Mkay, so... love ?

Am nevoie sa spun asta cuiva, si... nu am cui sa spun, asa ca voi scrie totul aici, ca si cum m-as milogi, pentru ca... pot, si pentru ca in momentul asta nu prea simt c-as avea de ales. As vrea sa scriu urmatoarele tampenii, ca apoi sa le citesc pe viitor si sa-mi dau dreptate, sau sa-mi dau seama ce fel de prost am fost astazi, pentru ca acum sunt prea obosit sa-mi mai dau seama ce ar trebui sa fie si ce-ar trebui sa fac.

Cred ca toata viata mea, sau cel putin de pe la varsta de 10 ani, am visat cam cum ar fi sa iubesc cu adevarat o fata, pentru ca de fiecare data cand ma apropiam de o fata care-mi era putin mai simpatica decat restul, incepeam sa ma simt ciudat, incepeam sa ma indragostesc usor (sau asa credeam eu), dar nu cred ca era dragoste, dar... un sentiment placut era totusi. De fiecare data cand simteam ceva de genul, incepeam sa-mi pierd capul si sa nu mai reusesc sa ma concentrez asupra... a nimic. Imi pierdeam capul pentru ca simteam ca daca m-am indragostit, si daca ea imi accepta dragostea, atunci am in sfarsit cineva pe care sa ma bazez, cineva care sa ma puna la punct, cineva care sa-mi alunge suferintele si sa ma puna pe calea cea dreapta, ca sa nu mai fiu asa trist mereu, sa nu mai sufar, sa nu mai fiu paranoic, sa am incredere, sa ma gandesc ca viata e frumoasa, sa stiu ca totul e bine, si nu e rau. Cred ca pana acum, avand in vedere cu cate fete am mai fost, am simtit mereu diferit, si totdeauna combinam ce simteam cu ce gandeam, in asa fel incat sa inteleg si in asa fel incat sa nu fac tampenii, si cam de fiecare data cand incercam sa gandesc, si eram si ,,indragostit", o faceam lata, pentru ca, asa cum am zis inainte, imi pierdeam capul si nu mai prea stiam ce fac. Incepeam sa devin un egoist, sa pun pe primul loc ce-mi doresc eu, si cand totul se termina (pentru ca e logic ca s-ar fi terminat), ramaneam cu un regret imens, foarte multa vreme. Insa nu sufeream foarte, foarte mult dupa fata respectiva, ci... sufeream dupa ce-as fi putut face, ce-as fi putut simti daca reuseam sa controlez sentimentele acelea negative pe care le aveam in minte. Aveam sa aflu mai tarziu ca acele sentimente negative sunt de fapt niste sperante de demult, foarte vechi, care se reaprind (flacara mare de tot) si imi pierd capul. Sentimente negative care s-au adunat cu timpul pentru ca, din punctul meu vedere, nu am gasit pe nimeni caruia sa-i impartasesc cu adevarat aceste... chestii.

Acum, ca ma asteptam, ca nu ma asteptam, am gasit o alta fata care avea (sau are) potentialul de a-mi fi cel mai bun prieten, o prietena in sensul celalalt, un inger pazitor, si in acelasi timp... protejata mea. Niciodata nu am atins toate aceste aspecte (percum si altele pe care nu reusesc sa le tin minte chiar acum), in afara de fata despre care vorbesc acum. De ce ? Sa-mi bag picioarele daca stiu de ce. Poate ca pentru mine ea e aleasa, sau poate pentru ca mintea mea s-a maturizat destul de mult incat sa incep sa simt ceea ce citesc in carti sau vad in filme. Poate, poate si poate, dar daca las la o parte toate intrebarile, raman cu un sentiment asa puternic, si totusi asa de calm. Atat de altruist, incat imi vine sa ma zgarii singur pe suflet ca sa-i fac sa-i fie bine, orice mi-ar face. Simt ceva atat de intens in mine, incat m-as fi crezut in stare sa fac cam orice pentru ea. Exemple ? Mpai, aflasem, dupa ce ca am respins-o un timp din cauza nesigurantei pe care-o aveam, si din cauza ca mi-era frica sa-mi deschid inima (ea ma placuse si inainte ...). Face in asa fel incat sa o vad pentru prima data, iar cand asta s-a intamplat picioarele mele s-au inmuiat complet, si nu am mai reusit sa-mi amintesc nimic din ce stiam inainte despre ea. Tot ce vedeam era... adica, o vedeam pe ea. Ca in acele filme in care nu mai vezi nimic, totul e negru, sau alb, si in centru se afla acel cineva de la care nu-ti mai poti lua ochii. Normal, vorbesc la figurat, pentru ca ochii mei erau tot in alta parte din cauza timiditatii, si poate din cauza ca ma simteam prost fata de ea. Sa fii stresat din cauza unei persoane atata timp, si apoi sa ti se schimbe brusc sentimentele ? Nu m-ar fi crezut nimeni...

Pe parcursul sederii ei la mine, a fost, parca de vis. Eu ma asteptasem sa stam de povesti, sa iesim pe-afara, sa radem, si poate sa discutam despre motivele pentru care nu am fi prea potriviti impreuna. Adica, ea locuieste departe, a venit de departe la mine, si apoi se intoarce in acel loc departe... si inainte s-o vad nu ma gandisem sa consider, macar, daca am sentimente fata de ea. Ma rog, nu prea conteaza asta, pentru ca nu s-a intamplat nimic de genul. Cam pe tot parcursul sederii, am ametit de cate ori ma lua in brate, gandurile mele se stergeau complet (adica complet) de cate ori ma privea in ochi (jur ca asa era, nu mi s-a mai intamplat niciodata), si ma simteam cu adevarat fericit, un sentiment de nedescris... iar cei care ma cunosc, stiu de ce zic asta... dar ca sa vezi, ea nu mai prea simtea nimic pentru mine chiar cand a plecat. De ce ? Poveste lunga si plictisitoare pe care nu prea merita s-o scriu, insa va dati seama ce fericit eram eu. Adica dupa ce ca s-a straduit atata sa-mi intre pe sub piele, si cand imi deschid inima in fata ei, mi-o frange, direct. Bun... dupa 1-2 zile parca, parca, stabilim sa avem un fel de relatie a noastra, un fel de ,,aventura in fiecare noapte" pentru ca in mod clar inca simtea ceva pentru mine si se simtea bine vorbind cu mine. Ce sa zic de mine ca as fi vorbit aproape non stop cu ea, si... cam asta am si facut. Ba chiar de multe ori ea era cea care spunea ca sa mai vorbim, sa nu inchida. Nu simte nimic ? Mda, vezi sa nu... apoi, la un moment dat, cere sa fie singura, si apoi se hotaraste, brusc, ca nu mai vrea sa mai aibe de-a face cu mine din punctul asta de vedere. Nu mai vrea sa fie cu mine, deloc, decat ca prieteni sau absolut deloc. Mi s-a rupt inima la inceput si nu stiam cum sa reactionez, dar apoi s-a intamplat ceva... m-am calmat si am inceput sa simt ceva diferit. A incetat sa-mi pese de cum ma vroia in viata ei, si am acceptat sa raman in viata ei, sau... as fi implorat sa raman in viata ei, ca si orice, doar sa stiu ca stau pe langa ea. Am zis ca ramanem prieteni daca ea asta vrea, fara sa pun nici o conditie si am renuntat (in momentul acela) complet la a mai fi impreuna cu ea. Se simtea si ea rau pentru ce ,,trebuia" sa faca, si nu ma gandisem decat sa o fac sa se simta mai bine. Desigur, apoi am inceput sa plang aproape in hohote, dar ziua urmatoare mi-a cam trecut. A acceptat. Ne-am jucat in continuare de-a soarecele si pisica, desi sentimentele mele fata de ea cresteau tot mai puternic, fara sa am vreun control, si chiar nu stiu de ce, insa cresteau, si mai mult, deveneau tot mai altruiste. Intr-o discutie in care i-am tinut morala asupra faptului ca mereu se joaca, fara sa-si dea seama, si ma face sa ma simt rau, nu numai pe mine, ci si pe ea, si poate si pe alte persoane din viata ei, am aflat ca ea iubeste pe altcineva, sau... crede ca iubeste. In momentul acela nu mi-a venit cat de calm am putut fi si cat de mult am putut sa ma ignor spunandu-i ca ar trebui sa fie cu el, daca asta simte, si ca sunt sigur ca el ar fi primit-o, doar si el ravnea la ea de multa vreme (iarasi poveste lunga). Mda, sentimente sincere din partea mea, si dorinta de-ai fi alaturi, si eu o trimit in bratele altcuiva, fara nici un fel de aluzie. Fara sa-i reprosez faptul ca se joaca, sau cel putin am incercat sa pastrez aparenta unei morale, si nu a unor reprosuri. Nu aveam nici o dorinta in a o face sa se simta rau pentru ce mi-a facut, dar cred c-am reusit, si-mi pare rau... si apoi iarasi am inceput sa plang, si nici nu stiu daca a realizat chestia asta.

