu a ta, pregătește-te de o facultate, investește în tine, pentru că nu e nimic mai atractiv pentru celelalte persoane decât asta.
Și mai vorbim, evident :).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu