De unde știi ce vreau eu ? De unde știi tu ca ceea ce-ți spun ca vreau e chiar ceea ce vreau ? De unde știi ca eu chiar știu ce vreau ?
Vreau o familie. Vreau sa fie mereu cineva care să mă pună la punct prin simplul fapt că n-aș vrea să-i dezamăgesc. Sau s-o dezamăgesc. Nu, rămăi tu cu mă-ta și tac'tu, eu nu mai am nevoie de sfaturile lor.
Vai, bine, nu-i nevoie să mă contrazici. O voi face singur. Mai am nevoie de câte-un sfat, două de la ei. M-au crescut, așa... relativ, și poate că mai știu una doua, în anumite circumstanțe, despre mine și despre ce am nevoie. Nu atât cât mi-aș dori, totuși.
S-a întâmplat o chestie interesantă odată. Am reproșat mamei mele ca n-are idee ce-mi doresc eu, să nu mai încerce să mă consilieze, pentru că mereu dă greș. Mereu se apucă să bocească și să bage șantaj emoțional pe ideea că ea mereu a încercat să mă (de fapt, ne) crească și mereu s-a străduit. Nu... dintr-un motiv sau altul mereu am simțit ca n-are habar să-și îndrepte energia asta incredibilă de mamă protectivă unde trebuie. Mereu se autodistrugea pe motivul ăsta și rezultatele nu erau niciodată prea satisfăcătoare, dar ea își asuma creditele oricum, la maximum. Nu mi-a plăcut asta, și mai mult de-atat, urăsc faptul ca nu știu dacă sunt în măsură s-o judec. Aș vrea și mă simt îndreptățit, dar...
Oricum, partea interesantă pe care mi-a zis-o din toate chestiile astea, a fost ceva de genul: „Știu cum suferi, și stiu de ce ai nevoie, da' nu mă pricep s-o pun în cuvinte. Nu știu să mă exprim.”
Interesant, un pic așa, nu ? Asta e partea mea de îndoiala, partea care mă face să vreau să rămân aproape de ea, încă. Cine știe pentru cât timp, dar încă.
Nu, dragă mamă :) te-am depășit. Nu mai am nevoie de tine așa cum aveam odată. Poate pentru că n-ai reușit să mă faci să am încredere în tine, sau poate e ceva in neregulă cu mine, dar vreau lângă mine o altă mamă, mai degrabă în devenire și mult mai bună ca și tine. Una care nu trebuie să se scuze de faptul ca nu știe sa se exprime, cel puțin nu față de cei apropiați ei, nu față de mine sau de propriul ei copil. Îi dau chiar și câțiva ani la dispoziție pentru asta, nu-i nici o problemă. Tu ai avut 20 și ceva și n-ai reușit, așa că lasă pe altcineva să-i ia locul.
Oh, my God, mommy issues. Eh, nu poți spune că nu-s sincer. Sentimentele ascunse ies la iveală altfel. Mai bine de bună voie decât în lipsa controlului meu, nu ?
Uite o altă dilemă. Legat de tipurile de persoane pe care le vrei mereu lângă tine și celelalte persoane, pe care nu le vrei neapărat lângă tine, dar tot îți sunt dragi. Adică pot să treacă săptămâni sau luni și să dați din greșeală unul peste altul, și să discutați ca și cum sunteți cei mai buni prieteni. Vai, frate, soro, iubire, ce dor mi-a fost de tine *zâmbete, drăgălășenie, dragoste*, hai să ne petrecem toată ziua împreună și apoi să vorbim iar peste nu știu câte luni exact la fel ca și acum!
Și apoi sunt alte tipuri de persoane cu care nu te înțelegi așa bine, dar față de care te-ai simți prost, sau... mă rog, te-ai simți prost tu în sinea ta, sau pur și simplu n-ar fi bine dacă n-ai povesti cu respectiva zilnic, chiar și dacă schimbați câteva vorbe, doar, și atât. Chiar și dacă vă certați destul de rău, da' măh... e acolo, nu ?
Să fie faptul că față de una ai așteptări și față de alta nu ? Dar față de ambele simți la fel ? Uhm, da, dar care-i mai importantă ? Persoana aia care pare să-ți rămână alături și să n-aibe nevoie să țină legătura cu tine ca să te iubească ? Ma rog, „iubească” e mult spus, dar înțelegi ce vreau să spun. Ea pare să reziste testului timpului și a distanței de orice fel! Dar am nevoie de oameni lângă mine și cealaltă persoană stă cu mine și-și face griji și are nevoie de mine, chiar daca e o nevoie inutilă. Adică, pragmatic vorbind se poate descurca și fără mine, eu n-o ajut cu absolut nimic, dar îi place să tragă de mine și îmi place să fac și eu la fel și nu ne înțelegem mereu bine, dar... o facem.
Sunt confuz :) mai fac asta, mă gândesc prea mult la chestii din astea și nu mai știu de capul meu.
Am început pagina asta de jurnal altfel, acum mai multe zile, dar era plictisitor și nu știam cum să mai continui. O pun, totuși, așa de idee, de ce nu ?
Hei. Deci e incredibil, mă, stai să vezi o fază foarte tare! După... pfu, cât a trecut ? 1-2 luni de când n-am mai dormit așa cum trebuie ? Da, asta e deja a 3-a zi/noapte consecutivă în care dorm normal și mai mult de 3-4 ore! Și pot spune că e foarte relaxant, încep să am vise normale, începe să fie altfel. Îmi pare că încep să mă schimb un pic așa, și era și cazul, până la urmă. Cine știe cât mai rezistam fără să pot dormi și fără să reușesc să mă calmez, în sfârșit. M-am culcat aseară pe la 23 și ceva, și m-am trezit acum la 7 fără ceva. Acum, nu știu de voi, da' pentru mine asta e o reușită în sine. Poate mai dorm și în cursul zilei ceva, înainte să mă duc la muncă diseară.
Da, am reînceput munca de vreo câteva zile. Să fie și asta o cauză ? Jobul meu e unul mega plictisitor, într-o fabrică, evident, altfel n-ar fi așa plictisitor, decât dac-aș fi într-un birou, măcar, dar... și acolo ar fi fost în regulă, având acces la internet și altele. Eh, în loc să mă apuc să explic despre ce e vorba, click și tu aici să vezi cam despre ce e vorba, dacă ești curios. Nu tre să te uiți la tot, și așa n-o să înțelegi mai nimic, doar să dai un fast forward. Mă rog.
Trebuie să fac, totuși, ceva să scap de-aici. Doar pentru că mă simt bine acum nu înseamnă că n-o să fie aiurea în viitor.
Da, mă simt aiurea iar. Nu mă întreba, chestia asta vine și pleacă. Am nevoie de... lucruri, și chestii. Nu știu dacă e ceva ce conștientizez și față de care nu am așa mare control, sau o nevoie pe care mi-am băgat-o singur în cap. N-am idee, deocamdată nu-mi pasă să aflu.
Oh, am început să scriu cu diacritice, ai observat ?
Scuze că am lipsit, dar o să plec din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu