Cât de tare-mi pasă ?

O prietenă mi-a atras, astăzi, atenția, referitor la cât de mult îmi pasă de lumea din jurul meu, și în ciuda faptului că mă consideram un suflet destul de mare și plin de lovey-stuff și alte lucruri asemănătoare, am ajuns la concluzia că-s un suflet trist fără prea multe de oferi lumii din jurul meu.

Lumea mă inspiră, îmi place să învăț din greșelile lor, în mare parte pentru că din altceva nu prea am ce învăța. Sfaturile majorității  nu mă încălzesc, pe de-o parte pentru că nu prea au idee cum să dea un sfat adevărat (uhm, mă simt nepăsător, rău, dar în același timp nu te simți dacă nu ai nevoie. Mai am și conștiință, totuși). Pe de-altă parte poate-s eu foarte fixat pe regulile mele de conduită, de viață, de orice. Poate mi-am făcut eu un stil de a gândi foarte complex, la care doar eu știu să adaug, iar părerile altor persoane sunt, de obicei, irelevante, pentru că nu se apropie de ce am eu nevoie.

Sau poate vorbesc doar rahaturi, nici n-am idee.

Ideea e că îmi place să vorbesc despre problemele oamenilor pentru că judecând lucrurile astea e cel mai bun mod de a învăța chestii de la ei. Prima dată e interesant să văd modul lor de a privi chestiile, ca apoi să schimb natura modului lor de a gândi în capul meu și apoi să încerc să aplic aceeași problemă pe persoana lor să văd cum se desfășoară totul (în capul meu). Vai, ce ... despre ce vorbesc, bă ?

Fac chestiile astea de ani de zile și am învățat în așa mare detaliu despre fiecare sentiment în parte. Cum mă afectează pe mine punându-mi întrebări capcană și contemplând foarte mult la o groază de chestii, zilnic, de ani de zile, și apoi povestind cu fel și fel de persoane despre probleme și crize și chestii existențiale că... am impresia că am o capacitate de a-mi păsa enormă. Să fie, totuși, adevărat ?

Am capacitatea de a ajuta oameni, capacitatea de a stabili dacă merită atenția mea, de a mă retrage imediat ce observ că nu merită atenția mea, și tot soiul de capacități utile și sănătoase din punct de vedere social, mai puțin una: Care-i motivul pentru care aș oferi ceva (palpabil sau nu) cuiva de care se presupune că-mi pasă ?

Am un end-game mai interesant pe parcurs ? E tot un fel de modalitate de a mă auto-dezvolta, punându-mă în situații de genul ? Sau e doar simplă curiozitate...

De fapt, cel mai mult știu, sau cred că e o situație în care... știind atâta teorie despre cum e să-ți pese de cineva, ba chiar simțind o chestie de genul acum multă vreme, râvnesc la a duplica, cel puțin acel sentiment, find convins de faptul că mă va îmbogăți foarte tare pe plan emoțional și poate pe alte planuri cu care nu sunt la curent, încă.

Cert e că în prezent am mari probleme în a-mi da seama ce urmăresc de la persoanele din viața mea. Nu că mi-ar fi indiferent dacă ar pleca sau nu, asta categoric nu. Este un motiv bine plasat referitor la toleranța mea pentru aceștia, ca să fiu nașpa, iar ca să nu fiu nașpa: referitor la râvnirea mea pentru acestea.

Mă simt gol, câteodată, un pic prea gol, și de-aș vorbi de goliciunea de după duș, ar fi ceva interesant, dar e doar trist, din păcate.

O prietenă mi-a zis că-s, probabil, un sociopat, și am contrazis-o în mod vehement. După, însă, am stat să mă gândesc la chestia asta un pic, fără research care să-mi păteze imaginea interioară. Doar o „rescanare” a vieții mele și a modului în care abordez totul și... pare că ar fi un dram de adevăr pe-aici.

Râvnesc la lucruri ce-mi lipsesc, lucruri ce majorității vin natural, însă despre care eu nu prea am vagă idee, decât teoretic, dar nu și cum se aplică la mine și mi-e cam frică de chestia asta. Adică, ce fac cu informația asta ? Nu poți pur și simplu să-ți schimbi un mod de viață. În mare parte pentru că deși în stilul tău de viață îți lipsesc lucruri, chestii, persoane, senzații și altele, sunt alte motive pentru care decizi să trăiești în felul acela. În mare parte pentru că e confortabil sau te simți mai tu și ți-ai dori ca lucrurile ce-ți lipsesc să le câștigi find tot același tu, cumva, dracu știe cum. Are sens ?

Partea tristă e că în capul meu se află o grămadă de teorie, dar prea puțină practică. O grămadă nevoie de control, dar și o râvnire la anumite sentimente, iar ironic e că odată obținute acele sentimente, controlul meu dispare, iar eu devin... un fel de monstru ciudat, nu fioros ce atacă, doar... ciudat, care sperie.

Câteodată am impresia că nu-mi pasă absolut deloc, iar asta mă întristează. Câteodată am impresia că tot ce fac, fac să... nu fiu singur. Dar nu sunt sigur de asta. Poate-i doar o fază care va trece, mai știi...