Ceva catching up

Sunt un om cu multe idei, dar cu dată de expirare, și nu una depărtată de prezent. Când îmi vine să mă desfășor pe o pagină, cum o făceam mai demult, din banalități, sau chestii profunde, îmi pierd ideea ușor, și la fel și cheful. Dar chiar dacă am lăsat-o mai moartă cu confesiunea virtuală, măcar am avansat un pic pe plan real. E un pic, dar e o avansare, și n-am de gând s-o neglijez. Deci hai să vedem ce-am reușit să fac.

Lucrez într-un loc nu foarte fain, unde nici nu mă înțelegeam nu știu cât de bine cu oamenii și chiar mergeam spre demisionare, ca apoi să ajung homeless pe nu știu unde, pentru că da, locuiesc singur și dramatizez și am voie pentru că-i blogul meu.
Totuși, în timp am decis să nu mă dau bătut, în mare parte din frica de a nu găsi altceva suficient de bine plătit din care să supraviețuiesc, ceea ce era cam adevărat. Fără sprijin, România de mănâncă cu totul. Ce s-a întâmplat ? Păi, cu oamenii de-acolo tot nu am reușit să mă înțeleg, așa că m-am mutat pe alt schimb, la invitația altui „team-leader” (cum sunt numiți pe-acolo), impresionat, cică, de felul în care lucrez și rezultate. Ciudat, celălalt îmi sugerase în rânduri repetate să-mi dau demisia, să-mi găsesc altceva. Cât de subiectivi sunt oamenii, îmi zice una, altul alta și al 3-lea nu știe pe ce planetă e. Heh, orice om se simte bine când e apreciat, iar eu nu fac diferență, deci da, am plecat pe schimbul lui. Acolo m-am adaptat lejer, și nu a fost greu, mai ales că tipul mă lăuda constant, iar asta mă împingea să fac și mai bine, și tot mai mult. Practic mi-a găsit butoanele potrivite să-și facă el treaba. Cinste lui. Acum îmi merge binișor pe-acolo, deși tot nu e genul meu deloc, dar hei... strângi din dinți și te asiguri că, în schimb, nu freci menta degeaba, irosind oxigenul.

De reținut că tipul e masiv, din punct de vedere muscular, gen... prea mult. Dar asta mi-a dat un pic de gândit, și am început să mă uit cu invidie la toți tipii de pe stradă care erau ceva mai buff. Da, evident, eu sunt un slăbănog, sub 60 de kile, la un metru optzeci, iar asta deja e subponderabilitate, sau cum îi zice. Am zis gata, nu... nu am chef să ajung un monstru de 100 de kile, care nu se poate mișca de la toată carnea de pe el, dar vreo 10-15 kile în plus nu ar trebui să fie un lux, ci o obligație față de mine. Așa că... sală. M-am apucat de sală.

... a fost penibil, la început. Și nu mă înțelege greșit, la o lună vechime de așa ceva, încă e penibil, deși nu atât cât a fost la început. Ce s-a întâmplat ? Mi-am făcut cunoscută intenția de a pune masă musculară pe mine. De ce ? Pentru că grăsime nu merge, iar altă modalitate sănătoasă de îngrășat nu cunosc, deci, de ce nu. M-am declarat total nemulțumit de felul în care arăt și am constatat chiar acolo că asta-mi distruge, pic cu pic, încrederea de sine. Tipul a fost mulțumit, și a zis că o să facem treabă. Ceea ce s-a și întâmplat. Acum, nu știu dacă e mult, dar 4 kile la o lună, mi se pare destul de bine, mai ales că-s începător, și treptat ridic tot mai mult. Nu am sărit direct la rezultatul dorit și cred că încă e departe de mine, dar să mor dacă nu, ăsta se numește progres. Unii oameni chiar constată o schimbare la mine. Sunt happy :). O să continui, îmi place.

Și, mi-am luat un smartphone. HTC ONE mini 2, mai exact. Are cameră trăznet, pentru mine, cel puțin, și se mișcă frumos, îmi place. N-am mai pus mâna pe unul, de când l-am spart pe anteriorul, adică acum un an și ceva, și motivul a fost, cred, să văd cum mă comport fără el, o perioadă îndelungată, date find atâtea studii care arată oamenii dependenți de chestiile astea ale lor. Acum l-am luat pentru că era sfârșit de abonament și, ce pot să zic, ofertă de nerefuzat. Plus că acum îmi permit, deja nu mai supraviețuiesc, doar. Un pic, un pic, mă mai și „lăfăiesc”. Mai răruț, că-i mai drăguț.

M-am schimbat. Înainte eram dependent de interacțiunea umană, și mereu trist din cauza asta. Făceam orice s-o am, indiferent de efectele pe care le avea asta asupra persoanei mele. Acum ? Încă sunt dependent de socializare, ca orice om, mai exact de empatia umană, căldură, înțelegere, și ca un mic bonus, de inteligență. Dar, spre deosebire de atunci, nu-mi mai pasă dacă le am sau nu lângă mine pe acele persoane. În sensul că dacă vrei să pleci, sau dacă miros că nu prea ai ce căuta lângă mine, gândind la rece, te-am lăsat să pleci, fără discuții, chiar dacă în final rămân singur. Nu-i nici o problemă. Sunt trist, îmi trece, găsesc pe altcineva. Și dacă așa să fie mulți ani de-acum încolo (am făcut 25 de ani... pfu), să fie. Alții trăiesc nefericiți toată viața cu oameni, iar eu mă declar trist și ușor nefericit, dar... nimic extrem. Deci e okay, nu mă deranjează atât de tare. Cel puțin nu cum mă deranja anterior.

Deci per total, viața mea merge în sus :). De ce nu... mie-mi place. Sper, totuși, să mai găsesc câteva modalități de a o face să evolueze. E fain și până acum, dar cred că se poate mai mult, nu ? Hm. Sunt mândru de mine.