Nu ma mai inteleg...

Voi incepe asa cum imi place sa incep de obicei o... poveste:
A fost odata ca niciodata... un baiat micut, un baiat simplu... un baiat oarecare... un pustiulica pe care nu-l puteai deosebi prea tare de celelalte persoane... nu l-ai fi putut observa foarte bine deoarece nu avea mai nimic special. Vroia sa fie si el tare, vroia sa fie si el... inteles de alte persoane... vroia sa simta lucruri pe care si le imagina doar si uneori, cu o gandire pesimista, isi spunea in fiecare zi ca nici un fel de lucru maret nu i s-ar putea intampla... ca avea sa fie mereu condus si avea sa fie mereu un prost in fata tuturor. Pe masura ce crestea, incepea sa-si imagineze tot felul de situatii in care-ar putea fi... dar avea in continuare gandirea pesimista... se gandea in continuare ca tot ce-si imagineaza nu are voie sa-i paraseasca mintea pentru ca oricum toata lumea ar rade de acesta... de ce n-ai rade cand vezi un prost ca-si doreste niste chestii pe care nici nu le poate gandi corect ? Cel putin asta ar fi spus oricine... insa, eu unul am invatat ca mereu se poate intampla neasteptatul... deci, ce sa vezi... pe masura ce timpul trecea, baiatul se schimba datorita imaginatiei pe care o avea, datorita felului in care gandea... si da, se indeparta de persoanele alaturi de care isi petrecea timpul liber, ba chiar se indeparta si de familie... si vedea toata situatia asta ca pe o mare treapta pe care avea s-o coboare... in intuneric, in uitare, in pesimism... in tot ce-i mai rau... si da, chiar a coborat o treapta... si inca una... si tot asa pana a ajuns jos si s-a dat jos de pe scara pe care era, in schimb a inceput sa urce inconstient pe alta scara pe masura ce incepea sa cunoasca alte persoane care, spre deosebire de acei ,,prieteni" din copilarie care nu prea aveau nimic in comun cu acesta, aveau sa-i arate ca nu e tocmai singur... aveau sa-i arate ca existau mai multe persoane cu o astfel de gandire, alte persoane care se intrebau tot felul de lucruri... care priveau viata fara superficialitate. A cunoscut multe astfel de persoane, a inceput sa-si faca prieteni... a inceput sa fie mai sociabil... a inceput sa-si descopere calitati ascunse pe masura ce le observa la alte persoane pe care le cunostea, cu care vorbea, pe care le observa... tot ce-si imaginase in trecut devenea treptat... realitate... si nu numai... intr-un fel, a inceput sa-si traiasca visul din copilarie si, indraznesc sa spun, a inceput sa se maturizeze...
In prezent, pustiul acela a devenit un adolescent destul de diferit fata de cum si-ar fi imaginat ca ar fi putut ajunge. A devenit ce-si imaginase, a lasat in urma ce-si dorea in trecut si a inceput sa priveasca spre un viitor fara sa-si mai imagineze lucruri imposibile... fara sa mai fie atat de pesimist... acum stie ce-si doreste si are de gand sa faca totul in asa fel incat sa devina realitate.
Ei bine, viata mea nu a fost cu mult diferita de viata pe care a trait-o pustiul din poveste si chiar as vrea sa spun ca sunt exact ca el, insa... eu continui sa fiu pesimist in legatura cu viitorul, in legatura cu prezentul... continui sa-mi imaginez lucruri imposibile, ca si povestea de mai sus, continui sa cred ca multe din lucrurile pe care mi le doresc nu vor putea deveni realitate pentru ca... nu stiu, sunt un prost. Da, sunt un prost pentru ca nu am ambitie sa lupt pentru ce-mi doresc si ma las prada unor sentimente pe care ar trebui sa le stapanesc, dar... nu le stapanesc... as vrea sa spun ca am incredere in mine, incredere deplina, insa nu am... as vrea sa spun ca privesc spre viitor cu ochii larg deschisi si alert, insa eu ma ghemuiesc la pamant, imi inchid ochii si incep sa tremur cu gandul la ce mi s-a intamplat in trecut si la ce se poate intampla. Ma gandesc ca sunt mai multe persoane care (imi spun ca) sunt alaturi de mine, insa nu stiu de ce nu reusesc mereu sa scap de sentimentul de singuratate... ca si cum as fi printre straini. Nu reusesc sa trag aer in piept atunci cand in fata mea se afla o decizie importanta fara sa am frisoane usoare la nivelul umerilor... nu reusesc sa fiu asa cum imi doresc sa fiu... sa fiu eu insumi, sa am incredere deplina in mine, sa lupt, sa risc, sa alerg, sa strig, sa... fac in asa fel incat toata imaginatia mea sa devina realitate... si nu, nu ma refer la imaginatia mea fictiva...
Reusesc sa inteleg alte persoane, insa mereu am probleme incercand sa ma inteleg singur, iar asta... ei bine... asta nu e o chestie care ma incanta foarte tare.
Poate ca nu vreau cu adevarat sa renunt la lucrurile care ma trag in jos... poate mi-e frica... sau poate... astept acea palma sau sut de la acea persoana care va putea sa ma indemne sa urc inca o treapta pe scara pe care-am inceput s-o urc de... ceva timp.

Sau poate ca vreau sa cobor din nou...