A trecut mai mult de un an fara el...

Imi aminesc aproape totul ca si cum s-ar fi intamplat acum cateva zile, ba chiar ma simt ca si cum ar fi trecut cateva zile de cand nu mai exista printre noi. Incerc sa nu ma mai gandesc atat de mult la tot ce s-a intamplat, incerc sa merg mai departe si uneori chiar cred ca reusesc, dar cand imi revine imaginea sa in minte mi se pare ca doar ma prefac, mi se pare ca am ramas tot la momentele acelea cand nu-mi venea sa cred...

Hm, sa ma milogesc si eu... oricum nu prea am cui, iar daca voi incepe sa spun cuiva, nu-mi va spune altceva decat ,,imi pare rau" si chestii asemanatoare...
Acum un an si vreo cateva luni tatal meu (vitreg) a murit din cauza unui cancer pulmonar care s-a extins la oase si in creier si... nah, ne-a parasit fie ca a vrut sau nu. A locuit cu noi si a facut parte din familia noastra timp de vreo 12 ani, a avut grija de noi si cred ca am avut si noi grija de el mai ales prin ultimele sale luni de viata, am fost o familie, ca ne certam sau nu, nu prea conteaza. Uneori ma gandesc ca doar eu ma mai gandesc la el in felul asta mai ales ca rareori se mai vorbeste despre el, iar cand vorbeste cineva din familie de el sunt amintite mai mult conflictele din perioada aceea, partile rele din tot si tot felul de chestii. Nu-mi amintesc sa-i fi auzit zicand chestii ca si: ,,Mi-e dor de el..." sau nu stiu... nu vorbeste nimeni despre el. Ma simt ca si cum le-ar parea bine ca s-a dus. Adica, se vorbeste de bunicul meu care a murit cam cu vreo luna inaintea sa, iar de el, aproape nimic. Am reusit sa aduc in discutie subiectul asta in timp ce vorbeam cu maicamea, insa nu am reusit sa aud de la ea decat cat i-a fost de greu si cat a tras de toata lumea si cum abia s-a descurcat cu toate. Da, bine... inteleg ca nu a fost tocmai usor, insa as fi vrut sa simt putina caldura in cuvintele sale, nu stiu, orice care sa-l fi amintit inainte de toate chestiile rele. Poate ca doar eu mai am poza cu el...

Bine, poate dramatizez prea mult, insa nu o duc foarte bine cu chestia asta pe capul meu, mai ales ca uneori intru in diferite depresii din care nu ma poate scoate nimeni. Oricum, imi voi aminti singur cum era atunci cand era prin preajma...
Desi a fost tatal meu vitreg, deci nu avea nici o legatura genetica cu mine, era si el ,,inzestrat" cu talent muzical, la fel ca si mine, si se simtea foarte mandru de mine, chiar ar fi vrut sa fac o cariera muzicala, insa l-am dezamagit aproape mereu refuzand categoric. Am incercat sa-l conving sa renunte, sa inteleaga ca toate astea nu sunt de mine si chiar daca am talent sau ureche muzicala si chiar daca irosesc toate astea nu voi putea sa-mi bazez toata viata pe ceva ce nu-mi place. Din pacate nu prea reusea sa inteleaga de ce nu-mi placea, mai ales ca lui ii placeau chestiile astea destul de mult... poate ca intelegeti si voi cum e sa va placa ceva foarte mult si sa nu reusiti sa pricepeti cum se face ca altuia nu-i place chestia asta... iar daca reusiti sa pricepeti... poate era el putin mai ,,redus", dar fiecare om are defectele sale. Eu tot radeam cu el incercand sa redau niste piese pe orga (musical keyboard)... piese pe care le propunea mereu. Sau era si mai fain cand cantam impreuna... nu ne potriveam deloc la muzica, dar tot era misto deoarece era singura persoana care se sincroniza cu mine. Pe-atunci nu cunosteam nici un copil de varsta mea care sa stie sa cante ceva mai bine cat sa poata canta cum trebuie.
Imi amintesc si de zilele in care vorbeam cu el la telefon, pe cand el si maicamea erau plecati in strainatate, si vroia sa vorbeasca mai mult cu mine, ba chiar plangea uneori cand povesteam despre chestii oarecum aiurea. Eu mereu zambeam si-i spuneam sa nu mai faca asa, ca nu are de ce sa fie trist. In mare am inteles de ce se simtea asa, dar nu m-am pus in pielea lui sa-l inteleg, si apoi oricum nu prea puteam face mare lucru, dar parca tot regret asta...
Il admir pentru faptul ca a decis sa nu se mai atinga de alcool atunci cand a observat cat de rau se poarta atunci cand ,,nu e el insusi", insa ma dispera ca nu a facut la fel cu fumatul, mai ales ca asta l-a cam bagat in pamant, cel putin mai repede. Dupa cum poate stiti, fumatul in sine nu e periculos. Un om poate fuma toata viata si sa nu aibe nimic, insa daca se intampla sa fie ceva in neregula cu tine, fumatul va accelera acea infectie sau malformatie sau orice-ar fi si se vor inrautati lucrurile destul de mult. Cam asta s-a intamplat cu el si... nah, nu prea am ce zice aici, oricum nu l-ar fi putut opri nimeni de la placerea lui...

Imi amintesc cand mi-a spus sora mea ca mai are de trait maxim o saptamana, cand incercam s-o conving pe maicamea sa mi-l dea la telefon sa vorbesc cu el (erau inca in strainatate amandoi) si el era mai mereu adormit, nu am reusit sa vorbesc cu el. Cred ca a fost cea mai groaznica saptamana pentru mine, adica sa astepti sa moara un membru al familiei, nu stiu; nu e ceva usor suportabil, apoi noptile nedormite de dupa, sau ziua in care totul s-a sfarsit pentru el...

A trecut mai mult de un an si eu tot nu reusesc sa trec de zilele alea in care nu reuseam sa cred. Sunt zile in care vreau sa cred ca nu e real si ma gandesc ca s-ar putea intampal o chestie total neasteptata, intr-o zi as putea ramane cu gura cascata cand il vad ca vine inspre mine, apoi sa-mi explice cum au fost de fapt lucrurile. Dar daca nu cumva mormantul pe care l-am vazut a fost fals, totul e doar o fantezie si mai bine imi scot prostia asta din cap.

Nu stiu daca mereu, insa ma voi gandi mult timp la el si... nu stiu. Nu mai stiu ce sa zic...

- Imi pare rau de exprimare. La 4-5 dimineata nu sunt tocmai coerent.