Unde-i mana ce ma scoate din intuneric ?

Aw, deja stie toata lumea ca sunt un melancolic incapatanat ce nu vrea sa se schimbe nicicum, iar asta inseamna multe perioade de depresii in care sa ma simt mereu singur si neincrezator in fortele proprii si... asa mai departe.

Poate ca incep sa exagerez, insa sunt destul de entuziasmat datorita amibiilor pe care mi le-am propus pentru anul asta, adica olimpiada si radio-ul si am zis ca nu vreau sa ma bucur singur de sentimentele pe care le am momentan, nu suport sa fiu singur in asemenea momente, iar acum cand m-a sunat maicamea i-am zis de toate astea, insa in loc sa ma sustina mi-a zis chestii de genul: ,,Nu conteaza daca nu reusesti, o sa ne descurcam oricum..." ceea ce e tot o chestie faina sa ti-o spuna un parinte. Practic au incercat sa ma asigure ca orice s-ar intampla o voi duce tot bine, insa ma asteptam sa ma incurajeze cu idealurile mele, sa ma faca sa cred ca voi reusi, sa se bucure pentru mine, sa realizeze ca nu mai sunt un pusti simplu, prost si-asa mai departe. Sa realizeze ca am avut mereu potential, insa am fost prea fricos sau lenes sa profit de el, iar acum cand ma incapatanez sa fac ceva bun, ma simt singur. Bine, nu sunt singur daca stau sa ma gandesc la persoanele care m-au incurajat deja, dar ma asteptam de la maicamea sa ma incurajeze. Dar tot e ok deoarece atunci cand m-a intrebat daca ma simt bine, i-am zis ca am vrut sa mai vorbesc cu ea despre tema asta si a spus ca ma mai suna zilele viitoare sa mai vorbim, iar asta ma ridica putin mai sus, dar... heh, gandul ca ea nu m-a incurajat niciodata pe temele astea nu ma face sa ma simt tocmai bine. Dar poate toata faza asta e o simpla perioada de-a mea, o depresie, un interval de timp in care nu-mi convine nimic...

Mai mult decat atat, nu stiu de ce am mereu impresia ca nu are nimeni chef sa-mi intinda o mana de ajutor atunci cand ma simt asa, sa ma ridice din pesimismul asta care ma va face odata sa dau cu capul de pereti. O persoana care sa ma faca sa rad, sa ma simt bine si sa-i spun ,,multumesc". Pur si simplu ma dispera sentimentul asta pe care-l am, nu stiu cum sa reactionez, ce sa fac, sunt foarte confuz, la fel cum am fost pana acum.

Bine, daca totusi exista asemenea persoane in viata mea, cum se face ca niciodata atunci cand ma simt aiurea, nu ma pot gandi la nimeni caruia sa ma descarc, cu care sa vorbesc ? Sunt prea pretentios ? Nu stiu... am devenit atat de bou ? Adica imi pare foarte aiurea faza asta, nu-mi prea vine sa cred ca nu este o persoana dispusa sa fie alaturi de mine, sau daca sunt orb si surd si exista cineva care sa se potriveasca descrierii pe care-am facut-o, sa vina la mine sa-mi dea cateva in cap si sa-mi tipe in ureche ca nu sunt singur! (asta in cazul in care chiar citeste ce scriu eu aici).

... uite inca o faza: Nu stiu cum se face, dar de fiecare daca cand strig dupa ,,ajutor" mereu ma astept (sau sper) ca acea persoana care sa fie alaturi de mine sa fie o ... fata. Imi vine sa rad numai cand ma gandesc ca ar fi un tip acela cu care as putea povesti, alaturi de care m-as simti bine si... nu, stai... nu-mi vine sa rad, de fapt incep sa ma simt foarte inconfortabil. Deci, categoric fara baieti! O iau razna, asa e ?

Adi, deschide usa, du-te pe hol si da-ti drumul pe scari in jos. Daca ajungi viu, sigur iti vine mintea la cap, iar daca nu, heh... ajungi intr-un loc mai bun, poate...