Rar se întâmplă să găsesc o companie care să-mi facă plăcere. N-oi fi eu o celebritate să-mi pot asuma „dreptul” de a fi și sărac și cu pretenții, dar când plăcerea nu răsare, toată conversația moare, hă hă. Și chiar dacă în viața mea există asemenea persoane, pe care le apreciez, destul de mult, deși las impresia, deseori, că nu le apreciez, tocmai prin episoadele astea de singurătate „self inflicted” pe care le am și care... nu că m-ar face să mă simt extraordinar, dar pur și simplu am nevoie de mine.
Pe de-o parte poate am în cap niște gânduri obsesive și plictisitoare pentru restul lumii, despre chestii cu care m-aș putea plânge din nou. Chestii cu care m-am mai plâns de vreo 2 ori și cu care m-aș simți eu penibil să mă plâng și o a 3-a oară. Și poate e o chestie importantă tare pentru mine. Atunci stau și o rumeg, să... nu știu, să fac ceva cu ea, să dispară sau să se transforme în ceva despre care-aș vrea să discut ulterior, sau o las să-și facă damblaua în capul meu după care alt gând mai interesant să-i ia locul, sau altă stare pe care-aș vrea s-o împărtășesc cu altcineva.
Vai, asta înseamnă că-s o persoană timidă ? Sau privată ? E vreo diferență între astea două ? Bă, îs timid, la dracu...
Pe de-altă parte poate te văd pe o anumită lungime de unda, iar eu pe alta. Deja nu mai e nevoie de cuvinte să-ți explic care-ar fi reținerea mea din a vorbi cu tine. Și pentru că tu și încă cineva, sau 2 de cineva cu care mă înțeleg bine sunt idem, pe altă lungime de undă, deja prefer să mă înstrăinez vreo câteva ore și să mă afund într-un serial sau carte sau ce-o fi și nu are legătură cu lungimi de undă sau alte chestii complicate care m-ar face să mă simt nașpa.
Nu știu, câteodată, și dacă mă suni, sau îmi vii în vizită, pot fi vorbăreț din cale-afară, să râdem împreună să ne spargem, dar alteori abia dacă scoți câteva interjecții de la mine, iar asta e penibil pentru amândoi.
Nu... nu-mi place singurătatea, dar câteodată am nevoie de ea.
Nu, stai, nu așa stă treaba. Am mai zis chestia asta de câteva ori la un moment dat. Singurătatea pentru mine nu e un fapt, ci un soi de stare cauzată de propriile-mi gânduri. În ideea că... mereu există cineva cu care pot vorbi deschis și pe care mă pot baza moral. Cineva care mereu va încerca să mă înțeleagă și să-mi ia partea. Aici nu e singurătate niciodată, chiar dacă pot trece zile până să iau contact cu acea persoană. Când acea speranță dispare, însa... vai de curul meu.
Mnu, singurătatea și a fi singur, veșnica linie de diferențiere, astea două nu seamănă deloc, decât prin construcția cuvântului și cam atât. Sentimentele și circumstanțele diferă de la cer la pământ, așa-i ? A fi singur nu declanșează neapărat singurătatea, precum singurătatea nu este prezentă în situațiile în care ești singur, mereu. Deci nu. Gata cu definiția asta, pa.
Nu e ceva personal, nu a fost niciodată și nici nu va fi. Câteodată am nevoie de timp pentru mine, dar am nevoie de acel timp pentru mine doar în speranța că după voi putea fura din timpul altor persoane. E așa complicat ? N-am idee... nu înțeleg oamenii pe-atât pe cât mi-aș fi dorit să cred că pot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu