Pe de-o parte pot fi atat de influentat de gandurile acelea, precum si alte ganduri care interactioneaza cu ele, incat devin atat de confuz sa nu mai stiu de capul meu, sa nu mai stiu ce sa zic. Sa nu stiu ce pare potrivit de spus, ce pot sa spun incat sa aibe destul sens sa merite zis... ca n-are rost sa debitezi tampenii care s-ar putea sa faca mai mult rau find interpretate gresit... sau find repetate, ducand la enervarea persoanei care asculta, mai ales daca persoana in cauza e inclusa in motivele tristetii, intr-un fel sau altul.
Poate fi si pentru ca mi-e teama ca daca zic ceva din lucrurile respective, persoana respectiva ar putea sa plece de langa mine, din diferite motive... si daca se intampla asta, constiinta se va alatura depresiei mele si ma va distruge si mai tare, punandu-ma la pamant... pana cand, nu neaparat ca nu mai pot sa vad lumina sau nu ma mai pot ridica ci... pentru ca n-as mai vrea sa vad sau sa simt sau altceva. As renunta la tot si chiar daca ma duc dracului, probabil nu mi-ar pasa.
E foarte tampit cand se intampla faze de genul, depresii din astea... si mai aiurea e cand sunt nevoit sa scriu asa cum scriu acum, fara nici un fel de detaliu, insa simt ca daca as da detalii, pe langa faptul ca e personal, as debita prostii pe care nici eu n-as fi in stare sa le inteleg, daraminte cel ce citeste, si mi-ar fi... rusine, nu stiu. Mi-ar fi jena sa ma apuc sa scriu chestii care nu pot fi intelese, ar fi fara rost, doar tapmenii fara vreun sens.
Ma gandeam zilele astea la faptul ca nu mai pot fi empatic, sa incerc sa ma pun in papucii altei persoane. Dintr-un motiv sau altul mi-e frica de ce-as putea afla... ma simt asa fragil, incat mi-e rusine de mine si ma simt descurajat enorm din cauza asta, empatia find un pod peste care treceam in fiecare conversatie cu oricine. In acelasi timp, nu mai am aceeasi imaginatie pe care-o aveam cu ceva timp in urma, nu mai sunt in stare sa ma gandesc la altceva decat la ceea ce ma doare momentan. Nu mai sunt in stare sa-mi las mintea sa se joace cu intamplarile zilnice, sa le povestesc in asa fel incat sa pot umple ziua cu povestile respective, sa fie relaxante, recreative, distractive, interesante sau cum le-o mai considera cineva care povesteste cu mine. Am devenit enervant, plictisitor, stresant, si asa mai departe, ceva ce nu cred ca eram inainte.
M-am schimbat si inca ma schimb, ma transform intr-o persoana care nu-mi place. Dar am de ales ? Nu, nu tocmai... cel putin nu inca, pentru ca nu am de unde alege. Situatia e asa cum e, si ori o accept, ori renunt la ea. Asta ar putea fi o alegere, sa accept, sau sa refuz, dar refuzand acum as ramane cu regrete prea multe, si n-as putea, insa ramanand cu situatia, ma simt frustrat ca totul e atat de instabil, mai ales dupa tot ce s-a intamplat pana acum.
Pe langa asta, am si asteptari, am... nevoia sa ma bazez pe cineva, sa simt ca nu e nevoie sa ma tin mereu singur pe picioare, sa fie cineva care sa ma ridice cateodata cand eu nu pot, nu sunt in stare, nu vreau sa ma ridic, de ce nu ? Lasati-o balta, daca ma abureste cineva cu faze gen: ,,Tre sa fii mereu in stare sa te ridici singur de pe picioare pentru ca nu poti avea incredere in nimeni cu adevarat", tineti-va cuvintele in gura, mestecati-le si inghititi-le. Oricine trece, destul de des, chiar, prin faze de genul, in care... nu neaparat ca nu poate sa faca ceva pentru el insusi, dar e atat de depresiv de o gramada de lucruri incat nu mai vrea, efectiv, sa faca nimic, iar atunci ar trebui sa existe o persoana, ar fi... benefica, de fapt o persoana care sa fie in stare sa te convinga ca ar trebui sa te ridici, sa iti dea o stralucire in ochi sa te faca sa-ti doresti sa te ridici singur de pe picioare, nu neaparat sa te traga de maini, si apoi sa se planga in fata ta ca esti un neputincios si uite cate a facut ea pentru tine, si ... reprosuri peste reprosuri... si altele.
