Zi-mi... ce vrei ?

Nu-mi spune că știi ce-ți dorești. Serios, taci. Nu pot crede lucrul ăsta venind de la tine. Ce ? Ce ți se pare așa condescent sau idiotic venind din partea mea să zic așa ceva ? Sunt un idiot, sau un prost, nu-i nici o problema, dar tu nu știi ce-ți dorești cu adevărat, pentru că poate nici măcar nu știi ce înseamnă asta. Să-ți dorești. Știi ce-i ăla un moft, sau o poftă de moment, și cum o simți, dar... o dorință ? Profunzimea la care poate ajunge acel sentiment și de ce ? Și cum recunoști o dorință de o simplă poftă ? Te-aș iubi dacă ai putea face diferența dintre astea două, dar eu nu iubesc pe nimeni, deci nu cred.

E ca și cum ai încerca, tu, ca și adolescent (ori ești, ori ai fost), să faci diferența dintre un simplu „crush” și dragoste adevărată. N-ai idee de diferență pentru că nu cunoști limitele le care poate ajunge acea dragoste adevărată. Așa că fiecare „crush” ce-l depășește pe anteriorul poate fi dragoste adevărată. Astfel fiecare poftă nesemnificativă, dar plasată în momentul potrivit te poate manipula în a gândi că e o dorință, mai ales dacă acea poftă rămâne nesatisfăcută o vreme îndelungată, sau... o idealizezi în fel și chip și-ți conferi anumite reguli sub forma imaginației tale și nu a realității.

Nu ai idee... nu știi și nu cunoști obiectul dorinței tale, pentru că, de obicei, nu ai avut niciodată acel lucru, sau acea situație. Poate că ăsta e chiar și motivul pentru care ți-l dorești. Ești acum într-o situație nesatisfăcătoare și simți acea nevoie de satisfacție, deci... simți nevoia de acel ideal care ar putea schimba totul în bine, nu-i așa ? Dar... cum vei știi că acel bine pe care ți-l imaginezi va coincide cu realitatea ? Ah, poți să speri... și poți să-ți imaginezi că speranța ta va îndoi totul sub placul tău, iar acea dorință va deveni realitate. Dar ești sigur că vrei să devină realitate ? Mnu știu...

Dacă cumva te uiți la mine pentru răspunsuri sau exemplu, uită-te-n altă parte, n-ai nimic util de văzut în direcția mea. Nu am idee ce-mi doresc, în mod, cumva, evident. Cred că pot recunoaște dorința de moft, nu-s foarte sigur, dar în același timp am impresia că semnificația dorinței, în sine, poate fi scoasă din context de multe ori. Sau semnificația ei poate să fie ireală, menită să fie ca acea „prietenie adevărată” care durează până te dezamăgește, iar apoi se transformă într-un mit, tocmai pentru că ai fost dezamăgit. Deci nu există dorințe profunde, decât până la momentul în care le obții, și, după caz, ești dezamăgit de experiența ta. Asta pare un mod trist de a-ți petrece minutele gândindu-te la un subiect, de obicei, interesant și pasional, eh ? (pasional de la pasiune pentru ceva).

Pentru mine, și probabil și pentru tine, când mă gândesc la o dorință anume, arzătoare, de care depinde propria-mi fericire, mă gândesc că-mi voi dori acea situație chiar și în timp ce o am, o experimentez. Voi fii acolo, voi poseda ceea ce vreau, vor trece minute în șir, mă voi scălda în plăcerile mult așteptate, și-mi voi dori în continuare acel lucru, fără să vreau să-l schimb, find nemulțumit de ceva anume. Vrând să schimb reguli sau alte lucruri asemănătoare. Nu...

Poate aș reuși imposibilitatea asta cu gândul la ce se va întâmpla în viitorul apropiat. Cunoscându-mi sentimentele, prevăzându-le. Amintindu-mi în detaliu, asta find un lucru foarte important: Amintindu-mi de ce vreau ceea ce vreau. De ce ? Și nu accept de la mine un răspuns simplu, deschis la interpretare și haos, pentru că asta duce la schimbare, apoi la confuzie, apoi la... cine știe. De ce vreau ? Pentru că... ah, atunci nu vreau să se termine. nu vreau să revin la agonia de a-mi dori lucrul ăsta și la a fi nesigur dacă-l voi primi sau nu. Și vreau mai mult și tot mai mult, totul pornind de la asta... vreau.

... gustul vieții, motivul pentru care trăiești. Vrei. Dar dacă tot vrei, nu fii superficial. Continuă să vrei, pentru că e un motiv important pentru care vrei și dacă-l pierzi, te pierzi și pe tine la un moment dat. Și nu cred că-ți place senzația aceea... mă înșel ?