Rautate inutila...

Voi incepe cu o intrebare:

De ce suntem, noi oamenii, in varful lantului trofic ?

Pentru ca avem inteligenta si putem controla natura dupa bunul plac ? Pe de-o parte adevarat, pe de alta parte, ii suntem inferiori...

Pentru ca intelegem planeta si toate vietuitoarele astfel incat putem convietui impreuna pentru armonie ? Intr-adevar fals, pentru majoritatea oamenilor.

De ce este omul cea mai importanta specie de pe planeta ? Pentru ca omul nu ucide vietuitoare din aceeasi rasa ca si el ? Nici asta nu e prea adevarat. Oamenii se ucid intre ei in fiecare zi din tot felul de motive stupide si refuza sa se gandeasca la altceva decat la ei insisi, cel putin in mare parte. Asta mi se pare, mie, tot ca si om, o mare tampenie si nu o pot intelege.

Ce e in stare sa faca un om pentru a atinge o mare bogatie care-i va aduce faima, fericire, placere ? In momentul potrivit: orice. Chiar si sa-si riste viata, chestie care mi se pare de-asemenea o mare prostie, dar apoi... la momentul potrivit si eu as fi in stare sa fac asta, nu-i asa ? Si eu sunt om, si eu am vise, dorinte, placeri stupide... si o viata lunga inainte in care voi experimenta foarte multe lucruri noi, iar gandul asta ma inspaimanta in mare parte, si pe de-alta parte ma face sa ma dispretuiesc pe mine insumi. Dar apoi as putea fi un om obisnuit, iar viata mea sa nu conteze decat pentru un grup neinsemnat de oameni numit familie, insa de-alungul vietii mele voi vedea cum oamenii (din cate stiu eu, doar ei) se ucid intre ei, se inseala, se ranesc fizic si psihic pentru motive stupide si inutile.

... e interesanta totusi o chestie. Sunt sigur ca toata lumea a vazut filme, a citit carti, sau a experimentat in viata reala o asemenea situatie in care omul lupta pentru ceva ce aduce durere altor oameni, altor animale, altor fiinte, dar ii aduce lui fericire, insa... daca din intamplare reuseste sa inteleaga lucrul pe care la inceput vroia sa-l distruga, se razgandeste si devine opusul sau. Sau... bine, poate sunt foarte vag, dar hai sa luam filmul: Avatar pe care vi-l recomand din toata inima. Este un SF, este vorba despre distrugere cauzata de om din motive absolut egoiste, dar si vorba despre ceva absolut... frumos. Nu zic mai multe.

Mi se mai pare interesant cum... durerea poate convinge sau poate invata un om in asa fel incat sa-l schimbe dintr-un demon intr-un inger, sau poate chiar un inger pazitor, daca puteti sa ma urmariti aici. As incerca un exemplu, insa acum nu ma pot gandi la nimic... (e 4:50 dimineata) insa daca ai putina imaginatie si m-ai urmarit pana aici, reusesti sa intelegi, sper ca reusesti.

Dar apoi, de ce vorbesc despre tampenii de genul ? Cine sunt eu sa judec si sa arunc vina ? De ce fac toate tampeniile astea, sa incerc sa ma fac inteles ? Nu are nici un rost pentru ca omul nu se va schimba decat in contact cu durerea, chestie pe care am bagat-o aici in ,,textul" asta fara sa fac vreo legatura cu ce am zis pana acum si ma simt atat de prost (,,prost" luat cu sensul de: fara inteligenta), dar nu vreau sa sterg tot si s-o iau exact cum trebuie, sau mai sincer spus: nu am chef acum dimineata. O sa apelez la intelegere, pentru ca e asa de tarziu, sau devreme, si voi ruga pe cel care citeste, daca are chef, sa inteleaga si sa-si continue in gand ce scriu aici, iar astfel imi va putea da si mie idei, desi sunt sigur ca vor veni pareri contradictorii... dar eh.

Nu ma consider un om care respecta viata din toate punctele de vedere, care-si respecta aproapele, insa ma consider un om ce nu este orb si vede ce se intampla imprejur, desi asta nu-mi ofera un statut foarte ,,de folos", insa vreau sa cred ca sunt pe drumul cel bun, astfel. Sunt bland si ofer ajutor, sunt crud si respingator... dar stiu de ce sunt capabil si ma urasc pentru asta. Si iarasi, am zis o mare tampenie de neinteles...

In fine. Uite soundtrack-ul din Avatar, care mi-a placut foarte mult si l-am ascultat in timp ce am scris pe-aici. Sper sa va placa...