Da... poate si eu am reprosuri de spus, referitor la multe lucruri, desi am incercat pe cat posibil sa fac tot ce fac, si am zis de multe ori ca nu-mi este nimeni dator cu nimic, eu ca si persoana nu pot accepta 100% tot ce mi se intampla, si am nevoie sa stiu ca-si asuma si altcineva responsabilitatea pentru ce se intampla... in cazul in care au ceva de-a face cu starea in care ma aflu eu...
... nici nu stiu de ce precizez chestia asta. Momentan am impresia ca toata lumea e egoista, se gandeste la ce-i este bine lui, si daca-i mai ramane timp, se gandeste si la altcineva. Sigur... ganditi asa, si lumea o sa fie cu adevarat mai buna, si toti or sa va aprecieze cu adevarat... o sa se bazeze pe voi, o sa va ajute cand va aflati in starea in care ma aflu si eu. Nici o problema...
Am nevoie de sprijin, vreau sprijin, vreau atat de tare... ghinionul meu, insa, e ca atunci cand il vrei atat de tare, nu-l vei obtine niciodata. Tocmai atunci cand ai nevoie asa tare, oamenii se vor indeparta de tine de frica sa nu fie prinsi in viata ta stupida si stricata. Se vor apropia ceva mai tarziu, cand se vor simti aiurea, daca se vor simti aiurea, sa te mai intrebe de sanatate, doar asa sa-si exprime si ei durerile apoi, si apoi se vor mandri cu faptul ca au stat langa tine, ba mai mult, iti si reproseaza in caz ca nu esti in stare sa apreciezi, iar daca ei nu apreciaza, vin cu scuze de genul: ,,Nimeni nu te-a pus sa faci nimic, alegerea a fost a ta".
Pe cat de mult as putea sa acuz lumea de fazele astea, toata lumea e libera sa faca ce doreste fara sa poata fi condamnata cu ceva anume, ideea mea nu era ca e un lucru rau de facut, ideea mea, insa, pentru cei care nu sunt capabili sa interpreteze cum trebuie, e ca ma dezamageste rau situatia pe care-am expus-o. Ma dezamageste atat de tare in momentul asta ca-mi vine sa plang, iarasi.
Si totusi, de ce plang acum ? Nu stiu, nu am idee. Ma simt plin de nervi, plin de durere, plin de tristete, pln de vina, de dezamagiri, pln de... nu stiu, orice altceva, doar nu ceva frumos.
... si cum as putea sa ma port frumos, daca sunt plin de orice nu e frumos ?
Mi-e dor si tanjesc dupa lucruri simple, care-mi sunt interzise din diferite motive, de catre viata, de catre anumite persoane de la care cer asta, si nu sunt in stare trag aer in piept, sa zambesc si sa zic: ,,Asta este...". Nu acum, nu inca... am nevoie de altceva, ca sa pot trece mai departe. Daca va considerati indreptatiti sa fiti egoisti, atunci admir ca sunteti, sau... aveti voi iluzia cum c-ati fi stapani pe voi insiva, insa nu aveti ce cauta in preajma mea. Mai bine singur, sa stiu ca imi fac rau singur, sufar singur, decat sa las pe altcineva sa-si bata joc de mine, prin ideea ca sunt mereu pe locul 5000 in inima lor, cand ei sunt pe langa primul loc.
Nu poti aprecia pe cineva, pur si simplu, dar poti sa vezi daca e o persoana speciala inainte sa-ti dai in cap c-ai pierdut-o si sa regreti c-ai ranit pe cineva caruia-i vroiai doar binele. Si dupa ce vezi ca e speciala, si o diferentiezi de restul lumii... atunci te gandesti daca merita sa-ti asumi riscul sa fii ranit incercand sa te adancesti in inima lui. Sa vezi unde ajungi, fara sa stii de la inceput, mai exact spre ce te indrepti.
Tu, ca si persoana care te crezi altruista, nu mai pretinde ca tii cu adevarat la cineva, cand nu poti sa vezi mai departe de propriul tau bine.
... sper sa recitesc toata chestia asta intr-o zi, sa rad, sa-mi dau seama cat de prost am fost ca mi-am descarcat nervii pe o pagina de blog, si nu am reusit sa ma controlez singur, sa fac ceva mai benefic. Sunt asa multe in mine, incat ma simt slab si ... am nevoie sa arunc cu cutite undeva. Arunc aici, nu-mi permit altundeva...
Suparati-va pe mine ca sunt infumurat. Daca nici aici nu ma pot descarca, cum ar fi sa zic toate astea in fata cuiva ? Atunci chiar as rupe legaturi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu