miercuri, 20 ianuarie 2016

Când nu-ți apreciezi viața

        Faptul că eu nu văd decât o tipă dezbrăcată, într-o cutie, cântând la o vioară și... să mă uit pe pereți cu sprânceana ridicată neștiind ce-ar trebui să însemne asta denotă că... artiștii mă urăsc.

Pentru că va trece mult timp până să mă vezi pe mine scriind despre cât de mult iubesc viața și să-ți povestesc cele mai interesante amănunte ce mi s-au întâmplat în ultimul timp, totul cu un zâmbet din ăla pe buze de fac să pară că mi-au dispărut urechile.

Uite o teorie, oarecum interesantă, pe care-am născocit-o, și cu care nu sunt 100% de-acord, dar tot are ceva la bază: Când în sinea ta nu-ți apreciezi viața cu adevărat, iar aici mă refer cam la fiecare aspect al ei, poate din cauza unei depresii cronice, din aia ce ține luni-ani de zile, se întâmplă foarte rar să povestești cuiva cu plăcere... despre ziua ta. Are sens ?

   - Hei, ce mai faci, cum ți-e viața ?
   - Bine, n-am idee, same old. Tu ?
   - Ah, am făcut blah, blah, blah și ăla mi-a zis că etc, etc, etc și stai să veeezi.
   - Ah, ce tare!
   - Ție cum ți-a fost ziua ?
   - N-am idee, la fel ca orice altă zi.

Story of my life...

Teoretic nimic din ceea ce ți se întâmplă nu se digeră, ca și cum ai mânca constant un fel de mâncare super nașpa ce-ți stă constant în gât, și apoi, după ce trece o grămadă de timp, nici nu mai realizezi că-ți stă în gât, dar tot nu-ți vine să povestești experiența. Prefer doar s-o lași baltă să fie acolo și mai dă-o dracului.

Bine, există și posibilitatea să nu fi genul de om vorbăreț, sau doar să aștepți să fi întrebat specifice despre ce ți se întâmplă, sau să se arate interes, curiozitate pură, nepângărită de vreun simț de datorie în stilul: „Tre să ascult și io că altfel se supără, sau nu mă mai ascultă pe mine”. Deci să simți că viața ta oricum nu interesează în mod deosebit, deci de ce te-ai obosi să începi să dezbați ce ți se întâmplă ? Știi tu, genul ăla de pesimism și stimă de sine scăzută. Nu e chiar așa de rar conceptul.

Dar, totuși, poate fi și pentru că nu pare să-ți apreciezi viața deloc ? Să nu guști glumele celor din jur, să nu tragi aer în piept de dragul de a avea senzația aia că ai plămâni ? Sau nu știu... deseori (adică acum) am impresia asta.

Dar nici așa nu prea merge, pentru că există genul ăla de persoane depresive, care știi că-s triste și „încearcă” să își distragă atenția de la aceasta find atente la orice fel de detalii din viața lor pe care mai apoi să le relateze oricui ar fi dispus să asculte, sau oamenilor apropiați sau mă rog. Știi numărul ăla de detalii pe care-l bagă în monolog ? De-ai avea capacitatea aia la sesiune, ai fi cel mai norocos om în viață.

Okay, nu e bună teoria. Dacă nu vorbești despre ziua ta, sau despre viața ta, nu înseamnă neapărat că nu-ți apreciezi viața. Cel mai probabil doar simți că nimănui nu-i pasă, cu adevărat, de ce ți se întâmplă, decât de dragul de a-ți fi aproape, eh ?

Curvă dramatică ce ești... ce-ai ajuns să scrii, bată-te clopotnița sfântului Zebedei ...

Oare ești un blogger mai desăvârșit dacă scrii mereu despre chestii pozitive și drăguțe și entuziaste ? Probabil.. da, da.. probabil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Un pic cam de prea multe ori...

Un pic cam de prea multe ori...