Deci nu stiu cat de bine am reusit sa evidentiez toate aspectele ,,problemei" mele. Pe scurt: Sunt complet altruist, ma ranesc singur sa fac pe cineva fericita, ba chiar renunt la ce-mi doresc mai mult pentru a oferi acel ceva ei, ca ea sa-l ofere unui necunoscut, pe care l-as fi batut crunt cu mai multa vreme in urma. As fi facut si as face orice pentru acea persoana. De ce ? Nu am simtit cam niciodata chestia asta atat de intens. Mereu ma simteam rau cand nu vorbeam cu ea, si imi venea sa-i reprosez o gramada de chestii, insa cand vorbeam cu ea, ma calmam, ma simteam bine, si vroiam sa-mi impartasesc sentimentele cu ea, sentimente in mare parte fericite si luminoase. De ce ? Ma bat acum in cap si ma gandesc... lumea imi spune sa nu mai pun asa suflet, pentru ca asa suflet nu pun nici macar cei care se casatoresc (nu in ziua de astazi), decat putini. Am pus asa suflet pentru o persoana care stiam ca nu ma iubeste cu adevarat, abia daca-i pasa de mine, adica... e acolo o scanteie de prietenie adevarata, insa nu stiu. Si daca o las singura, nu mi-e frica (asa tare) de faptul ca va fi cu altcineva, ci de faptul ca va face o prostie, si va fi trista, iar eu nu voi putea sa fiu acolo s-o linistesc, asa cum am facut-o pana acum. Sunt obosit, ma doare, insa cand ii aud vocea, merg mai departe fara sa ma uit in urma.

Se numeste chestia asta dragoste ? Sau iubire ? Daca da, de ce o ofer cuiva care nu simte mai nimic pentru mine ? Sa ma incred in chestii astrale sau religioase si sa consider ca suntem sortiti unul pentru celalalt si in cele din urma vom fi impreuna, cand isi da si ea seama de ce simte ? Sau e totul o cacealma, si tot ce simt acum se va pierde destul de curand, si va disparea cu totul, iar ea va fi fericita alaturi de altcineva ? Daca acum simt dragoste, si totul e o cacealma, si ea va ajunge sa se simta bine alaturi de altcineva, foarte, foarte mare parte din viata mea se duce de rapa si nici nu mai stiu pentru ce sa traiesc. Asa cum am scris in postarea anterioara, chestiile minuscule din lume nu-mi ajung. Chestiile superficiale nu inseamna nimic pentru mine si nu ma incalzesc cu nimic... ce simt acum ma motiveaza la maximum, si ma face sa merg mai departe decat am mers pana acum. Sentimentul asta se aseaza mereu peste ce ma doare si intr-o fractiune de secunda, nu ma mai doare... imi da forta si nici nu mai stiu ca sunt obosit mintal sau fizic. Vreau sa simt asta in continuare si nu vreau sa moara, dar... ce sa fac ? Cam iese din discutie sa renunt pur si simplu la el, si... mi-e pur si simplu frica de ce are sa urmeze.

Ca si paranteza: In majoritatea cazurilor, atunci cand cineva iti sta alaturi orice-ar fi, ala se numeste cel putin prieten adevarat, nu ? Deci daca-l vezi ca-ti sta alaturi, si nu-ti contesta judecata, iti da doar pareri despre cum ar putea fi mai bine, dar te lasa sa faci ce-ti doresti, atunci parca simti ceva frumos fata de el. Nu stai sa te gandesti: Mah, eu ma simt bine langa el ? A, da sa-l ia dracu' cu ce face, eu vreau sa stiu daca ma simt bine cu el. Apoi realizezi ca nu, si tot ce face, e in zadar. E bine sa gandesti... ceva de genul ? Nu stiu de ce intreb, vreau doar sa mi se raspunda. Eu stiu pareri pro si contra, pe care le-am gandit... vreau sa aleg una.

Gata, nu ma simt bine, o las balta...