Who should you pick ?

Hai să mai vorbim puțin despre relații, pentru că știm cu toții că această postare de blog îți va revela tot ce știi despre cum să ai un prieten/o prietenă (la fel ca toate celelalte postări de blog care promit același lucru).

Mulți cred că cea mai bună alegere despre persoana perfectă pentru tine, cu care poți întemeia o relație adevărată și durabilă și serioasă este o persoană care-ți seamănă pe cât de mult posibil. Cu care ai multe în comun, care e empatică sau care este matură pe cât posibil. Ceilalți cred că opusele se atrag și cel mai important om pe care să-l ai lângă tine este cel de la care ai cele mai multe de învățat, care te ajută să evoluezi pe cât de mult posibil și viceversa. Două argumente destul de bunicele.

Ei bine, eu zic că sunt de căcat amândouă și nu ai nevoie de niciuna din persoanele astea. Ambele din persoanele astea îți vor oferi o relație foarte interesantă și de la care vei avea câte ceva de învățat, dar până la urmă totul se va sfârși într-o mare de lacrimi, sau... eventual o pauză care-ți va distruge încrederea în relațiile viitoare.

        ... Vai, Adi, tu... arogantule, dă-ne tu o soluție mai bună, dacă tot te crezi așa șmecher!

Imediat! Citește aicea.

Hai să discutăm, puțin, despre una din chestiile mele preferate găsite pe facebook, care exemplifică cel mai bine ce părere am eu despre o relație cu adevărat serioasă.

Din părerea mea, nu ai nevoie de o anume persoană lângă tine, care să îndeplinească o serie de criterii specifice. Nu, nu ai nevoie, nu te mai gândi că ai un „type” , sau nu-ți plac anumite persoane, sau chestii asemănătoare. Alea-s doar simple impulsuri pe care le ai random legat de ce ți-ai dori tu lângă tine în acel moment. Moment în care ești singur de ceva vreme, deja, și îți imaginezi cine-ar fi potrivit lângă tine, asta în măsura în care persoana potrivită te-ar cunoaște deja și e pur și simplu perfectă. Nu...

O persoană perfectă pentru tine, cu care poți avea o relație serioasă, e un idiot care e dispus să te cunoască și să se înțeleagă cu tine pe o perioadă lungă de timp. Adică să aibă răbdare multă cât să te vadă în toate ipostazele, toanele și situații.

Gândește-te puțin... ai nevoie de cineva cu care poți mereu să discuți absolut orice, legat de tine sa legat de sine. Cu care să compromiți mereu orice, alături de care să poți trage concluzii fel și fel și cu care să judeci mereu chestii cu care nu sunteți familiarizați niciunul din voi.

Ai nevoie care e dispus să gândească cu tine și să stabilească o fundație cu tine, cărămidă cu cărămidă, unde fiecare cărămidă e gândită bine, deschis, împreună cu tine. Poziția ei e pusă acolo de comun acord și fie că e bine sau rău, a fost decizia amândurora, iar dacă ea pică, nu e nici o problemă, amândoi ați fost de vină, deci amândoi rezolvați problema.

Nu prea contează cine e, nu trebuie să stai să te gândești ce fel de persoană poate fi potrivită. Cu multe în comun sau nu. Ci trebuie doar să observi dacă e capabilă să facă o asemenea chestie cu tine. Ca prieteni apropiați, sau doar două persoane care se provoacă. Simți chimia, până la urmă. Potriveala asta.

În nici un caz o relație unde nu poți comunica cu interlocutorul nu e una durabilă, vreodată. Nu poți construi singur bazele relației ca apoi să fi luat la rost de propriul partener care nu e prezent la deciziile cruciale, sau care se luptă cu tine pe acele decizii de dragul de a părea el mai superior.

Ai înțeles ? O relație e o casă complexă, iar tu ești un arhitect, constructor, instalator, zugrav, etc. Nu poți singur, iar cel din echipa ta trebuie ales corespunzător, și din moment ce ești capabil să comunici și să te înțelegi, să discuți planuri și idei, ia pe cineva capabil să asculte și să vorbească.

Trust me, I'll be worth it.

Catching up on changes

Bă, schimbările sunt bune pentru oameni. Nu neg, jur, dar te lovește, câteodată, ideea de „ce-i prea mult, strică”. Câte mi s-au întâmplat ultimele zile și câte am învățat din ce s-a întâmplat... nici nu știu cum ce să încep sau cum să le leg.

Aș vrea să încep cu ideea că-s norocos că toate au ieșit așa cum aveam nevoie să iasă, dar mai real ar fi să încep cu ideea că unii oameni sunt niște căcați idioți proști. Da, mă exprim așa, fără nici o supărare, mai ales că mă refer strict la oamenii care, nu numai că mi-au făcut mie rău, dar și care-și fac rău singuri cu ocazia asta și se bat cu pumnul în piept pe ideea că tot ce fac e bine și ei au dreptate, când toată lumea îi acuză.

Gata, Adi, calmează-te. Așează-ți ideile, că nu pricepe omul nimic ce spui.

Cu ceva vreme în urmă m-am hotărât să mă mut din Alba Iulia. Totul a fost proprie inițiativă. Voiam să fac rost de niște bani în plus locuind în sătucul părinților mei de prin zona Prahova, pentru a investi în... ceva. Fie în mine, fie într-un bun material pe care l-aș folosi eu. Nu a început chiar așa ideea, totuși, ci mai degrabă a început cu ideea că aș pleca direct prin București și mi-aș lua câmpii cu acel nou început, dar nu... părinții îmi vor binele, așa că cu chiu cu vai, trebuie să ai puțină încredere în aceștia.

Nici nu credeam c-o să dureze chiar foarte mult tot ce s-a întâmplat acolo, așa că nu am sperat că va dura mai mult decât câteva luni sau un an de zile. Prietenii apropiați știu asta, din moment ce-am mai pățit să fiu „evacuat de pe premisă” după, aproximativ, 6 luni de zile. Faza-i că acum au durat doar vreo 4 luni. Plus de asta, s-a întâmplat destul de neașteptat. Gen, într-o zi m-am trezit scos afară, cu tot cu maicămea, de către inteligentul care se considera „capul familiei”. Adică ... „ieși afară, azi!”. Mda, am început să râd un pic și aș fi râs mai mult dacă nu era și maicămea la mijloc care rămânea fără nimic. Eu rămâneam cu mine și aventurile ce aveau să mă aștepte.

Ne-am mișcat destul de bine, totuși, după, având în vedere că după ce tipul a devenit violent cu ea, a plătit cu vârf și îndesat din partea poliției (and still does), iar acum este singur cuc, așa cum și-a dorit. Iar eu mă bucur zilnic de asta cât sunt înconjurat de persoane ce mă iubesc și mă simt happy.

Da, mă simt happy. Întâmplarea face că am decis și am și reușit să ajung într-un loc unde-s înconjurat de persoane care chiar îmi apreciază compania, cel puțin.

 Chestiile astea te îndeamnă să te întrebi ce anume e important, fiind o schimbare majoră și totodată o pierdere pronunțată.  Și o să-ți spun și ce am observat:

Am plecat dintr-o casă care urma să fie renovată, într-un fel sau altul. Era o luptă continuă pentru chestia asta, mai ales financiară, iar cam ăsta (cred eu) era și motivul certei, până la urmă, faptul că nu mergea așa cum își doreau. Ignorau ce aveau și se concentrau pe ce credeau că au nevoie. Condiții, o casă mai bună și... mă rog. E ironic faptul că am fost primiți de o familie numeroasă a căror condiții erau puțin inexistente, însă ne-au oferit din puținul lor și ne-au primit la dânșii să avem unde dormi. Perspectiva lor era diferită iar ei păreau aproximativ fericiți. Nu exista tensiunea cu care mă obișnuisem în locul din care-am fost evacuat. Banii erau puțini, posibilitățile puține, dar cu o sticlă de bere ieftină, se întâlneau toți în curte și începeau să povestească vrute și nevrute, iar asta părea suficient. De fapt, fără să bag de seamă, asta văzusem seară de seară, cât treceam pe lângă casa lor în drumul meu spre magazin să iau o bere, pentru acel om care urma, din nou, să facă scandal.

Nu ai nevoie de bani mulți sau condiții extraordinare pentru a fi fericit, nu mai încerca să-mi spui prostii din astea sau să-mi spui că totul depinde de punctul de vedere, că oricine are nevoie de bani. Nu ai nevoie de bani să fi fericit. E deajuns să ai persoane dragi cu care să te ajuți și de la care să te aștepți să te iubească. Dar vai... asta deja pare mai greu de obținut decât banii, nu crezi ? O persoană dragă care să te iubească... eventual care să-ți împărtășească țelurile.

Un 50 lei pot face într-o zi muncind o chestie la nimereală printr-un sat, până la urmă. Te las pe tine să te gândești.

Să investești în tine și în cum să fi fericit. Pare un țel important. Probabil o să mă țin de el.

Sunt în regulă acum, apropo. Deocamdată merge totul bine și, deși nu mă aștept să meargă pentru totdeauna, mă aștept să învăț și mai multe din experiență.

Thinking vs. Feelings

Gândesc mult prea mult, și prietenii mei apropiați știu asta destul de bine. Ba chiar trag de mine să las deoparte obiceiul ăsta „nesănătos”, mai ceva ca și cum ai încerca să-l faci pe unul să se lase de fumat sau de droguri (bine, exagerez, not really), dar nu e tocmai ceva ce știi cum să faci.

... ceea ce e ironic. Gândești o grămadă, deci ești cât de cât isteț, dar ideea de a te opri din asta nu e ceva ce poți opri ca pe un bec, nu-i așa ? Gândești, despici, concluzionezi și formulezi sute de noi ipoteze pe baza informațiilor acumulate în drumul tău spre cunoaștere.

Și nu încearcă fără un motiv întemeiat să mă facă să mă las de drogul ăsta. Are efecte adverse, nu doar întrebuințări bune, ca de exemplu ideea de a simți cam prea puțin sau nu suficient. Te apuci și gândești sentimente. Și frate, dacă ești suficient de inteligent, apuci chiar să le deslușești logic, dar le mai simți, oare ?

... sigur, de ce nu, însă intensitatea nu e tocmai la fel de mare precum ar fi la o persoană nu tocmai în condiția ta, nu-i așa ? Ignoră exprimările mele care par să facă salturi peste marele canion ca și cum ar fi Superman. De fapt sunt Batman. Adi, asta e o glumă ? Nu știu. Râzi, ce-ai de pierdut ?

Te apuci și gândești viața. Diminuezi drastic toate riscurile. Ești capabil să anticipezi greșeli, să-ți ajuți prieteni, să le dau sfaturi foarte bune, ba chiar să iei de pe umerii lor responsabilitatea luării unei decizii grele. O decizie pe care tu o iei cu ușurință, responsabilitatea devenind una ușor de cărat. Adică da, tipul e inteligent, pare că știe ce zice, eu sunt pierdut total. Cred că mă bazez pe el. Dacă greșește, asta e, pe lângă faptul că și eu aș fi greșit, acum măcar e și vina lui.

Invidiez persoanele copilăroase, câteodată, din cauză că se pot distra atât de ușor și pot simți niște lucruri atât de ușor. Și suportă durere, o groază de durere, pentru că hei... nu poți să nu gândești așa mult lucrurile și să-ți iasă așa bine. Trăiești într-o societate în care trebuie să gândești, cel puțin până la un nivel.

Și le invidiez pentru că-și revin ușor. Fie că-s prea ignorante să stea să despice firul și să realizeze, probabil, chestii și mai nasoale, și să fie distrase ușor ca apoi să se simtă iar bine, poate prea bine, mult mai bine ca mine, fie pentru că nu au capacitatea necesară să facă asta, ceea ce le face iarăși un punct de invidie pentru mine. Pentru că atunci când poți face ceva, ai abilitatea de a folosi o armă, de regulă o folosești ori de câte ori e nevoie, pentru că te convingi că ai nevoie de ea. Iar când nu o ai și nu ai avut-o niciodată, sau știi că n-ai șanse la ea, sau nu știi de existența ei, îți trăiești viața bine-merci folosindu-te de alte mijloace de rezolvări ale problemelor.

Chiar acum mi-a venit în cap ideea că le-aș putea combina. N-am idee dacă-i posibil așa ceva, totuși. Probabil că nu, sau nu știu. E ? Să gândesc o grămadă și să și simt o grămadă. Cred că trebuie să înveți să le faci pe rând cumva. Dar cum oprești curentul la gândire să lași loc luminii naturale, curcubeelor și celorlalte chestii touchy-feely ? Cu greu, așa-l oprești.

Nu le pot combina, n-am nici cea mai vagă idee cum. Dar dacă ai tu, ești bine-venit să faci puțină lumină în dilema mea. Lumină naturală...

Sunt cu tine!! Sunt... cu tine

Îmi place dorința de a scrie pe-aici. Senzația aia care apare și te impulsionează să scrii, sau... mă rog, să-ți așterni gândurile. Știi tu la ce mă refer, probabil.

Mă simt, așa cum m-am simțit mereu și așa cum o să mă simt multă vreme de-acum încolo: singur. Nu că m-aș plânge teribil. E doar o senzație, iar aici doar mă plâng ușor pentru că observ că simt nevoia să mă plâng tot mai rar de chestia asta, deși mă simt tot la fel, chiar și înconjurat de oameni sau nu. Probabil va dura până la acea optimistă familie ce se va înfiripa, probabil, în vreun posibil viitor, nu ? Da, mă rog, consider-o un vis sau o speranță de care mă leg pentru a crede că viitorul meu va fi unul fain.

Totuși, chiar și înconjurat de oameni, care, cel puțin într-un anumit procent, sunt capabili să încerce, un pic acolo, să-ți spargă carapacea și să empatizeze cu acea mică, mare suferință sau gol care-ți castrează tot cheful de viață. Nu ? Nu mereu...

Mă miră faptul că, inconștient, majoritatea oamenilor consideră a fi o responsabilitate un pic cam prea mare și inutilă pentru ei ideea de a empatiza cu o persoană în felul acesta. Adică să se ofere ca și... să le zic „companioni” ? Știi tu.. bă, frate, nu ești singur, sunt aici, e ok, facem să meargă împreună. Stai liniștit.

Și într-un fel îi înțeleg, pentru că te gândești că de la asta se poate agăța de tine omul respectiv și apoi o să te sece și o să te enerveze cu slăbiciunile lui. Adică dacă el decide că e foarte okay să fie slab în fața ta odată, atunci o va mai face și a doua oară și a treia oară și tot așa. Iar asta nu pare a fi un plan foarte bun.

Da bun, dar când ești tu în situația aia ? Nu mă lua cu căcaturi din astea că tu nu vei fi în astfel de situații că deja ai pe cineva, sau ești prea ciumeg să te lași atât de slab încât să fi nevoit să te bazezi pe altcineva într-un mod atât de umilitor. Îgh! Nașpa. Dar, omule. Dar.. femeie, gândește-te că ești exact ce te-am numit: Om, femeie, bărbat, băiat, puști, kid, etc. Fiecare din substantivele astea au (o grămadă) ceva în comun, și anume: oricât de incredibil de tare te consideri, momente din astea tot vei avea. Și prin momente mă refer la perioade care pot părea interminabile și care pot fi decisive cu privire la viitorul imediat pe care-l poți avea. La... următorul episod din viața ta. La .. pana mea, chestii în genul. Și să presupunem că tu te închizi în tine și te dai mare că te poți descurca singur, sau pui o mască fericită și glumeață. Cred că miroși la ce duc, de obicei, chestiile astea.

Unde vreau să ajung cu chestiile astea, totuși ? La ideea că te poate enerva să-ți asumi, din când în când, responsabilitatea de a fi alături de cineva. De a-l face să creadă, pe bune, că nu e singur și asta pentru că ești tu lângă el, pentru că înțelegi, sau poți înțelege golul prin care trece și singurătatea asta plină de... nimic. Și să-i faci ziua 20% mai frumoasă, pentru că e al dracu mai bine decât 0%. Și dacă tu gândești că nu ai chef, că ți-e lene, că preferi să-ți de viața ta, deocamdată, fericită și să-i lași dracului să se descurce, ești... cel puțin ipocrit și un om de rahat.

Sunt cu tine, omule. Ești în regulă. Da, știu că nu o să mori din căcatul ăsta. Știu că ești deja tare, de felul tău, dar uite... sunt cu tine, în caz că pui moaca aia acolo curajoasă de om dur, dar ascunzi una alta pe suflet cât să nu se observe că ești atât de demoralizat și singur, îți spun și te fac să crezi că sunt cu tine, pentru că e adevărul și nu am de gând să mă răzgândesc. Obișnuiește-te. Scuze că sunt doar eu și poate voiai pe altcineva, dar hei, putea să nu fie nimeni, gândește-te și tu.

Sună bine, eh ? Nu ți-o prea spune nimeni, totuși... nimeni care să te facă să crezi. Dar... tu ai făcut asta de curând ? Condu prin exemplu.


Da, evident că-s frustrat și mă simt singur și de-aia scriu chestiile astea. Psihologie inversă, give me attention, God fucking damn it. 

Oamenii au nevoie să aibe dreptate

Hello.

...


...


... mhm.

Mi-am băgat net :). Yay!


...


...


Am așa o stare stupidă. Ce mă sâcâie un pic cam rău... și e așa enervant și pentru tine, probabil, să vezi un om care se plânge, dar hei, dacă n-ai ce face mai bun decât să stai să citești ce scrie pe-aici, sunt sigur că ți se pare o chestie interesantă, comparativ...

Mă rog, m-am mutat. Zic asta pentru că nu mai rețin dacă am... mai pomenit, și mutarea asta a fost cu părinții. Adică la părinți, spre ei, în casa lor, știi tu. De ce m-am mutat ? Nu te gândi c-am fost nevoit sau așa ceva. Financiar vorbind o duceam bine, n-am avut niciodată nevoie să mă împrumut, ba chiar am împrumutat eu de multe ori. Nu e ca să mă laud! E... ca să pun lucrurile în perspectivă. Ahem. Fără număr.

Treci peste acest „Wtf” pe care-l resimți acum. Am o stare ciudată, o să zic chestii luate din avânt.

Mi-am găsit și un job, care la prima vedere părea asemănător, dacă nu chiar identic cu cel pe care-l aveam anterior, însă e destul de diferit, mai ales că m-am mutat în zona asta a Munteniei, din zona Ardealului. Dacă ziceam că m-am mutat de la cald la rece, nu știu cât de multă dreptate aș avea. Poate există altă zonă mult mai contrastantă cu Ardealul, dar măi... mie mi se pare o diferență majoră.

În primul rând, când te muți pe un job la care ai experiență anterioară (mai multă de un an), te aștepți să se bucure acea „comunitate” sau acel om, sau cine o fi în frunte, că nu e nevoit să suporte un newbie care să-i facă tone de greșeli și să-l tragă în jos, în timp ce acesta (șeful, superviserul) îl trage în sus, învățându-l meserie și acceptând că nu poate așa mult, la acel moment. Ghici ce. Am fost luat complet de la zero, și toți se poartă cu mine de parc-aș fi complet nou, deși din multe perspective știu chiar mai multe decât ei. Cum se poate așa ceva ? Situația face ca majoritatea ălora care lucrează acolo să aibe maxim 1 an experiență (cu mici excepții). Altă întâmplare face ca eu să am aproape 2. Înțelegi unde bat ? Încă nu înțelegi tocmai bine. Stai și tu puțin că ajung acolo.

Le-am zis clar ce vreau, ce aștept, ce știu și așa mai departe. Fără ocolișuri, fără bâlbâieli. Asta vreau, asta am făcut, la asta mă pricep, cu asta mă simt confortabil. Știu că aveți asta, vreau să fac asta și știu că mă puteți pune pe zona respectivă. Frate... nu le-a păsat câtuși de puțin, ba chiar mă încurajau să fiu „flexibil” și să încerc să învăț altă meserie, că așa e lumea, așa e bine. Deci eu flexibil, și voi, găuri de fund ce sunteți, fixiști și complet în control, chiar dacă faceți un waste of a good lad knowing his trade.

... for the record, am ajuns, până la urmă, pe unde-mi doream, doar că am fost nevoit să trag de mulți oameni, să suport mult bullshit, pentru asta, și în ciuda faptului că la fostul loc de muncă eram plătit mai bine decât aici, tot am tras. În fine.

Am fost, totuși, luat de la 0 și pus sub „tutela” unui minion din ăsta cu vreo lună vechime în firmă, să mă învețe „meserie”. Frate, își făcea ăla treaba la o zecime din viteza normală la care-ar fi normal, pentru că e normal, pentru c-am fost acolo, pentru că așa se întâmplă când ești nou. Dar vai :) nu se putea abține nici o clipă să-mi explice în lung și-n lat cum și ce trebuie să fac, în ciuda faptului că i-am zis și chiar arătat că știu cu ce se mănâncă respectiva chestie.

Stai, nu te zgâlțâi la ideea că încerca să fie doar un om care încerca să ajute. Așa am zis și eu prima dată. Știu că-s nașpa de fel, dar încerc, pe cât posibil, să gândesc logic și să fiu mai optimist și recunoscător pentru... gest. Până am încercat să-l ajut la muncă și acesta să se enerveze exclamând: „Ia mâna că greșești și-s responsabil! Lasă că fac eu, că știu mai bine!”. Nu știu dacă astea au fost exact cuvintele, dar... din clipa aia m-am dat la o parte și am stat degeaba, efectiv. Ah, tipul are vreo 35 de ani.

Asta e munca. Vine și partea cu acasă.

Stau liniștit, îmi pun lucrurile pe unde o fi, nu e tocmai mizerie, e doar puțină dezordine. Dar hei, am o cameră proprie aici, și acea dezordine reprezintă dovada, pentru mine, că eu chiar locuiesc aici și nu stau în regim hotelier, urmând ca în orice zi să fiu nevoit să plec. Nu zic că se așteaptă cineva de la mine să fac asta, doar... descriu sentimentele pe care le simt în funcție de caz. Dar vai, am o mamă...

„Ia-ți cheile de-acolo și pune-le bine!” , „bagă hainele alea în dulap!” , „Bluza aia trebe spălată, adu-o!” , „Lemnul ăla nu e suficient crăpat, nu o să-ți ardă!” , „Ciorba nu se face cu smântână, fă-o altfel, că știu mai bine” și nimicuri din astea mici.

Deci... probabil știi că am locuit singurel ceva ani de zile, bazându-mă pe nimeni altcineva decât pe mine. Chirie, cheltuieli, mâncare, și grija de sine aparțineau de mine și atât. Aș putea spune că m-am obișnuit astfel și acum că am ajuns aici și cineva încearcă mereu să-ți... impună punctul de vedere, ba chiar să se enerveze și să fiu numit nerecunoscător pentru „sfaturi” e.. hm. Acum 10 ani, probabil era altă poveste, deși și atunci locuiam singur, iar acum am 25 de ani, însă... cer prea mult de la expresia: „Bine, fă cum vrei tu, cine știe, poate o fi mai bine” de la situațiile descrise mai sus ? Că mnah, dacă nu e mai bine, atunci asta e, recunosc, văd, și schimbăm.

Oamenii au nevoie să aibă dreptate :) au nevoie să te țină sub papuc într-un fel sau altul. Ori asta, ori să fie strânși sub papuc ca și lipsiți de responsabilitate ce sunt, chestie care nu-i cazul în ceea ce debitez eu pe-aici, dar ca idee.

Am plecat de la singurătate, dar mi-e dor de ea. De independență. Știam că-mi va fi dor, știam c-am să mă simt astfel, dar e greu să gândesc cu aceeași claritate acum date find sentimentele diferite.

E o chestie interesantă: Crezi că ai dreptate în funcție de sentimentele pe care le ai. Deci, până la urmă, sub ce sentiment ai cea mai mare dreptate ? Nici eu nu pricep întrebarea pe care-am pus-o acum, mi-a răsărit în cap acum, random. O să mă gândesc la asta.

Nu mă descurc bine când nu mi se acordă șansă la independență. Nici nu știu ce să fac, pentru că regulile nu-mi mai aparțin. Și nu consider a fi altceva decât slăbiciune din partea mea (date find sentimentele actuale) deci nu prea știu cum să mă descurc. Vedem, totuși, pe viitor...

Schimbări - Un fel de jurnal

Hei. Uite, s-au întâmplat schimbări în viața mea. Eh, zici că vorbesc despre clișee din nou ? Nu... nu sunt tocmai clișeee, stai liniștit, deși unele din simptomele de care sufăr momentan ar putea fi, din păcate, dar hei, toată lumea-și permite așa ceva din când în când, așa că dă-mi măcar asta. Mă rog, și dacă nu-mi dai, nu mă prea deranjează, e ok.

Ideea e că nu am cu cine vorbi, ca de obicei, marele meu obicei, mă simt foarte singur. Dar nu e genul ăla de singurătate, că nu poți socializa cu unul și cu altul despre nimicuri. Adică știi despre ce vorbesc, nu ? E genul ăla de singurătate că nu te poți confesa unuia sau altuia despre ceea ce simți în interiorul tău combinat cu sentimentul acela de satisfacere de după, că ai fost ascultat, că povara nu mai e atât de mare. Așa mă simt acum.

Ce ? Merit sau nu asta ? Probabil merit asta, din moment ce nici eu nu sunt nu știu cât alături de anumite persoane, sau de orice persoană, dar hei... mă plâng aici, nu judec, nici nu reproșez. Te simți aiurea, te plângi. Simplu, nu ?

M-am mutat de curând, dintr-un oraș într-altul. Vezi tu, până acum locuiam de unul singur, într-o chirie modestă, finanțată de un job la fel de modest într-un oraș... tot modest să spunem. Viața era „trăibilă”, dacă e să mă exprim astfel. Aveam ce să mănânc, câte o mică „drumeție”„ odată la ceva luni ca să scap de rutină, și chestii asemănătoare. Nu foarte exagerate, bineînțeles, că mnah, depășim modestia și apoi nu e ok.

... am vrut mai mult, la un moment dat. Mă simțeam singur și voiam să fac ceva să nu mai fiu singur, și mi-am spart capul gândindu-mă ce-aș putea face, oare. Nu, nu exista nici o soluție rapidă. Să pocnesc din degete și gata, să nu mă mai simt așa. Erau nevoie de ceva schimbări care aveau să fie „implementate” de-alungul a ceva timp, și nu avea să fie deloc plăcut, mai ales că principala chestie pe care trebuia s-o fac era să ies din așa zisa mea zonă de confort. Așa că am ieșit. M-am mutat de-acolo. Mi-am dat demisia, am renunțat la chirie și am venit într-un sătuc să stau cu ... maicămea. O femeie cu care nu pot spune că m-am înțeles prea bine, mai ales de ceva ani încoace, dar hei... este și regrete referitoare la când nu o mai ai și... chestii asemănătoare.

I-am propus să vin la ea, să mă angajez prin zonă, s-o ajut cu una cu alta și să-mi permită să... stau prin preajmă ca să-mi strâng ceva bani ca mai apoi să migrez mai departe undeva nou, poate cu o facultate la bord, și oricum, un alt oraș, cu oameni noi. O schimbare totală care să mă scuture și pe mine puțin, care să-mi permită să adopt alte unghiuri și puncte de vedere și să mă facă mai puțin respingător, ca mai apoi să nu fiu atât de singur. Eh ? Bine, voiam să fac să pară că are sens ce tocmai am zis, dar sunt salturi puțin cam mari și la limită, dar mai bine de-atât nu am și viața reprezintă riscuri. Deci nu prea pot spune că am de ales, decât să fi stagnat acolo unde eram și unde mergea tot mai rău, dintr-un motiv sau altul.

Bineînțeles, nu putea fi perfect, aici sunt în mijlocul lui nicăieri, nu am legătură de internet, iar eu tocmai pe el îl stresam de câte ori mă simțeam singur. Chiar și acum scriu în notepad și o să mă folosesc de wi-fi-ul de la telefon ca să postez chestia asta, ceea ce e puțin penibil, dar hei.. atâta timp cât merge, e perfect. Sper să nu consume prea mult trafic, că nu ar fi de prea bine.

Nu sunt dependent. E linia mea de plutire să nu mă simt în totalitate singur. Dă-mi o companie bună o zi întreagă, sau câteva zile și nu simt nevoia să navighez pe absolut nimic. Vorbesc serios.

Oricum... cum era de așteptat, acum mă simt și mai singur și devine, câteodată, insuportabil, așa cum era de așteptat, pentru că... deocamdată nu am nici cât aveam dincolo și nu e deloc, deloc plăcut. Mă simt și mult mai îndepărtat de alte persoane (dar aici sunt alte povești, bănuiesc) și... bine, în timp se rezolvă chestia asta, cel puțin eu așa am gândit, că va fi rău și apoi va fi mai bine. Plus, așa se produce schimbarea, în timp, și nu fără dificultăți, că de era ușor, bine-ar mai fi fost.

Dar e atât de greu, momentan... abia mă abțin să nu plâng, chestie care e suficient de penibilă. Mai mult din cauză că nu am cu cine să împărtășesc lucrurile astea, care mai apoi să împărtășească lucruri similare și să se formeze o punte de la unul la altul. Nu mă judeca, o să vorbesc prostii pentru că simt nevoia.

Toată lumea ar zice că o iubită ar fi soluția pentru toate. Da... bine-ar fi, nu-i așa ? Poate într-o zi, odată cu tot ce se întâmplă acum. Poate...

Acum sunt mai aproape de București, totuși, și există ceva persoane pe care le pot vizita și care chiar mă așteaptă cu brațele deschise, ceea ce-i plăcut. Da... de fapt e un plus, față de ce aveam acolo. Să nu zic că aveam numai de pierdut.

Și apoi, după ce-mi strâng o sumă de bani frumușică (dacă pot duce și asta la capăt), să fac o facultate ? Și unde-aș face-o ? Care ? Sau să investesc în altceva ? Nici n-am idee... m-am bazat pe faptul că cea mai bună idee va veni în timp, bazată pe toate circumstanțele și... deocamdată acestea încă se formează. Hm...

Sunt trist, sunt singur... mă plâng, nu știu. Caut atenție, oare e normal să cerșesc atenție ? N-am idee, simt nevoia. Ar trebui să inhib nevoia asta ? Nici nu mai știu despre ce vorbesc...

Când nu-ți apreciezi viața

        Faptul că eu nu văd decât o tipă dezbrăcată, într-o cutie, cântând la o vioară și... să mă uit pe pereți cu sprânceana ridicată neștiind ce-ar trebui să însemne asta denotă că... artiștii mă urăsc.

Pentru că va trece mult timp până să mă vezi pe mine scriind despre cât de mult iubesc viața și să-ți povestesc cele mai interesante amănunte ce mi s-au întâmplat în ultimul timp, totul cu un zâmbet din ăla pe buze de fac să pară că mi-au dispărut urechile.

Uite o teorie, oarecum interesantă, pe care-am născocit-o, și cu care nu sunt 100% de-acord, dar tot are ceva la bază: Când în sinea ta nu-ți apreciezi viața cu adevărat, iar aici mă refer cam la fiecare aspect al ei, poate din cauza unei depresii cronice, din aia ce ține luni-ani de zile, se întâmplă foarte rar să povestești cuiva cu plăcere... despre ziua ta. Are sens ?

   - Hei, ce mai faci, cum ți-e viața ?
   - Bine, n-am idee, same old. Tu ?
   - Ah, am făcut blah, blah, blah și ăla mi-a zis că etc, etc, etc și stai să veeezi.
   - Ah, ce tare!
   - Ție cum ți-a fost ziua ?
   - N-am idee, la fel ca orice altă zi.

Story of my life...

Teoretic nimic din ceea ce ți se întâmplă nu se digeră, ca și cum ai mânca constant un fel de mâncare super nașpa ce-ți stă constant în gât, și apoi, după ce trece o grămadă de timp, nici nu mai realizezi că-ți stă în gât, dar tot nu-ți vine să povestești experiența. Prefer doar s-o lași baltă să fie acolo și mai dă-o dracului.

Bine, există și posibilitatea să nu fi genul de om vorbăreț, sau doar să aștepți să fi întrebat specifice despre ce ți se întâmplă, sau să se arate interes, curiozitate pură, nepângărită de vreun simț de datorie în stilul: „Tre să ascult și io că altfel se supără, sau nu mă mai ascultă pe mine”. Deci să simți că viața ta oricum nu interesează în mod deosebit, deci de ce te-ai obosi să începi să dezbați ce ți se întâmplă ? Știi tu, genul ăla de pesimism și stimă de sine scăzută. Nu e chiar așa de rar conceptul.

Dar, totuși, poate fi și pentru că nu pare să-ți apreciezi viața deloc ? Să nu guști glumele celor din jur, să nu tragi aer în piept de dragul de a avea senzația aia că ai plămâni ? Sau nu știu... deseori (adică acum) am impresia asta.

Dar nici așa nu prea merge, pentru că există genul ăla de persoane depresive, care știi că-s triste și „încearcă” să își distragă atenția de la aceasta find atente la orice fel de detalii din viața lor pe care mai apoi să le relateze oricui ar fi dispus să asculte, sau oamenilor apropiați sau mă rog. Știi numărul ăla de detalii pe care-l bagă în monolog ? De-ai avea capacitatea aia la sesiune, ai fi cel mai norocos om în viață.

Okay, nu e bună teoria. Dacă nu vorbești despre ziua ta, sau despre viața ta, nu înseamnă neapărat că nu-ți apreciezi viața. Cel mai probabil doar simți că nimănui nu-i pasă, cu adevărat, de ce ți se întâmplă, decât de dragul de a-ți fi aproape, eh ?

Curvă dramatică ce ești... ce-ai ajuns să scrii, bată-te clopotnița sfântului Zebedei ...

Oare ești un blogger mai desăvârșit dacă scrii mereu despre chestii pozitive și drăguțe și entuziaste ? Probabil.. da, da.. probabil.

Schimbarea nu e nici bună, nici rea

Stau liniștit în pat, mi-am luat o bere (se întâmplă rar, stai liniștit, nu-s alcoolic, încă), o desfac cu o oarecare poftă, dar mai degrabă pentru a acționa ca somnifer, pentru că vezi tu, mâine mă duc la scârbici. Mă forțez, că afurisitul ăsta de dop nu se prea mișcă. Ah, bluza, merge cu bluza. S-a deschis. Torn în pahar, că parcă mai cu poftă beau așa, guri mai mari, aroma se simte altfel. Mă rog, e doar bere, nu e whiskey, sau altceva mai extravagant. Iau o gură mare și mă gândesc...

N-o să mai am parte de statul ăsta în pat, lejer, oricând vreau eu, nici băutul de bere când „mi se scoală” (tre să apreciezi faptul că nu beau zilnic, ci doar odată la ceva săptămâni, dar ideea că pot face asta oricând îmi permite să mă simt bine), deschisul paginii de blog și începerea procesului intelectual de a mă contrazice cu mine însumi în scris. Știi de ce ? Pentru că urmează o schimbare destul de mare pentru mine și mi-e un pic frică de ea. La dracu, visez urât despre asta de ceva zile, și probabil, la noapte, va fi cam la fel. Ugh.

Eu... locuiesc singur de ceva timp, aș spune că de vreo 10-11 ani, dar am făcut o pauză acum vreo 2 ani, sau aproape, deci să zicem că de 2 ani. Mi-am găsit job, mă întrețin bine-merci, îmi cumpăr ce vreau, îmi fac programul cam cum îmi doresc, totul e destul de okay(ish), pe premisa că-s independent. Dar sunt și destul de singur. Adică... nu mă înțelege greșit, confortul e maxim, lejeritatea e cam cum și-ar putea dori oricine, însă viitorul arată sumbru și repetitiv, și nu spectaculos sau măcar debordând de fericire așa cum ar fi drăguț. Așa că am decis să fac o schimbare și am pus rotițele în mișcare în sensul ăsta. Și mă așteptam, pe-atunci, să-mi fie frică, iar acum îmi este.

Of, vai, nu te mai tot învârti în jurul cozii, idiotule și zi odată, despre ce mă-sa de schimbare tot vorbești ?

Bă, pentru că plătesc chirie și stau și într-un oraș relativ mic, am decis să merg să stau cu ai mei o vreme, de vreme ce mi-au propus asta și m-au asigurat că nu trebuie să plătesc acolo nu știu ce, ci câte o eventuală pâine sau mâncare, că mnah, așa e frumos. Și am zis fain, ei stau pe lângă un oraș mai mare, e potențial acolo, am și un job care m-ar aștepta (aceeași chestie ca aici, deci fiindcă am experiență, am șanse destul de mari). Practic pot strânge niște bănuți, poate fac o facultate, din nou, care să-mi prindă bine, dacă nu din punctul de vedere al carierei, atunci măcar al egoului. Plus, pe-acolo s-ar învârti persoane cu care m-aș înțelege bine, considerând singurătatea din văgăuna asta. Ce dacă nu există internet pe-acolo, prin cablu... supraviețuiesc, mă concentrez pe muncă, studiu, și eventual călătorit. Teoretic aș avea o viață mai bună, nu-i așa ?

Dar... ar trebui să renunț la confortul de-aici, la lenevit, la regulile proprii. La independența de o viață, parcă, în favoarea locuitului cu niște oameni care se numesc părinți. Groaznic! Cum să fac asta ? Parcă nici nu mai știu regulile! Plus, nu mai am internet, decât ce-mi dau ăstia de la portocală. Și nu e extraordinar, mai ales pe o lună întreagă. Vai, serialele mele... muzica. La naiba.

Schimbare, al dracu schimbare. De ce nu evoluție ? Adică să păstrezi tot ce ai și doar să adaugi mai mult ? Sau să îmbunătățești ceea ce ai deja ? De ce să renunți la lucruri pe care le ai acum în favoarea altora ? Nu-mi place, nici nu știu dacă e schimb echivalent, deci nici nu știu dacă am mai mult de câștigat sau de pierdut. Nu mă judeca! Țin la chestiile mele, e și normal.

Bine, poți să mă judeci pe premisa că tot ce tre să fac e să renunț la zona mea de confort pentru oportunități de fericire mai pe viitor, mult mai târziu. Că asta mi-ar oferi o perspectivă nouă și speranțe noi și drăguțe, și nu frica de mediocritate continuă sau... sau... berea mă-tii, îmi pierd ideea.

Cred că câteodată e ok să faci o schimbare la tine, de dragul de a te menține „în formă”. Să nu te plafonezi pe un singur drum, și anumite stereotipuri. Caracterul tău ar deveni leneș, iar tu te-ai transforma într-o persoană plictisitoare, pierzându-ți potențialul de dragul... lenii, și al chestiilor asemănătoare.

Știi care-i faza ? Totul sună bine spus așa, dar când ești pus în situația de a pierde zona asta de confort pe bune, și ideea că nu o mai vei putea recupera, ți se cam face frică și vrei să faci cale întoarsă. Dar a sunat bine în teorie, și nu trebuie să dăm înapoi, nu ? Nu, nu, nu... avanti, bagă viteză leneș bun de nimic ce ești, tu-ți smântâna ta de pe mămăligă de vagabond, muncește pentru viitorul tău!

Egh... schimbarea nu e nici bună, nici rea. E o durere de măs(e)a cauzată de dentist. Necesară... câteodată.

Nu am dreptul să simt!

Gelozia este cel mai bun mod de a descrie subiectul a ceea ce vreau să exemplific aici, dar există atât de multe alte sentimente și situații ce ar merita menționate... și le voi menționa, desigur. Dar să începem simplu.

Ce simți când ești gelos ? O contradicție, aș spune eu, între ce simți și ce ar trebui să gândești. Simți un flux de nervi combinate cu dezamăgire care vin, parcă, de nicăieri și nu au nici un sens, în mod evident, pentru că gândurile tale-ți spun că nu există nici un motiv pentru care-ar trebui să simți valurile acelea de sentimente stupide. Însă gândurile nu sunt mereu mai puternice decât ceea ce simți, iar gura și acțiunile te iau pe dinainte, după care gândurile te ceartă, iar tu rămâi un proverbial „câmp de bătălie”. Ai înțeles la ce mă refer, nu-i așa ?

Există și alte situații în care simți ceva ce nu ar trebui sau nu ai dreptul să simți deoarece gândurile tale sau ale altora te contrazic, într-un fel sau altul, sau nu ești în poziția de a simți acel ceva. Fie că îți faci griji pentru o anumită persoană, iar instinctele îți spun că acțiunile ei viitoare o vor duce spre ceva rău, însă gândurile-ți spun că nu ai dreptul să decizi ce face respectiva persoană cu viața ei, iar faptele, greșelile și propriile noastre experiențe independente ne întăresc. Deci ce faci ? Te lupți cu tine însuți, iar partea care câștigă e bântuită de fantoma celeilalte părți, care rămâne ca o umbră a triumfului opozantului său.

Simt pentru tine ură, și nu am dreptul să simt asta, pentru că tu faci doar bine mie sau altor persoane. Dar simt ură, și nu știu ce să fac. Să îți arăt în față de simt, sau să afund sentimentul adânc și să-ți vorbesc din punctul de vedere al rațiunii ? Ești o persoană bună, deci ar trebui să te plac, deci să am o oarecare încredere în tine, la limita decenței, evident, și alte lucruri ce vin rațional, când te gândești că placi pe cineva. Dar îl urăști, din fiece motiv. Nu ai dreptul să-l urăști. Ce faci ?

Te iubesc, deși ești o persoană care mă va distruge în cele din urmă, cel puțin așa-mi spun gândurile, însă... ale mele dragi gânduri nu au dreptul să intervină în emoția mea, parcă, nemărginită. Și mă confrunt cu zgomotul altercației dintre aceste două poziții. Un înger rațional și un demon al tentației. Deși poate fi și un înger al emoției și un demon al răcelii (rațiunii). Niciodată nu știi care-i care, nu-i așa ?

