Dezechilibul interior

Sincer, nu am citit, in mod speciali, filosofi, pentru a-mi putea hrani cunostintele, sau curiozitatile, insa din ce mai aud pe-aici, pe-acolo, devin interesat in a interpreta unele lucruri pe care unii filosofi le-au trait sau le-au comentat, iar una din acele idei care m-au interesat (am auzit-o la un prieten, am ramas masca ascultand ideea) sinuciderea in viziunea lui Cioran, si... in mica masura, felul in care e inteles total gresit de foarte multi oameni, da' ma rog, ma bucur ca eu am inteles. Sunt sigur ca am inteles...

Nu stiu daca e chiar adevarata ideea sau nu, dar chestia pe care respectivul amic mi-o povestea e cam asa: Cioran admira persoanele capabile sa comita sinucidere, deoarece: ,,nici un om nu se sinucide in urma unei analize rationale a vietii. Nu intamplarile exterioare duc la sinucidere, ci dezechilibrul interior. Unii cedeaza in fata unor intamplari ce altora le sunt indiferente." Mnah, nu am de gand sa discut despre sinucidere in sine, ci despre ce se intampla inainte de actul propriu zis, si ce se intampla cu oamenii care incearca asta, dar se razgandesc chiar la sfarsit.


Sunt sigur ca multi din cei care citesc lucrurile pe care le scriu pe-aici au trecut prin diferite etape ale vietii in care se simteau framantati, sau torturati de niste chestiute simple, care... puse intr-o anume ordine si interpretate in masura potrivita ar fi putut constitui modul perfect de tortura psihica, care ar duce incet si sigur la moartea intentionata. Bine, poate nu chiar acolo, dar tortura e tortura... ca e intensa sau mai putin intensa, asta e partea a ll-a. Cand chestiile astea se intampla, eziti sa mai asculti de persoanele din jurul tau care, desi cu intentii bune, te bat la cap cu niste clisee care... odata spuse (din nou) dor mai tare decat lucrurile dinlauntrul tau. Stiti ca asa e... vine unul si incepe cu: Viata e scurta, trebuie s-o traiesti, o sa treaca cu timpul, etc. Astea suna ca niste titluri ale unor povesti, eseuri sau chestii de genul, iar tu le spui unei persoane pe care o vezi ca sufera in speranta ca isi va da singura seama de continutul acelui eseu, cand nici macar tu nu il stii. Stii doar ca prostiile acelea suna fain si suna corect, deci... nu exista o chestie mai corecta decat aia. Si punct... mda.


Avand in vedere ca de multe ori oamenii nu sunt in stare, nu au chef, sau nu-i lasam sa ajunga la noi in asemenea momente, ar trebui sa ne calmam singuri, nu ? Sau ... nu neaparat sa ne calmam, ci sa incercam sa ne gasim o cale de iesire din toata suferinta in care ne-am prins. Mwell, uite o chestie interesanta... aflandu-te in starea aceea de toata jena, nedorindu-ti sa mai traiesti in adevarul sens al cuvantului pentru ca totul ti se pare tampit, aiurea, sters, si fara sensul pe care ti l-ai fi dorit sa-l aiba viata, vezi moartea ca pe o scapare, desi, nu ai fi in stare sa faci asta, dar tot te gandesti si-ti repeti c-ar fi mai bine. A incercat cineva sa duca toata treaba asta pana la limita ? Deci sa mergi pana aproape de moarte, aproape sa vezi ce e dincolo de pragul vietii, si sa fii pe pragul de a pierde definitiv toate posibilitatile vietii, adica ... viata. Cu o imaginatie bogata, sau o doza de nebunite (sau amandoua) reusesti sa intelegi (in cazul in care mergi doar pana la limita, nu treci de ea si dai coltul) ca o asemenea experienta e ca cea mai ,,din fundul gradinii" palma pe care o poti primi, atunci cand esti intr-o asemenea situatie in care nu mai vezi nici o lumina. In momentul acela, intunericul se sparge, efectiv, si ramai orbit de lumina, confuz, si totul e liniste. Pana atunci nu ti-a fost, dar acum, cand ai fost aproape sa pierzi totul, ti-e frica de moarte, si nu mai vrei sa treci prin asta. Speranta ca totul va fi fain se reinnoieste, si esti ca nou-nascut. Da, chiar asa e, si nu o sa va spun de unde stiu.


Atunci cand totul e liniste, si orbitor, nu trebuie sa faci altceva decat sa asculti cu atentie ce se intampla, si sa incerci sa distingi lucrurile care sunt in fata ta, in spatele tau, in toate partile. Sa auzi si sa vezi ce este, nu ce a fost, si nici ce va fi. Fara imaginatie, fara posibilitati, doar... ce este. Te uiti, si atat. Nimic nu se intampla in mintea ta, toata atentia ta e concentrata inspre sunetele de-afara, pe care le-ai ignorat pana acum, sau nu le auzeai din cauza cablurilor de sunet din capul tau incalcite din cauza ,,complicatilor" survenite in urma unei ... interpretari nu prea frumoase a vietii. Ascultand cu atentie, nu te poti abtine sa nu zambesti... nu din cauza unui motiv anume ci... pur si simplu, sa zambesti, si sa-ti faci niste ochi mari incercand sa cuprinzi tot ce vezi, nu sa te uiti in gol, ca si cum totul ar fi invisibil, sau un simplu peisaj imaginar. E real...


Despre asta am discutat si chestia asta m-a fascinat pana in adancurile nebuniei mele. Acum, deseori cand ies afara, trag aer in piept, ascult vantul, frunzele care fosnesc, sau pasari, insecte, oameni, orice...  si zambesc. Mintea mea e complet goala dupa atat de mult timp... iti vine sa crezi ? Mie nu, dar nu-mi pasa, imi place...


Dupa parerea mea, perfectiunea exista, dar noi nu suntem perfecti. Incercan sa stapanim perfectiunea, o deformam, si o tulburam, si apoi... logic ca nu mai e perfect nimic. Trebuie doar sa admiram de la distanta si sa o traim atunci cand se intampla, nu sa o lasam sa treaca prin noi sau sa incercam s-o replicam atunci cand avem chef de un anume ceva. Nu se va intampla... 


Cam asta cred eu ca era ideea lui Cioran despre sinucidere. El era, oarecum fascinat de chestia asta, si multi oameni l-ar fi considerat a fi drept un om pesimist, depresiv si-asa mai departe, insa el era chiar optimist si avea dragoste de viata si de semeni, deci... cum e, de fapt ?


:)