Nu am chef si nu-mi pasa...

Heh, iarasi am avut o anume perioada in care nu am avut nici un chef sa povestesc cu cineva despre ceva sau cineva sau altceva. Am tot avut un anume sentiment, parca de... dezamagire. Nu prea stiu cum sa-l explic insa ma enerveaza aproape toata lumea pentru ca nimeni nu e asa cum vreau eu sau cum mi-as dori. Sa aibe anumite calitati si anumite defecte, si sa ma observe cineva intr-un anume fel, sa dea importanta lucrurilor care mi se par importante si mie si-asa mai departe. Aici vine faza cu: ,,Lumea nu se schimba dupa placul tau ci tu trebuie sa te schimbi dupa placul lumii" - asta daca vrei sa ,,coexisti" cu acestia. Dar stii ce ? Nu am chef sa fac asta, si nu-mi mai pasa cam de nimeni, deci o sa raman asa fara prea multe persoane imprejurul meu si o sa-mi gasesc ocupatii de unul singur. Abia astept facultatea, acolo macar vor fi chestii mai bune de facut, cel putin asa se spune.

Chestia naspa e ca, de obicei, la mine chestiile astea sunt doar periodice si nu tin o vesnicie. Daca zic ca nu-mi pasa de cineva, asta tine pana uit persoana respectiva, sau pana uit motivul pentru care nu-mi pasa de aceasta, ceea ce e trist... adica vreau si eu sa urasc, sa uit pe cineva sa nu dau doi bani, si nu tine nici macar atat cat as vrea eu, daraminte ,,forever". Dar macar tine intr-atat incat sa se enerveze acea persoana pe mine in asa fel incat sa faca ea ce-mi doresc eu, ca apoi eu... sa regret. And that's how I fuck myself all the time. Sad, uh ? Si desi constientizez toate astea, tot asa fac, ca si cum as fi programat sa fac acest ceva, fie ca vreau sau nu. Sa dau vina pe natura umana ? Sau poate sa dau vina pe faptul ca nu e nimeni in jur sa-mi spuna, sa ma certe, sa ma bata sau sa ma indrume inspre acea cale corecta ? Una din astea doua pentru ca ar fi aiurea sa dau pur si simplu vina pe mine, sa zic ca eu sunt vinovat, ca eu tre sa ma schimb, pentru ca stiu ca nu m-as schimba si lucrurile ar ramane exact asa cum sunt acum, adica naspa, iar daca dau vina pe chestiile acelea doua pe care le-am pomenit mai devreme... well, am mai multe sanse sa obtin acea sansa de ,,eliberare" din starea asta pe care o urasc atat de mult, desi n-am pomenit de ea la inceput, doar am zis ca nu-mi mai pasa. Hm... ma doare capul, din nou.

Si pana la urma sunt normal sau nu sunt normal ? Iar daca nu sunt normal, care sunt acele trasaturi care ma deosebesc de omul normal din ziua de astazi ? Si pana la urma ce e normal ? Pentru ca in mod sigur normalul nu a existat in aceeasi forma de la aparitia omenirii si in mod sigur nu va exista pana omenirea se va sfarsi, deci normalul se poate definii ca o moda trecatoare, o chestie pe care o practica toti oamenii pana gasesc ceva mai ,,normal" de facut, iar cei care nu se incadreaza in moda asta sunt considerati ciudati si sunt marginalizati si... asa mai departe. Nu ca mi-ar pasa de faptul ca ei ma detesta pentru ca nu sunt cumva, doar ca uneori ma enerveaza singuratatea si uneori, logic, ma gandesc ca anormalitatea mea alunga majoritatea persoanelor de langa mine. Dar apoi, poate nu e vorba c-as fi ciudat, poate sunt doar paranoic si totul e ok in legatura cu mine, dar apoi imi vine intrebarea: de ce sunt singur ? Pentru ca asa vreau eu ? Hm... nu stiu daca vreau foarte mult sa fiu singur, mai degraba as spune ca sunt mult prea pretentios cand vine vorba de prieteni (revenim la primele randuri). Si aici ar trebui sa-mi schimb eu gusturile in materie de prieteni si ar trebui sa accept mai multe feluri de persoane imprejurul meu, sa fiu dragut, sa fiu prietenos si-asa mai departe. Heh, da, in mod sigur n-as mai fi singur, insa as fi inconjurat de niste fraieri, cel putin asa as gandi la momentul respectiv. De ce ? Pentru ca ma cunosc foarte bine si imi pot da seama cu siguranta ca asa se va intampla, deci mai bine nu merg pe calea asta. Desigur, s-ar putea sa nu fie neaparat asa, insa prefer sa nu prea risc deoarece stiu cam ce poti pati atunci cand risti si nu mai vreau sa patesc chestii asemanatoare. Am fost destul de mult tarat prin ***** si mi se face greata cand ma gandesc c-as mai da o tura pe-acolo.

Aw, si acum imi vine sa zic ca sunt un ,,pain in the ass" si imi vine sa spun asta cum zambetul pe buze, nu stiu de ce. Ca si cum vreau sa fie persoane pe langa mine, dar zambesc in timp ce le alung. Ar fi un lucru nebunesc facut de un om nebun, daca nu mi-as aminti continuu de primele randuri pe care le-am scris aici, de faptul ca sunt un om pretentios.

Aw, whatever.