Nu am motiv să plâng având în vedere că situația nu mi-a fost favorabilă sau consider că oricum nu am meritat acel lucru pe care l-am pierdut. Deci nu-mi dau dreptul să plâng ca respect pentru mândria mea sau... mă rog, propria-mi persoană. Dar simt nevoia să plâng și să fiu frustrat. Și nu plâng pentru că nu merit, ci pentru că în ciuda a tot, eu chiar îmi doream să se îndeplinească a mea speranță.

Sunt supărat pe tine pentru că nu te-ai comportat așa cum mi-am dorit. Deși tu ai fost tu însuți, iar eu știu asta, și totuși sunt supărat pe tine. Ce fac ? Admit că sunt supărat ? Nu, pentru că nu ai făcut nimic rău, doar te-ai contrazis că fixurile mele, însă chestia asta mă face să simt, cel puțin o perioadă, o avalanșă de emoții negative. Ce fac ?

Și lumea mă critică pentru momentele în care eu chiar vreau să fiu singur.

Cred că majoritatea persoanelor nu prea poartă lupta asta în sinea lor, nu-i așa ? Unii decid direct, fără judecată, fără nimic, doar să urmeze ce gândesc, considerând că emoțiile i-au condus în tot soiul de belele. Alții decid să urmeze ceea ce simt, intuiția conducându-i mult mai departe decât o teorie ce-i ține mereu departe din a se implica cu adevărat în a trăi cu adevărat. Se păstrează într-un univers al literelor și cifrelor și atât.

Câți chiar decid ca acești doi inamici ar trebui să poarte o luptă cu adevărat ? Câți decid, într-un mod mai lent, care din ele ar trebui să câștige ? O judecată dreaptă, aș spune eu.

Eu decid, de regulă, să-mi exprim emoțiile, fie ele corecte sau incorecte. O emoție afundată în adâncuri e una care vine la suprafață cu putere mai târziu și aduce și prieteni cu ea. Iar apoi decid să raționalizez emoția, după ce o consum, și să iau apoi cea mai bună decizie. Nu vor exista mereu persoane care să fie de-acord cu tipul ăsta de comportament, dar hei... „Better to beg apologies than to ask for permission” (- nu știu ce sens are citatul, dar sună amuzant).

Totuși, e însăși ideea: Nu am dreptul să simt, pentru că ale mele gânduri logice contrazic sentimentul. Sau nu am dreptul sau posibilitatea să gândesc sau să cred, sau să nu cred, pentru că emoțiile-mi acoperă toate simțurile. Sau le supraîncarcă. Depinde de caz...

Mă zbat pentru tine (adică pentru mine)

Persoanele simple-ți vor spune să faci orice pentru cei dragi, dar oare la ce se referă când spun asta ? Și apoi apare, mai mereu întrebarea: ,,Merită ?” sau „De ce ?”. Nu cred că-i nimic rău să-ți pui întrebarea asta, nu înseamnă că nu mai ții la ei. Treaba rea constă în eventualele răspunsuri greșite pe care ți le dai, iar ele pot fi... o grămadă și ca să fie și mai aiurea totul, sunt și subiective.

Persoanele complicate îți vor spune să faci ce simți, fie că e rău sau e bine, sau e nimic, bănuiesc, iar pe asta mulți ar putea spune că nu reprezintă o prietenie adevărată, dar... poate chiar o prietenie adevărată este. Să fi mereu real, să faci ce simți, să nu te forțezi să fi pe plac, și totuși, să funcționeze totul ar însemna să fi acceptat așa cum ești. Cel puțin așa merge teoria... exceptând toanele și toate dățile în care pur și simplu nu ești tu (n-ai mâncat snickers). Dar acolo iarăși devine un pic subiectiv totul, și sunt sigur că știi și tu să te mai controlezi în acele situații. Câteodată doar trebuie să nu fi un asshole. Sau măcar să încerci.

Revin, totuși, la prima chestie, pe care tind s-o fac și eu, și nu sunt absolut sigur de ce, mai ales că sfatul meu pentru oricine e ideea numărul 2, pentru că e pasul mai greu, dar mai real pentru cel ce-ți e aproape.

De ce m-aș da peste cap pentru tine ? De ce să te ajut până la punctul în care mie-mi face rău, dar să ignor respectiva durere fizică sau otherwise, doar să-ți fie ție bine ? Pare o stupizenie completă, mai ales că excludem motivele reale și adăugăm explicații nesatisfăcătoare ca și: „Pentru că țin la tine”, „Pentru că vreau să te văd bine”, „Pentru că-mi fac griji”, și lucruri în genul. Nu c-ar fi false, doar... nu spun nimic concret, lumea tot se uită ciudat la tine. Eventual mai și profită, dar hei, nu toți și nu mereu. Anyway...

Unul din chestiile care mă împing în a face treaba asta, pe mine, e singurătatea extremă pe care o simt în mine. Nu mă apuc să explic existența ei, pentru că... da.
Ideea e că simțindu-mă astfel, trag enorm spre afecțiune de orice fel, cu cât mai reală și mai profundă, cu atât mai bine. Dar deseori vei simți nevoia de mai mult, mult mai mult decât are nevoie omul obișnuit, și un refuz pur și simplu nu se acceptă, pentru că simți că te doare. Ca sevrajul unei dependențe de droguri, bănuiesc. Da, nu-i rău exemplul, mai ales că putem face analogia între nevoia acelui mic junkie de a face rost de bani oricum pentru a reuși să-și procure micul său fix și nevoia micului dependent de afecțiune de a face nebunii și de a... nu știu, de a fi mereu de ajutor altor persoane din viața lui, pentru recunoștința și afecțiunea lor ? Nu știu dacă însumez totul, realizezi, încerc și eu să pricep, logic...

Alt motiv e sentimentul de inutilitate în astă societate, find o persoană awkward. Simți că nu ești suficient de bun, din anumite puncte de vedere, așa că tinzi să completezi din alte surse, pe care consideri că te pricepi sau te ține să le faci. Fie că mergi de bună voie spre cineva să-l ajuți la bagaje și cari tu ce-i mai greu, chiar dacă poți fi fizic mai slab ca el, sau te trezești cu noaptea-n cap, absent de somn, doar să întâmpini pe acel cineva drag știind că te va îmbrățișa și va fi happy datorită ție sau... nu am idee, orice presupune un efort îndreptat spre altcineva. Apoi te simți util, că primești un feedback pozitiv la mica ta ispravă, de obicei persoana respectivă find recunoscătoare. Văzându-i-se pe față, fără să zică, evident.

Stima de sine se pune ? Ideea că datorită ție persoana respectivă se descurcă mai bine decât ar fi putut singur, iar astfel se naște hrană pentru ego ? De ce nu.

De ce să nu stai pe fundul tău, deci, și să nu faci nimic semnificativ pentru acel cineva ? Adică nimic fără a primi ceva în schimb, așa cum se întâmplă în ăst comerț care funcționează logic de atâta amar de vreme ? Pentru motivele de mai sus ? Sigur, dar mai sunt și altele, sunt sigur, nu pare a fi deloc complet ce-am zis, dar nici mintea mea, momentan nu pare, așa că mă scuzi.

În cazul meu, ca să fie cât mai însumat ? M-am convins, pe mine, că nu merit să fiu în viața acelei persoane dacă nu reușesc să fiu un sprijin, cu adevărat. M-am convins că asta e cea mai bună chestie pe care știu s-o fac, find absent de povești aventuroase sau din viața de zi cu zi. De entuziasmul de a povesti o chestie banală cât să pară interesantă, sau de pasiuni care să mă consume și pe care să le împărtășesc celorlalți să-i inspir. Nu... am, sau nu știu să am. Nu știu să le utilizez, nu știu care-i motivul sau ideea, pur și simplu m-am convins de ideea asta.

Și ca să fiu un adevărat asshole, recunosc că mă doare când sau dacă nu mi se întoarce favoarea. Mă face să mă gândesc de două ori de ce fac o chestie. Bine... există persoane în viața mea care fac mai multe pentru mine decât fac eu pentru ei, din fel și fel de puncte de vedere, nu uit :). Momentan mă plâng, strict de cealaltă parte a bănuțului, și nu trebuie, neapărat, să vorbesc de mine, că fiecare din noi s-a confruntat cu dilema asta, în acel moment de frământare când te așteptai să sară acel cineva pentru tine, în ajutor și doar ți-a întors spatele. Poate a avut motive reale, poate nu meritai și poate nu trebuia să te aștepți la ceva în schimb pentru ce ai făcut sau faci tu. Să-ți regândești motivele pentru care ajuți o persoană dragă. Unele menționate mai sus.

Dar doare pe moment, e o situație sensibilă și îți dai seama că ești impulsiv, până apuci să gândești, un pic. Și apoi se poate sau nu să ți se schimbe părerea. De regulă da, rareori nu.

Și tot nu-mi dă pace întrebarea: De ce să muți munții din loc pentru cineva care nu face decât să se ascundă după ei ? Nu e o întrebare ironică, e legitimă. De ce sau de ce nu ar trebui să faci asta ? O faci pentru ceva în schimb, sau pentru enigmaticul „Țin la tine” ? O faci pentru afecțiune, sau pentru a-ți hrăni egoul cu recunoștința lor ? Sau e alt motiv ascuns ? Care e ? Vreau să știu de ce sunt prost și fals că fac lucrurile astea pentru motive egoiste, sau de ce sunt un prieten adevărat și un tip ok pentru că fac chestiile astea fără motive egoiste ?

... dar mai mult de-atât, de ce nu mă pot opri ? Câteodată vreau să mă opresc. Și lumea-mi va spune: Ok, fă-o. De ce continui ? Doar stop.

Nu știu să stop. Nu apreciez refuzul, mă simt respins. Am nevoie de asta, e drog. Privează-mă și... cine știe ce se întâmplă. Nu ți-ar plăcea să mă vezi în sevraj.

Pagină de jurnal nr. 9

Mă simt atât de singur... și am atâtea probleme în a realiza de ce simt asta, mai exact. Unele chestii sunt absolut evidente, iar câteva din ele sunt în totalitate vina mea, iar altele nu sunt atât de evidente, pentru că uneori ar trebui să nu mă simt singur, și totuși... nu scap de acel sentiment.

