Niciodată n-am reușit să explic altcuiva decât mie ce înseamnă cu adevărat melancolia și de ce-mi place să mă afund în ea câteodată, cu toate sentimentele mele.
Imaginează-ți când compui o melodie care, cum spui tu, vine din suflet, sau când versurile se aștern pe foaie la fel ca și frunzele pe asfalt, dintr-un copac ce moare. Una după alta, parcă fără sfârșit. Cred că asta înseamnă pentru mine melancolia.
Cred că e drogul meu personal, altfel nu-mi explic de ce urăsc versiunea sintetică a lor. Cred că e versiunea mai închisă la culoare a sentimentului pe care-l ai când cineva la care ții cu adevărat reușește să se facă simțit aproape de tine. Cred că e... propria mea euforie întunecată și o iubire egoistă și profundă ce-mi stă aproape de dinainte să-mi pot găsi chiar și prima amintire.
Ea nu m-a făcut vreodată să mă simt vesel, sau fericit. Nici nu m-a făcut să râd, sau să simt c-aș vrea să împărtășesc ce simt cu alte persoane. Nu m-a făcut să-mi doresc mult de la viață, nici nu mi-a oferit pofte trupești sau de altă natură. Ceea ce-aș putea spune e că mi-a luat totul, atunci când totul era mizerabil.
Ia de la mine singurătatea pe care-o simt ca o inimă de piatră ce-mi strânge inima, într-un ritm atât de lent că e insesizabil ochiului și de asemenea și ura pentru situații față de care nu am control, sau persoane care au control asupra mea. Mi-a luat nevoia de a mulțumi alte persoane pentru a face parte din ele, precum și dorul de un trecut din care nu voi mai reuși vreodată să fac parte.
Totul e amorțit, la fel cum morfina amorțește pielea și țesuturile, așa melancolia mea-mi amorțește sentimentele înfiorătoare, deseori.
Poate de-asta sunt așa... oricum m-aș numi. Să mă gândesc așa mult la oameni, dar să nu-mi doresc să fac parte din ei. Să investesc atât de mult în ceea ce spun și ceea ce arăt, dar totuși să nu mă zgârie cu nimic reacțiile negative, sau deseori chiar pozitive ale altor persoane. Să plâng deseori, fără un motiv anume, dar să nu mă simt trist. Să nu mă simt nicicum, decât... amorțit ?
Nu mă înțeleg și nu mă înțelegi nici tu, iar tu nu-mi poți păstra companie la fel cum nu-mi pot păstra nici eu. Iar amândoi tânjim să sprijinim o entitate care ne ademenește, însă prezentă doar la coada ochiului, nici mai departe, nici mai aproape. Acel „adevărat eu” despre care nimeni nu știe prea multe, însă presupune.
Nu sunt puternic, decât prin faptul că-mi maschez slăbiciunile, iar pentru a fi cu adevărat puternic, am impresia că trebuie să renunți la anumite cunoștințe și să îmbrățișezi ignoranța. Cum altfel poți ignora toate riscurile și frica de pericol ? Iar eu nu pot renunța ceea ce știu a fi adevărat. Am impresia că m-aș pierde pe mine și mă păstrez cu prețul de a fi slab mereu.
... nu, scuză-mă, nu am idee despre ce vorbesc. Dar ca idee, uite cum funcționează gândurile mele, la viteză redusă, bineînțeles, special pentru tine să poți ține pasul, iar dacă te-ai pierdut, îmi pare rău. Sau nu... mie unul îmi place să mă pierd în gândurile mele, aiurea. Dar ție ?
Sunt melancolic. Sunt amorțit. Nu am nevoie de o pastilă. Nu am nevoie de nimic.
Dar dac-aș spune că nu am nevoie de tine, pe lângă c-aș începe să lăcrimez, m-aș contrazice cu tot ce-am debitat mai sus. Deci până la urmă sunt melancolic sau doar depresiv ?
Știu, o grămadă de idei fără sfârșit, începute aiurea. Bine-ai venit în mintea mea, vezi de ce sufăr ? Nu, nu cred că sufăr. Nu sunt sigur. Nu cred că sufăr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu