Cum se face ca atunci cand incepe ceva foarte tare in viata mea, incep sa ma comport ca un paranoic exagerat ? Adica incep sa consider ca nu e adevarat nimic, si trebuie sa fie ceva urat in tot ceea ce se intampla, asa ca incep sa caut, fara sa-mi dau seama de ce fac, pana gasesc acel ceva urat, pe care ajung sa-l creez, de fapt, iar tot ce e frumos se sfarseste cat ai zice peste. Iar daca e vorba de relatie, cum de fapt e, atunci nu-mi stric singur fericirea, ci stric si fericirea altei persoane. Practic, incepe totul bine, mersi, sunt fericit, toata lumea e fericita, si apoi totul devine tot mai aiurea datorita ... mie.
Ma intreb cum as putea sa ma controlez si sa nu mai fiu atat de paranoic atunci cand se intampla ceva de genul ? Oricum se intampla foarte, foarte rar, si ma gandesc ca ar fi aiurea s-o tin tot asa. Ma gandeam c-am invatat pana acum sa ma port normal, sa fiu optimist si sa-mi tin gandurile si imaginatia sub control, in loc s-o las libera oricand are ea chef...
Toti avem dreptul la fericire si la speranta pe viitor, speranta la ceea ce ne dorim cel mai mult, nu cred ca-i este interzisa nimanui fericirea, ea find masurata, nu in mod general, ci in mod subiectiv, deci oricat de sarac sau retardat, oricine poate fi fericit. Mdap, teoria merge bine, acum sa vedem daca merge si in practica...
Tot ce pot spune de fiecare data e un sincer ,,imi pare rau" , ca apoi sa-mi tradez sinceritatea facand iarasi acelasi lucru. Ma gandesc ca totul se datoreaza lipsei de incredere de sine, dar apoi din cauza ca stric mereu totul, increderea mea scade, deci e ca un fel de perpetuum continuu, o situatie aparent paradoxala din care nu reusesc sa scap orice-as face.
Fain, Adi. Have a nice life :)
Eu cred ca fiecare persoana este paranoica la un moment dat. Cel putin eu sunt asa uneori si asta din cauza posesivitatii si a geloziei, de obicei.
RăspundețiȘtergereAm trecut si eu prin situatii asemanatoare. De exemplu aproape de fiecare data cand placeam foarte tare pe cineva, desi stiam ca si acel cineva ma place si aveam incredere in el, simteam ca e o amenintare orice privire sau zambet al unei altei fete indreptate catre el... sau ma gandeam obsesiv la trecutul lui, la fostele lui prietene, asa ca pot sa zic ca te inteleg.
Si cred ca singurul leac al acestei "boli" este sporirea self esteem-ului. Cu cat ai mai multa incredere in tine, cu atat gradul de paranoie scade sau chiar dispare in timp (bine...de asta nu sunt sigura). Da, stiu... e mai usor de spus si mai greu de pus in practica, dar nu-i nici imposibil sa gasesti cateva calitati la tine (si crede-ma... ai destul de multe) ca sa iti dai seama ca meriti acel ceva pe care-l doresti si ca esti capabil sa-l pastrezi.
Iar in ceea ce priveste cele trei cuvinte ( "imi pare rau")... stii... e cam inutil sa le spui daca o sa repeti aceeasi greseala sau o sa faci altele asemanatoare in scurt timp, pentru ca ajung sa nu mai para credibile oricat de sincer ai fi. Incearca sa faci mai mult de atat pentru a demonstra ca iti pare rau cu adevarat.
... cred c-am reusit. Ori am reusit, ori am dat-o in bara in cel mai rau mod posibil.
RăspundețiȘtergerePoate-am reusit...