Și, ironic, stau și mă izolez singur, parcă pentru a mă regăsi pe mine. Parcă pentru a încerca să merg pe ideea aia că tu ești alături de tine, tu ar trebui să te iubești pe tine și tu te ajuți singur și-ți ții companie. Nici n-am idee dacă să-l numesc bullshit total sau nu, poate e ceva de chestia asta, dar... deocamdată am impresia că nu.

Uneori am companie. Nu reală, virtuală, evident, dar există acolo, și pentru momente scurte reușesc să nu mă simt singur. În acele momente, nu sunt sigur, dar... cred că cel ce-mi ține companie, vrea, nu vrea, intenționat sau nu, îmi dă voie în mintea lui. Ori asta, ori mă forțez eu acolo, fără să realizeze prima dată, nici n-am idee. Și apoi pot privi toate acele gânduri ascunse, să le sortez, dacă mi se dă voie, să le numesc, să le pricep. Și e drăguț, parcă avem o legătură, iar celelalte persoane nu s-au simțit niciodată (din câte-mi amintesc) rău, din cauza asta. Îmi imaginez că e o oarecare eliberare ca cineva să te poată înțelege astfel, și să reușească să-ți ofere un insight specific acelor gânduri și acelor circumstanțe. Că apoi oricine poate să-ți dea un sfat, asupra unei chestii anume, însă doar cei ce te înțeleg cu adevărat pot lega și circumstanțele și experiențele tale de acea chestie să știe ce merge la tine și ce nu. Ce accepți și ce nu. Și mai ales... la ce te-ai gândit deja și la ce nu.

Îmi imaginez că e foarte plăcut... îmi imaginez. Nu c-aș știi cum e asta.

Și de ce nu știu ? Nu-s un om special, nu fac decât să încerc din răsputeri, nu știu de ce. Îmi place, e ceva ce... nu știu, prind repede, o utilitate a mea, un mod de a nu fi... doar încă o oaie în turmă. Asta nu e neapărat ceva special, nu ? Sau poate sunt o oaie, una neagră. Mă rog...

Poate nu știu pentru că nu dau voie ? Nu cedez sub nici o formă ? Sau nu am găsit o persoană care să mă facă să cedez cu adevărat ? Sau dacă am găsit, poate nu se riscă ea ? Care-i răspunsul ?

De ce am rămas, în continuare, la ideea că nu mă înțelege nimeni cu adevărat ? De ce bag bețe în roate ? Vreau să fiu înțeles, dar nu vreau. Ba vreau, doar nu vreau să fiu judecat, pentru că sunt lucruri importante pentru mine, iar dacă acelea sunt judecate, nu cred c-aș reacționa frumos.

Și e atât de penibil să stau doar închis în casă și să nu fac nimic util, decât să merg în singurul loc care-mi permite să supraviețuiesc. Și să mă agăț de activități triviale pe internet care să-mi provoace interes câtuși de puțin să zic că mi-a trecut și mie timpul...

Și nu ies, pentru că ... nu știu.

Obișnuiam să ies. Să mă mulez după persoane, pentru că nimeni nu se mula după mine. În afară de un tip, cu care discutam chestii care chiar îmi plăceau, din punctul de vedere care mie chiar îmi plăcea cu adevărat, până ne-am distanțat dintr-un motiv sau altul și gata. Ne înțelegeam, mă numea fascinant prin modul alternativ prin care priveam toate banalitățile și prin jocul punctelor de vedere care transformau chiar și un sentiment banal într-o întreagă experiență. Ah, îmi place să fiu lăudat astfel.

Mi-e dor de discuții profunde, vreau asemenea discuții care chiar să-mi pună mintea în mișcare, să simt că stau cu adevărat în compania cuiva. Mi-e dor de orice tip de profunzime, simt că n-am mai avut asta de nu mai țin minte. E ușor să sun pe cineva, să întreb cum i-a fost ziua, să-mi spună și apoi... ce urmează ?

Hai să discutăm despre stelele de pe cer, despre dubiile pe care le ai asupra viitorului și asupra unor decizii pe care acum le regândești. Să discutăm despre părerea pe care-o ai despre faptul că o urăști pe... sora ta, sau pe verișorul tău, pentru ceva ce face, ce ți se pare că te deranjează și să facem din asta o întreagă discuție introspectivă.

Nu pot...

Mai bine povestește-mi cum a prins câinele tău discul ăla în dinți și să râdem pe tema asta, și apoi să-ți povestesc și eu cum... am stat în pat și n-am făcut nimic.

... deși m-am gândit la lucruri foarte interesante, din punctul meu de vedere, dar. Mnu, nu e nimic interesant, general vorbind. E okay, mai povestește-mi despre câinele tău.

Și mă plâng. Scot afară, e ceva rău în asta ? Mă plâng și gata...

De vorbă cu un psiholog - Contemplând suicidul

Nu are nici un fel de sens. Nu am nici un viitor la care să fiu mândru să mă uit, sau măcar vreun prezent din cauza căruia să zâmbesc. Încerc de atâta amar de timp, atâtea șanse ratate acumulate în starea asta ce mă ucide. Nu... nu mă ucide, mă înjunghie în așa hal încât o moarte rapidă pare a aduce pace. Singura mea speranță e să mă uit constant în bara de internet, poate, poate primesc o notificare ce-mi spune că mi-a scris cineva, din mormântul patului meu, protejat de ai mei patru pereți de răceala tuturor celorlalți, ținându-mi de cald doar cu propriul meu corp. Singurătate... parcă mă simt în spațiu, sufocându-mă încet, dar nu pentru că n-aș avea aer, ci mai degrabă pentru că n-aș vedea nimic. Nici stele, nici Pământ, nici nimic. Îți poți imagina agonia ? Calmul de pe fața ta spune că nu.  

Nimic nu are sens și nici nu va avea. Preconcepția asta a oamenilor dictează că fără un sens,  nu ai voie să aparții, iar asta nu va fi niciodată adevărat. Cât timp nu ești capabil să înțelegi că de mers înapoi este absolut imposibil, iar să mergi înainte e la fel de imposibil. Ai mult mai multe direcții de-atât în care să mergi, și niciuna din ele nu duce doar înainte. Imaginează-ți un semi cerc. Fiecare grad al lui e o direcție pe care-o poți lua, oricând, iar una luată deschide alt semicerc și tot așa, cu posibilități infinite. 

Nu prea văd relevanța atâtor sensuri. Nu știi unde duce niciunul, tot pierdut ești, iar alegând unul și deschizându-ți-se atâtea așa-zise oportunități, majoritatea cu capabilitatea de eșec, nu văd de ce ești mai puțin pierdut decât ai fost oricum atunci când ai început drumul. Privirea îmi e încețoșată, nu văd bine. Nu văd pe unde e mai bine s-o iau. Picioarele mă dor, nu știu, nu mă mai pot întoarce înapoi dacă o iau de mai multe ori greșit. Deja ratat direcția mai mult decât mă așteptam vreodată. Nu mă pot ghida singur! Sunt singur, și simt că doar eu mă simt singur. Doar eu sunt singur... nu mai există altcineva.

Știi, toată lumea se simte singură în momente din viața lor. Fiecare suflet pierdut se închide în acei 4 pereți proprii gândindu-se la același lucru ca și tine, chiar dacă pare greu de crezut, iar stând între cei 4 pereți nu ajungi niciunde mai aproape de un alt suflet drag, nu-i așa ? 


Atunci bănuiesc c-am înțeles parte din problemă. Când îmi fac curaj să ies, ies degeaba pentru că majoritatea persoanelor cu care mi-aș dori să-mi petrec timpul, pe care nu le cunosc, evident, sunt închise în casă și nu am cum să dau de ele, tocmai că se izolează, iar eu stau și acumulez „inimă grea” și pierd pic cu pic din speranță, căutând aiurea. Sigur, mereu găsesc mai multă speranță dacă tot stai și găsești teorii prin care poți fi fericit, dar și asta devine aiurea și stupid. Tu vorbești să mergi pe „câmpul de bătălie” să riști să încasezi gloanțe. Iar eu mă imaginez a fi deja plin de „găuri”, dar asumându-mi același risc. Serios ?   

Te văd o persoană inteligentă. Știi să tragi concluzii în mod inteligent bazându-te pe ipotezele pe care le primești. De ce, totuși, tragi concluzii bazându-te pe durerea pe care-o simți ? 

Nu fac mereu asta. Deseori încerc să ignor ceea ce simt și să merg logic... pe cât de greu mi-ar fi să ies pe-afară, de unul singur, pentru că „uite, ăla e considerat prea ciudat să ieși cu el, nici n-aș știi cum să mă apropii de el, doamne... unde-a crescut ?”, merg singur, contemplez, mă liniștesc, privesc cerul, pomii ... mă rog, cel puțin îi priveam, că acum vine toamna și totul moare în jurul meu. Poate de-asta mă simt așa trist ? Ar fi penibil. Starea mea ținută în sus o vară întreagă din pricina unei priveliști verzi. Mă rog. La finele logicii mele, ajung mereu în cameră, singur, seara și ce se întâmplă ? Îmi vine să mor, literalmente, să mor, find animat doar de cuvintele calde de pe un ecran, provenit de la cineva care, poate, nu pricepe în totalitate ce se întâmplă, dar de departe, face ce poate. 

Pentru tine nu-i ușor să fi optimist, asta se vede clar. Totuși, hai să abordăm problema din alt unghi. Spre exemplu, ce faci să te simți util ? Adică, ce faci să simți că ești bun la ceva ? La ce ești tu bun, de fapt ? ... 

Hm. Îmi place să vorbesc cu oamenii. Să... intru în mintea lor, să ofer mai multe perspective problemelor lor și să ajung, alături de ei, la mai multe soluții posibile care să le ofere speranță. Dar știi, nimeni nu face așa cu mine, e aiurea. Mă rog, când reușesc, îmi face plăcere, îmi ajută stima de sine și egoul, pe ideea că fac ceva ce nu poate face chiar oricine, și bănuiesc că orice om ar trebui să aibă așa ceva, nu ? Dar... nu-mi spune să fac doar chestia asta, nu-mi ajunge. Adică gândește-te un pic, să-ți petreci tot timpul făcând chestia asta, ție ce-ți iese ? Cine-ți întoarce favoarea astfel ? Nici naiba... toată lumea vine la tine și cel mult îți poate spune să „mai ieși pe-afară” sau „să-ți mai faci și tu prieteni, să nu stai ca o legumă”. Merci, ești genial, de ce dracu nu m-am gândit la asta ?” 

