Paradox: I choose pain

 Cautand prin sertarasele din mintea mea, am dat peste o intrebare veche, pe care mi-am pus-o acum multa vreme, in timp ce ma gandeam: E mai bine sa fii singur, sau inlantuit de o persoana caruia-i poti spune liber: ,,Te iubesc", fara falsitate, fara dubii ? Si, logic, am ajuns la concluzia ca ar fi mai bine sa fii singur. In felul asta exista multe alegeri pe care le poti face, multa libertate de care sa dispui, si mult teritoriu pe care-l poti ocupa fara sa te simti in vreun fel vinovat fata de cineva, iar cei care cred cu desavarsire asta, spun cu convingere ca dragostea nu exista in felul in care o gandim noi in timp ce citim o carte, vedem un film, sau ne-o imaginam pe-atunci pe cand inimile noastre inca sunt pure, si nepatate de distrugerile majore ce vin in viata, in functie de cum cresti si te maturizezi. Normal, nu cred asta despre toata lumea; mereu am sustinut faptul ca in orice domeniu exista exceptii, din diferite motive, si mereu voi sustine asta.

Revenind la intrebarea mea, este adevarat ca asa gandeam atunci, si este adevarat ca nu prea are nimeni argumente puternice cu care sa ma contrazica, deci am dreptate, insa nu inseamna ca e singura cale pe care poti merge. Pot avea mai multe persoane dreptate, nu-i asa ? Deci daca o persoana imi spune ca dragostea exista, de fapt, doar trebuie sa trec prin ,,invataturile" vietii pentru a o putea deosebi de celelalte sentimente care ne distrag mereu atentia, si ne obliga deseori sa ne bazam pe creierul nostru, care, de altfel, este imperfect, si de multe ori ne duce inspre pierzanie, cand ne gandim ca facem ceea ce trebuie. Confuzii, stres, griji, pasiune, dorinta, placere, obsesie, paranoia si nu in ultimul rand: dragostea... atunci cand toate acestea se amesteca, putem spune ca facem diferenta intre ele ? Eu nu am reusit in primele ,,dati" in care am incercat sa vad, insa cu timpul am inceput sa ma obisnuiesc, dar tot nu sunt pregatit, insa nici nu mai pot spune ca dragostea nu exista, de fapt. Am simtit, cel putin, bucati din ea, si asta mi-a starnit o oarecare curiozitate, si anume: Vreau sa stiu cum e, vreau sa ma las condus de asa ceva, vreau sa arat ca un idiot si sa fac multe prostii, daca asta inseamna sa o simt. De ce ?

De ce cred eu ca cele mai ,,eficiente" si ,,rapide" cai de a te maturiza sunt durerea si greselile ? Nu cred ca pot spune pe scurt, si nici nu as vrea sa incep sa ma intind la o discutie diferita fata de ce mi-am propus deja, dar am trecut prin lucrurile astea si gandirea mea ajuns la nivelul la care este acum (cel putin asa-mi place sa cred, imi confera incredere). Faceti greseli, fiti curiosi, experimentati totul fara grija de a nu o da in bara. Nu mai ridicati intrebarea: ,,Oare e bine ?" la rangul de obsesie, si doar mergeti in fata si vedeti ce se intampla, ca apoi, mai departe in viata, sa nu va mai ganditi daca e bine sau nu o alegere, ci doar sa stiti, si sa o faceti direct, pentru ca deja veti fi obisnuiti, iar mintea voastra va detine destul de multa ,,experienta". Mai multa decat ati fi obtinut prin a sta deoparte de murdarie. Ai de ales: Stai cat de departe de mizerie, sau te afunzi in ea, si apoi te speli. Daca stai departe, vei fi curat, daca nu stai departe, vei fi tot curat in cele din urma, dar vei stii cum a fost.

Iar acum, iarasi.... revenind la intrebarea mea: E mai bine sa aleg calea sigura spre fericirile micute ale vietii experimentandu-le singur, fara constrangeri din partea unei persoane anume, sau e bine sa fiu curios si sa ma indragostesc pe bune, cu riscul de a simti toate acele sentimente pe care le-am descris mai sus si care m-ar face sa ma simt absolut oribil incercand sa le deosebesc si sa scap de unele din ele ? Aleg durerea. De ce ? Pentru ca am de ales: Aleg drumul curat, drept, si previzibil, sau drumul ,,intortocheat", plin de chestii necunscute, cu potential enorm, si cu riscul de a te lovi din cand in cand ? Aleg durerea. Dar de ce ?

De ce-as alege o viata in care curiozitatea ar manca din mine, pur si simplu ? Acea curiozitate despre care, iarasi, am vorbit mai sus... O viata super linistita in care sa rad ocazional la diferite glume, sau alte lucruri asemanatoare... ? Prefer sa fiu atat de fericit incat nici sa nu pot zambi sau reactiona, o fericire in care pot resimti bucurie si melancolie, placere si durere, incredere si nesiguranta, la un loc, pentru ca e ceva cu care nu te poti obisnui, si ceva care imi mentine dorinta de a trai, de a merge mai departe, din simplul fapt ca sunt curios. Un fapt simplu care duce pe cai foarte... hm, va las pe voi sa spuneti de care. Eu zic: Aleg durerea...