Scrisoare adresata partii lipsa a sufletului meu

M-am nascut ca orice om normal, cu particularitatile sale, cu defectele sale ce vor avea sa apara pe parcursul vietii, cu calitatile ce vor avea sa fie invatate, cu valori ce vor avea sa fie insusite din anturaj, cu dorinte ce se vor inspira din suflet. M-am nascut ca orice om normal, dar in acelasi timp, nu sunt ca orice om normal, asa cum nici un om normal nu e ca orice alt om normal. M-am nascut cu propriile mele reguli, propriile mele piese de puzzle care-mi formeaza sufletul, persoana, dar in acelasi timp fara alte piese cheie pe care, ca orice om, am de gand sa le caut pentru tot restul vietii. Am de gand sa fiu egoist pana cand voi gasi ceea ce ma va completa pe de-a-ntregul, dupa care voi da tot am persoanelor dragi. Asta vreau.


Ca si multi oameni, insa, mi-a fost foarte greu sa-mi dau seama cine sunt cu adevarat, si ce-mi lipseste pentru a fi fericit si o vreme indelungata am incercat sa ma cunosc, sa stiu cine sunt, de ce am nevoie, din punct de vedere esential, lucrurile fara de care viata mea nu are nici un rost, sa stiu spre ce ma indrept, sa stiu ce am de cautat ca sa fiu fericit, sa nu fiu dezamagit cu prostii contrafacute care nu puteau decat sa ma ridice pana la nori, metaforic vorbind si apoi sa ma arunce foarte tare la pamant, tot metaforic vorbind... desi senzatia ulterioara poate fi luata si la propriu, luand in considerare cum vine pe tine si iti distruge... unele valori, sa zic asa.

Mda, imi pare rau, aparent nu mai sunt la fel de priceput in exprimare precum eram odata, daca eram vreodata priceput. Scriu ce-mi vine in cap, in functie de cum se invart gandurile, si stim cu totii ca in momente mai putin placute, nu exista lac linistit in mintea ta, ci mai degraba un uragan ce amesteca totul in asa fel incat nu mai stii de tine, oricat de mult ai incerca sa aflii.

Am fost trist din cauza faptului cat timp nu stiam ce-mi doream sa stiu. Nu-mi cunosteam identitatea, cu adevarat, identitate pe care-o caut cel putin de pe la ... 10 ani (?). Ma rog, imi amintesc ca-mi puneam intrebari ciudate rau pe la varsta aia, intrebari care ramaneau pentru mine, asta in cazul in care-mi doream sa dau aparenta normalitatii, sa nu fiu exluc din turma de oameni de care aveam nevoie. Mda, se pare ca am mintit cand am zis, la inceput, ca sunt normal. Se pare ca nu sunt chiar normal si nu prea am fost niciodata. Sau poate am fost cat eram micut si aveam nevoi simple. Nu existau dorinte filosofice, doar dorinte fizice si-atat, cele fizice presupunand o prioritate, mereu. Ma rog, prioritatea scade, pentru mine, pe masura ce anii trec. Ea inca exista pe cand eram micut, si imi satisfaceam dorinta fizica de a nu fi singur... ea e fizica deoarece orice om este o fiinta sociala, are nevoie de indivizi in jurul sau pentru a putea trai linistit, daca pot spune asa. Bine, poate nu e fizica, insa eu asa o vad (vedeam). Acum nu mai prea conteaza. M-am plictisit sa-mi dau frau liber dorintelor fizice... m-am saturat sa traiesc sanatos din punct de vedere fizic, dar niciodata satisfacut stind ca mereu ceva lipseste. Cred ca stii ce urat poate fi cand traiesti, mult timp, o viata pe jumatate. Simti ca e pe jumatate... la inceput nu e mare branza, suporti, in functie de cat calm ai in tine, in functie de cat de bine te cunosti, si cat de bine stii cam de ce ai nevoie sa fii satisfacut, din toate punctele de vedere. In timp, insa, rabdarea scade, la fel ca si benzina unei masini... poti sa mergi, lasi totul asa cum e, mergi mai departe, fara sa te opresti, si ce daca benzina scade ? Inca mai este, pana se termina... nu stii exact cand se termina, pentru ca esti atent la drum, la muzica, la oameni de pe strada, la locuri de vazut, pana cand... vezi ca s-a terminat.

Ma rog, a fost o analogie putin cam stupida. Ideea e ca rabdarea unei persoane nu este niciodata infinita, decat daca este hranita din alta parte, direct proportional, sau chiar mai putin, cu cat de mult consumi din ea. Pe masura ce consumi din ea, dorinta de a fi satisfacut creste... si creste, pana devine aproape insuportabila. Ma indoiesc ca mai acorzi multa altor lucruri cand stii ca ceva lipseste, si nu mai ai rabdare pana apare.