Sigur, înțeleg punctul de vedere, dar ai putea alege să faci lucrul ăsta din alt unghi, nu ? Adică... gândește-te, ai auzit, spre exemplu de „Suicide Hotline” ? Știi tu, când lumea tristă te poate suna, random, să poată sta de vorbă cu tine, pur și simplu, aflându-se în situații cu adevărat disperate ? Ai putea contribui la asta. Plus de asta, ai putea încerca o facultate de psihologie, poate ? Și nu numai atât, ai putea încerca anumite cursuri de calificare, sau lucruri asemănătoare care să te pregătească mai bine de meseria asta, sau orice legat de asta. Poți încerca, sunt sigur c-ai fi susținut. Poate nu pe cât de susținut îți dorești tu, să te împingă cu totul de la spate, să te asigure că vei face 100% treaba asta, dar... hei, fiecare după cât îi permite propria viață, nu ? 

Sigur... știi, tocmai ieri... îmi imaginam că nu am nici un fel de viitor. Tocmai ieri... îmi imaginam că nu are sens să mai încerc nimic. Oricum toată lumea care mă cunoaște cu adevărat, pleacă de lângă mine, iar eu, ca disperatul, îi împing și mai tare de lângă mine plângându-mă de lucrul ăsta. Mă gândesc că sunt atât de singur că n-aș putea reuși să fac nimic semnificativ cu viața mea, find blestemat să asist la succesele tuturor prietenilor sau cunoscuților, eu încurajându-i, dar rămânând în urmă, și mă gândeam... serios, are rost ? Mi-ar duce cineva lipsa, cu adevărat ? Un „dead-beat” ce oricum stă închis în casă și nu se sinchisește să facă nimic util, de la care s-ar aștepta toată lumea să-ți ia zilele, că apoi oamenii ăștia fac asta, de regulă, deci nici o mirare acolo. Dar... hm. 
Știi care-i lucrul care mă enervează cel mai tare la speranța pe care mi-ai dat-o momentan ? Nu c-ar fi prima dată când reușesc să pun mâna pe așa ceva, deci zic din experiență: faptul că e ceva ce-mi poate fi luat, sau pot pierde eu, din propria comoditate, sau alte scuze care pot apărea pe drum, iar când se întâmplă asta, mi-e frică de ce se poate întâmpla. Și... recunosc, sunt un leneș, de multe ori. Un comod, adică, pare mai potrivit, și mă gândesc că de-ar exista o cale care să mă oblige să nu mă abat de la drum, ar fi drăguț, dar nu există așa ceva, nu ?  

Gândește-te că, da... sigur, mergi la muncă, te plictisești, și mai rău de-atât, nu ai la ce să te întorci acasă. Și înțeleg cât de rece poate părea sentimentul ăsta. Mai degrabă să te întorci la o persoană pe care-o urăști, decât niciuna, însă există modalități alternative de a-ți ridica moralul, după cum ți-am enumerat câteva mai devreme și, spre deosebire de tine care pari atras de persoane în nevoie de ajutor, majoritatea celorlalte persoane se feresc, pe cât posibil, poate pentru că nu se simt capabili să facă o diferență, sau doar pare o responsabilitate în plus, de care n-au nevoie, sau altă explicație. Faptul că tu arăți tare și clar că ai nevoie constantă de ajutor, reprezinți o responsabilitate, nu un sprijin, așa cum ai vrea tu să te identifici. Deci induci oamenii în eroare, nu ?
Eu zic că vei reuși, la modul cel mai serios. Nu 100%, dar îți vei ridica procentele de fericire, sunt sigur. Doar încearcă... fii voluntar, ajută persoane în situații similare cu a ta, pregătește-te de o facultate, investește în tine, pentru că nu e nimic mai atractiv pentru celelalte persoane decât asta. 

 Și mai vorbim, evident :).

Hai să ne certăm

Urăsc să mă cert, mereu am urât chestia asta. Nu vă înțelegi, oameni (ne)buni ce sunteți, cum se face că unii dintre voi vă certați chiar și din plictiseală ? Sau mai ales din acel motiv...

Gândește-te un pic la ideea că acest „obicei” se întâmplă în momente tensionate, iar în asemenea momente, juma din cuvintele care îți ies pe gură nu sunt ceea ce simți cu adevărat, ci chestii pervertite de gândurile negre pe care le ai, că deh, ce nu e logic în asta ? Totul e logic.

Deci de ce ai alege să spui niște căcaturi, pe care, în mod normal, nici nu le simți cu adevărat ? Sau căcaturi pe care nu le-ai face în general ? Ca și: „Nu vreau să te mai văd vreodată!” Și tu în capul tău nici măcar nu plănuiești asta, dar... cum sună asta pentru cel la care ții ? Zi-mi... te gândești ? Nuuu, nu te gândești, ești prea ocupat să fi prost și să arunci cu căcat.

Okay, nu mai repet cuvântul ăla.

Unii oameni spun că e ca o formă de eliberare, să te cerți, deși formă de eliberare e să și mergi la baie să... mm... am zis că nu mai repet.

Ce-ar fi să încerci alte „sporturi” care implică și alte persoane și să vă distrați împreună ? Știi, și alea consumă energie... și în loc să te cerți cu oameni, mai bine te plângi lor, sau oamenilor apropiați. Că de-aia-s apropiați, să te plângi lor (și altele).

Acum o să-ți zic metoda mea de a nu mă certa cu nimeni, pentru că, evident, am una, și evident, e ciudată și implică mult autocontrol și gândire, pentru că... Adi.

Mă enervez foarte des, de felul meu, pe lucruri nesemnificative, de cele mai multe ori, pentru că așa-i omul, datorită emoțiilor. Și se întâmplă. Și apoi, având nervii respectivi, mai face o persoană o chestie pentru care nu te-ai enerva, în mod normal, chiar dacă te-ar deranja, dar atunci ești nervos și îți vine să-i zici toate lucrurile tâmpite din lume, altfel simți că explodezi.

Eu n-o fac. Eu tac, pentru că știu că nu voi exploda. Eu mă retrag, pentru că nu avem doar o zi de trăit, ci mai mulți ani, sau cel puțin sper și eu că mai trăiesc câțiva ani. Apoi îmi fac scenarii în minte (chestia mea preferată ever) cu ce ți-aș putea spune, și știi ce se întâmplă atunci ? Îmi imaginez că-ți zic chestii aiurea și am și șansa să-mi dau singur peste gură (mental, că nu deschid gura) să retrag ce-am zis, ș tot așa o vreme, mă gândesc, în cuvinte la motivele pentru care sunt enervat, raționalizez totul, apoi vorbesc cu tine. Știi ce se întâmplă atunci ? Sunt capabil, cât de cât, să-ți spun exact ce trebuie ca să fie o discuție productivă pentru amândoi, sau cel puțin pentru mine, depinde cât contezi pentru mine. Asta fac eu. Știi de ce ? Nu știi, nu ? Ți se pare că ce-am zis aici e ceva stupid și prea complicat și n-are rost.

Pentru că îmi pasă de cum te rănesc, idiotule (asta dacă țin la tine). Îmi pasă dacă zic o chestie, mai ales dacă nici măcar nu e adevărată, ci doar născută din smoala aia din sufletul tău. Deci de ce-ar trebui să-ți spun chestia aia ? Ar trebui să-ți descriu ce simt, mai degrabă, să știi și tu, să mă poți îmbrățișa, nu știu, nu să formulez ceva ce știu că te-ar răni și tu apoi cum să reacționezi ? Mda.

Deși, deseori am atâtea sentimente negative în mine, că prefer să-mi petrec majoritatea timpului singur... sau eventual să încep un sport extrem.

Măștile sunt drăguțe

Una din noile mele plăceri e să iau o chestie comună pe care-o șeruiești tu la nimereală pe nu știu unde și ești inspirat/ă de cât de multă dreptate are, vai de mine... e un geniu, are dreptate! Oamenii care poartă măști sunt niște dobitoci, falși, dezgustători ce merită să moară și sper să pot avea eu parte la exterminarea lor! Muriți cu toțiiii!!!

... m-am calmat

Mm.. nu, nu-i adevărat, e o prostie, fii inteligent și mai gândește-te un pic, nu porni la masacru, încă, din moment ce și tu porți mască, iar dacă nu, îmi pare rău pentru tine, nu știu cum supraviețuiești în societate și mai mult de-atât, nu pricep cum te dezvolți ca persoană.

Ceeee, despre ce vorbesc ? Nu mai purta măști bă, ce dracu, cum pot avea încredere în tine dacă nu ești real cu mine ?

Frate, dacă-s mereu real cu tine, unde mai e rostul încrederii ? Nici nu mai e nevoie, din moment ce nu mai las loc de un dubiu, unde să-mi acorzi mie „za benefit of the doubt”. Are sens ? Are ? Are are are are are

În fine, până la urmă ar trebui să ai încredere într-un prieten, gen, că îți dorește doar binele, chiar dacă poate îți ascunde chestii, fie din motive benefice pentru tine, sau benefice pentru sine, find o persoană mai, nu știu... închisă ? Există oameni d-ăia, să știi, și nu ajung oameni falși, ce bagă cuțitul pe la spate și așa mai departe. Mă rog, nu toți. Eeh, asta-i altă poveste.

De ce, mă rog, poartă oamenii măștile alea ? Primul răspuns care vine fiecăruia în minte are legătură cu apărarea, nu-i așa ? Deci dacă te aperi ești fals ? Uhm... teoretic, sigur, pentru că dacă unei persoane îi vine să te atace, mai bine să nu te cunoască și să nu atingă corzi sensibile, nu ? Și la cum știm că oamenii vor ataca pe cam oricine din orice fel de motiv care-i face să se simtă superiori într-un fel sau altul, deja ideea de a nu fi chiar atât de cunoscut devine destul de atractivă, dar hei, asta e părerea mea.

Okay, toate bune știute până acuma. În cazul în care m-ai subestimat pe ideea că repet chestii pe care le știe toată lumea, uite o idee nouă. Propriul meu stil de autodezvoltare.

