Normalitatea e o prostie...

Uite inca o intrebare pe care nu si-o prea pune nimeni, dar care are un raspuns chiar foarte interesant. Ce se intampla cu acei oameni din istorie, gen: Mozart, Beethoven, Da Vinci, Picasso, etc. , care-si traiesc viata atat de intens, descopera si vad atatea lucruri diferite de cele pe care le vad in general oamenii, incat corpul lor nu mai sustin tensiunea aceea si se sting cu mult inainte de vreme ? E o intrebare buna daca iti pasa sa aflii un raspuns complex.

La ce se gandesc acei oameni si cum anume traiesc ,,intens" in asa fel incat sa forteze totul atat de intens ? Si de ce-ar face asta daca stiu ca nu vor putea rezista foarte mult asa ? Mwell, din acelasi motiv pentru care unii pusti iau droguri. Intensitatea pe care o resimti din cauza drogurilor e destul de mare, precum si sentimentul in care te simti cat se poate de viu, insa asta isi lasa amprenta pe corpul uman si... se stinge destul de repede. Dar nu vorbesc aici despre droguri, nici nu incurajez folosirea lor. Diferenta dintre a trai intens si a lua droguri e ca si diferenta dintre a face parkour, sarind de pe scari, la inaltimi mari, si a face Sky Diving, fara parasuta, si speri sa nu-ti rupi multe la aterizare.

Multa lume imi spune sa nu mai pun suflet, sa nu ma mai gandesc atat de intens la tot ce mi se intampla, sa o las mai moale, sa fiu rece si superficial, nu doar in fata celorlalti, ci si in fata mea, si cateodata incerc sa fac asta, avand in vedere ca cineva isi face griji pentru mine ca dac-o tin tot asa, inima mea o sa cedeze si o sa ma imbolanvesc, daca nu cumva incep sa apara deja semne, dar ma gandesc... sa ma calmez acum, sa renunt la toate ideile pe care le am, sa incep sa fac tratament, si sa duc o viata ,,normala" departe de ciudatenii, departe de toate intrebarile care necesita raspuns, intrebari destul de neimportante pentru majoritatea lumii, dar importante pentru mine, ca si curiozitate.

Multa lume imi spune sa nu ma mai implic atat de tare intr-o prietenie adevarata, pentru ca prietenii adevarati nu exista, si majoritatea vor doar sa ti-o ,,faca" in loc sa fie alaturi de tine din simplul motiv ca e fain sa simti acel ceva pe care-l simti atunci cand ajuti o persona. Iar tot lumea aceea imi spune sa nu ma implic prea tare intr-o relatie si sa nu iubesc intens pe cineva de la inceput, pentru ca acel cineva se va speria de mine, categoric, si ma va lasa cu inima franta, gen... cu cat te ridici mai sus, cu atat cazi mai rau. Imagineaza-ti cat de sus ajung eu cand (cred ca) imi gasesc o persoana la care chiar pot sa tin.

Dar nu ma pot abtine. Chiar nu pot... nu-mi pasa de inima franta, de tristete, de lacrimi, de sentimentul de amaraciune. Imi pasa foarte mult de sentimentele si de emotiile pe care le resimt atunci cand chiar cred ca acea persoana e alaturi de mine, si va ramane alaturi de mine o vreme indelungata. Va fi acolo sa ma faca sa zambesc, poate doar prin dorinta ei de a ma vedea bine, nu pentru ca are niste calitati speciale in a ma ajuta. Am nevoie de acel sentiment intens, altfel simt ca viata mea sta pe loc si nu am de ce sa traiesc. Nu vreau sa traiesc atat de morbid si monoton precum traieste majoritatea lumii, nu ma multumeste asta, vreau sa-mi duc sentimentele pana pe culmi inalte, chiar daca asta inseamna sa cad mai repede decat cad altii, si sa nu-mi regret viata, doar sa regret ca nu a durat mai mult, decat sa ma uit in urma si sa vad... un vid.

Vreau sa fac parte din acei asa-zisi artisti care si-au trait viata simtind-o din plin, si au murit lasand un ,,ceva" mare in urma, chiar daca lumea stia asta, sau doar a simtit asta. Atunci cand va fi sa mor, nu voi mai sti ce sa-mi amintesc, cat de mult am iubit, cat de mult am resimtit durere si dor pentru cei dragi, iar voi nu veti stii cum a trecut viata, si va veti uita sceptic la la mine asa cum vulpea care nu ajunge la struguri zice ca-s acrii.