Tin sa te anunt, insa, ca in timp am inceput sa gasesc esentialul de care am nevoie pentru a-mi completa sufletul, sau mi-am dat seama de ce am nevoie, ca sa nu se inteleaga ca l-am gasit si-l am momentan. Dupa felul in care scrie se vede clar lipsa mea de fericire, fericire care poate fi reprezentata de piesa lipsa. Nu ? Ma rog... si pe masura ce am inceput sa-mi dau seama si am inceput sa vad mai clar esentialul de care am nevoie, lucrul care-mi lipseste, aveam o oarecare iluzie de fericire, sau... speranta la fericire. Practic... stiam toata viata ca-mi lipseste ceva, doar ca nu-mi dadeam seama ce, si am inceput sa ma gandesc destul de intens la asta. Am avut capacitatea sa fac asta... talentul asta de a gandi profund unele chestii, si am cautat fericirea mai mult decat oricine... am incercat sa-mi dau seama de foarte multe chestii, aveam nevoie sa-mi dau seama de asta, nu stiu de ce... simteam ca nu pot sa stau fara sa stiu, ma jena prea tare senzatia aceea, parca nu aveam control, si aveam nevoie de el. Si l-am gasit... ma rog, asa cred... inca nu stiu daca e surogat sau nu, dar nu prea pare, comparativ cu celelalte senzatii pe care le-am avut de-alungul vietii, si luand in considerare experienta de 11 ani de gandire intensa asupra chestiei asteia...

Da, am aflat esentialul... si nu, nu pot sa redau in cuvinte. Mi-ar trebui o experienta in exprimare mai ceva decat Mihai Eminescu, si foarte multa rabdare sa redau fiecare detaliu... dar cel putin stiu ca il am intiparit in minte si pot sa-l recunosc, pot sa-l traiesc, pot sa-mi dau seama ca totul e acolo, sau mare parte din piese... daca le aflu pe restul pe parcurs sau nu, nu prea conteaza acum... sunt aproape de finish, si am inceput sa si vad, pe alocuri, bucatele din fericirea asta. Da, odata ce-ti dai seama ce vrei, imediat incepi sa cauti acel ceva, nu ? Sigur ca da... insa asta nu inseamna ca daca gasesti poti sa si pastrezi.

Acum vine o intrebare interesanta: E mai bine sa nu stii ce-ti doresti, sa ramai cu framantarea asta toata viata, sau sa aflii ce-ti doresti, sa-l gasesti, sa-l ai, si-apoi sa ti se interzica accesul pe perioada nedeterminata ? Cred ca a ll-a situatie doare mult mai tare decat prima si e mult mai naspa... chiar daca nu prea pare. Din punct de vedere logic, e mai bine sa stii ce-ti doresti, pentru ca asa esti mai aproape de a pune mana pe pe acel lucru, decat sa nu stii, dar... daca adaugam si conditia umana, cu toate imperfectiunile si complexitatile ei, e mai rau sa stii ce-ti doresti si sa nu poti pune mana pe acel lucru. Odata ce muncesti sa castigi, pierzi, iar muncesti, iar pierzi, speranta de a merge mai departe sa incerci sa pui iarasi mana pe acel ceva, scade vertiginos, precum si pofta ta de viata, precum si altele... iar daca nu stii ce-ti doresti, nu prea stii cum e sa-l pierzi, ci doar esti optimist gandindu-te ca nu e chiar ceea ce-ti doreai si o sa gasesti iarasi daca tii bine ochii deschisi. Si in felul asta esti tot mai fericit si tot mai fericit... te gandesti ca 5% din fericirea maxima e deja maxima... si apoi esti 15%, si apoi 50% si tot asa... tot mai fericit.

Sunt, insa, unele persoane, putine, asa ca si mine, care nu se pot stapani si nu pot sa tina doar ochii deschisi si sa fie fericiti doar o fractiune, cand stiu ca ceva acolo, afara, se afla acel maxim, pe care l-au cautat de mici... in prezent mi-as dori sa nu stiu ce ma face fericit, de ce am nevoie sa merg mai departe cu viata mea. Preferam sa nu stiu... a fost o prostie sa caut, pentru ca... draga parte lipsa a sufletului meu, eu te-am zarit, te-am avut, te-am integrat in sufletul meu, dar acum tu vrei sa pleci, si nu imi dai nici o posibilitate sa te pot avea inapoi, si nu pot sa fac decat sa ma plang in sinea mea, sa-mi fie dor de tine, si sa nu-mi pot lua mintea de la tine sa privesc in alta parte, pentru ca... stiu ca tu esti ceea ce vreau, si... nu e foarte simplu sa-ti dau drumul. Nu esti un simplu surogat pentru mine, ci esti exact de ce am nevoie acum. Imi pare doar rau ca tu crezi sau stii ca nu te potrivesti in sufletul meu.

Acum nu-mi ramane decat sa regret ca am o viziune atat de clara asupra fericirii mele esentiale, asa cum mi-a zis deja cineva, care poate e mai destept decat mine, dar care nu-mi urmareste blog-ul, asa ca nu ma doare orgoliul daca spun asta, si care mi-a si explicat de ce, si l-am crezut, cu zambetul pe buze... ori asta, ori sa regret ca am fost atat de entuziasmat cand te-am gasit si nu am luat in considerare faptul ca tu nu te potrivesti cu mine.

... ai fost, totusi, atat de convingatoare atunci, ca nu izbuteam sa ma gandesc ca poate fi si rau.

Da, sunt sigur ca tu esti :)... n-ai decat sa ma crezi, pentru ca daca-ti explic... sa zicem doar ca nu are rost. Si n-am de gand sa fac asta doar pentru a satisface o simpla curiozitate... inseamna mai mult pentru mine decat asta.

Cu drag, un suflet ce sangereaza si caruia ii lipsesti.