Ce-ar fi dacă aș folosi o mască pe ideea de a învăța din ea ? Sau pe ideea de a învăța să mă comport altfel, cumva... anume. Știi tu, să renunț la impulsivitate, la ideea de „grudge” asupra persoanelor, la frica de anumite situații și așa mai departe.
Cum fac asta ? În mare, îmi pun masca și devin persoana aia, din toate punctele de vedere. Adică... spre exemplu, când eram mai micuț, eram un puști super awkward ce se înstrăina de toată lumea, în mare parte. Mare surpriză. Toți mă cam luau la mișto, pentru că era și ușor să faci asta, eu nu ripostam, n-aveam idee cum, eram într-un impas complet pe ideea că nu înțelegeam ce se întâmplă. Aveam nevoie să înțeleg ce se întâmplă, gândeam mult, mereu gândesc mult, asta e. Și primul meu instinct, evident, a fost să-i urăsc, dar... nu pe ei, personal, neapărat, ci toate persoanele ca și ei. Îți dai seama c-am ajuns să urăsc mare parte din populația lumii. Pe lângă asta, simțindu-mă și singur, mă întorceam foarte mult la mine, la persoana mea, la cum sunt eu și inițial mă gândeam că fac eu ceva rău, sunt cumva rău. M-am gândit mult timp la asta, dar în același timp mă gândeam că aș vrea să fiu oricum, dar nu ca ei. Oricum... dar chiar nu ca ei, niciodată ca ei. Dacă ei îmi provocau repulsie, nu era okay să-mi provoc singur repulsie mai apoi. Evident că am avut multe momente în genul, oricum, dar încercam și eu, mnah.

Apoi eram fascinat de anumite persoane, fie ele reale, sau din cărți, sau de pe la știri, sau de oriunde le priveam... cel mai mult din poveștile oamenilor, când vorbeau de cei buni, cu suflet mare, calzi, calmi, etc. Îmi surâdea ideea și am zis că vreau și eu. Dar eu nu eram așa, nu eram calm, nici cald, eram rece, într-un colț, într-o stare continuă de anxietate. Deci... ce-am făcut ? Ei bine, știam că nu voi reuși să-mi însușesc toate caracteristicile alea grozave pe care mi le imaginam, dar poate câte una odată ? Așa că începeam să mă comport ca atare. Deși eram anxios mereu, mă purtam ca și cum eram calm, și încet, încet reușeam să arăt că sunt. Stai să vezi că în timp începeam să înțeleg și cum să fiu calm pe bune și mi-a ieșit tot mai bine până a devenit un stil de viață. Acum sunt happy că sunt calm.

Înțelegi exemplul ? A început ca o mască, am plasat-o strategic pe moaca mea, iar în timp s-a integrat cu pielea mea și mi-a adus un beneficiu.

În zilele de astăzi folosesc conceptul ca să-mi reduc impulsivitatea. Nu-mi iese mereu, dar merge, totuși. Ca atunci când am toane și nu-mi doresc să ies pe-afară sau să fac ceva cu cineva, mă gândesc că logic vorbind mi-ar prinde bine în cele din urmă, și pun masca aia pe moacă, iar în momentul în care devin persoana aia căruia-i place activitatea, sunt atent la mine și la ce fac, la cum se comportă ceilalți cu mine în timpul ăsta. Toate efectele, chiar... și învăț despre ... tot.

Bine, încep să mă exprim de numai eu înțeleg.

E ca și cum înveți și admiri o persoană care are ceva ce-ți dorești, numai că persoana aia o aplici asupra moacei tale sub formă de mască și trăiești lucrurile alea, ca apoi să înveți din ele să te ajute să atingi.. știi tu, nivelul la care vrei să ajungi, legat de... mască. Da, m-am încurcat.

Să zicem că-s nervos pe o chestie banală, și brusc realizez asta, chiar înainte să mă descarc pe cineva nevinovat. Ignor complet starea aia, pun masca de om calm, și în timp ce se întâmplă asta, de la un moment dat, încep să nu mai fierb atât de tare și să realizez câteva din motivele pentru care sunt nervos cu adevărat, cum ar fi toanele, sau faptul că mă simt frustrat de ceva vreme din cauza a altceva. Apoi trec ușor la starea mea reală și... dacă am cu cine vorbi despre, vorbesc despre, dar nu mai arunc cu lucruri, nici nu mai zic prostii, că deja am un pic de control asupra situației. Înțeleeeegi ? Te rog înțelege, eu nu mai am control asupra subiectului, e prea complicat.

Mereu voi folosi caracteristici false ale mele față de oameni random. Nu văd de ce-aș arăta ce simt cu adevărat din moment ce poate nu-s capabil să pun situația în așa fel încât ei să înțeleagă din prima și să nu mă judece random ca apoi să ies eu rău din asta și mai știu eu cum, pentru că vorbești interpretabil iar oamenii interpretează. Măștile sunt sănătoase. Atât.

Boys being boys

Încep prin a spune că am un mare respect față de oamenii cu potențial intelectual. Îmi plac oamenii inteligenți, mereu mi-au plăcut, într-un fel sau altul. Inițial i-am admirat și încercam să-i copiez, în ascuns, bineînțeles... că încercam să mă pricep și eu în a da sfaturi medicale, sau în a mă pricepe la chestii juridice, la electronice, la orice părea complicat și interesant. Am dat-o-n bară cu multe, dar asta deja e altă poveste, și pe lângă asta... e irelevantă.

Ce-am aflat mai târziu e că îmi plac fetele inteligente. Bine, nu doar în sens de admirație, ci în alte feluri mai... așa, știi tu. Deși dacă stai să mă întrebi de ce, și de ce nu aleg fete mai prostuțe, mai... naive, n-aș putea să-ți răspund. Logic vorbind ar fi mai ușor de prostit și de manipulat și aș putea, probabil, luând după logica băieților de astăzi, să-mi satisfac toate poftele ce... se pot satisface lângă o domnișoară. Dar ce pot spune, probabil am rămas cu admirația față de oameni inteligenți, iar acum simt nevoia de o provocare, mereu, iar când vine vorba de o prietenă, sau așa, situația rămâne aceeași.

Ce fac atunci când găsesc o fată cu potențial ? Mă bag în vorbă, bineînțeles. Ce vreau să știu prima dată ? Dacă e inteligentă. Cum fac asta ? Întrebări capcană subtile, bineînțeles. Alea sunt mereu amuzante, și le poți mula după orice fel de subiect. Adică pui o întrebare, iar răspunsul ei, aparent banal, îți va spune ceva specific despre dânsa, fără să fie nevoie să întrebi direct, poate jenând-o sau făcând-o să se simtă constrânsă într-un fel sau altul. Așa e win-win, din punctul meu de vedere. Cum trece testul ? De regulă dacă se prinde de faptul că-s întrebări capcană, atunci nota e 10, dar și dacă nu, tot e okay. Poate dovedi mai târziu că poate da răspunsuri inteligente fără să-i pese dacă e sub vreun test sau nu.

Apropo, hai să nu ne judecăm pripit acum. Și tu faci la fel, în diferite ocazii, iar dacă nu din punctul ăsta de vedere, din alte puncte și nu mi se pare ceva atât de rău. Orice om are nevoie să judece o persoană, pic cu pic, iar nu trag concluzii pripite, decât dacă observ din start că pasiunile domnișoarei sunt departe de o cultură cât de cât bine definită.

A trecut testul. Sunt încântat. De ce sunt încântat ? Nu știu, îmi satisface așteptările sau chiar le depășește. Ce fac mai departe ? Exact ce-am făcut inițial, și chiar mai mult legat de acest sens. Încep subiecte și cer părerea în mod subtil. Nu e relevant dacă am nevoie de părerea ei sau nu, ci sunt doar curios de ce-ar răspunde și cum ar fi diferit față de ce gândesc eu, sau cum s-ar raporta răspunsul acesteia la personalitatea și caracterul său. Sunt tone de informații de aflat, iar mie-mi place să le aflu pe toate. E o pasiune.

Deci ce vreau de la o fată până-n punctul ăsta ? Să țină pasul cu mine sau să mă depășească. De ce să mă depășească ? Ca să-mi pot intra în rolul de prădător s-o urmăresc. Ce se întâmplă dacă o prind ? În primul rând, sper ca asta să nu se întâmple vreodată, iar dacă e pe punctul să se întâmple, ca o pisică respectoasă, îi ofer șanse să fugă mai departe ca să-mi pot relua jocul. Se împiedică constant ? Eh... dezamăgitor. O scot din joc rapid și mergem mai departe. Simplu, nu ?

Sunt un om rău și rece, știu, nu mă mai complimenta atât, roșesc.

Care-i ideea cu tot ce spun aici, până la urmă ? Hm... sunt de-acord că fetele trebuie impresionate pentru a fi cucerite. Mereu va fi așa, din punctul meu de vedere, însă în acest punct al meu, vom implica doar fetele inteligente, pentru că... pe ele le prefer eu, de regulă, și pentru că e blogul meu, deci argumentul tău e invalid.
O fată inteligentă, bănuiesc că e impresionabilă tot prin inteligență, nu-i așa ? Și când zic asta, nu mă refer la câte știi tu despre ceva, sau altceva, ci felul în care-ți joci cărțile atunci când exemplifici acel ceva și altceva. Un hardisck bunicel nu prea face treabă bună fără o putere de procesare bună, bănuiesc.

... acum, ia un băiat tipic, probabil virgin, iar dacă nu, unul care și-ar dori să și-o tragă, ăsta find unul din scopurile sale principale. Vine la o fată-n genul, și știe și el din instinct că tre s-o impresioneze, nu ? Cum face asta ? Basic way: Masculinitate de bază. Apropouri simpliste legate de sex, pentru că asta-ți dorești și toate celelalte apropouri ar suna prea fals, probabil. Insistență legată de dorința sa de a se apropia de tine, pentru că, de regulă, sexul e ceva fizic, iar fizicul necesită apropiere, iar obișnuita „cafea” sau „film” mereu vor intra în discuție, iar când asta se întâmplă, ce înțelege „victima” despre situație ? Că tipul ar vrea să i-o tragă. Ce altceva înțelege ? Că o consideră faină, bună și ar merge odată... de două ori, dacă-i suficient de sălbatică și etc. Altceva ce discerne ? Mm.. nu știu, mai e și altceva ?

Fetele, la fel ca și băieții, sunt oameni, nu sunt niște victime. Nu neapărat, cel puțin. Și acestea pot fi prădători, după caz și după puncte de vedere, dar sunt oameni, și la fel ca oricine, gândesc, au idei, valori, principii, și au nevoie să fie impresionate. Cum ?

Aici devine complicat. Fiecare persoană are propriul ei fel de a fi, nu-i așa ? Așa e. Domnișoarele nu fac excepție, deci asta înseamnă că această persoană are nevoie să fie cunoscută, în primul rând, pentru a vedea cum poate fi impresionată. Și cum se face asta ? Păi... întrebări, capcană, dacă ești cât de cât inteligent și ai tact. Vrei să afli despre ce fel de băieți îi plac, din punctul de vedere al caracterului ? Poți aduce în discuție alt tip, pe care l-ai cunoscut tu recent, sau demult, pe care să-l pui într-o situație similară subiectului prezent și să vorbești ușor despre caracterul său. În general, ea va comenta situația, iar comentariile sale vor spune o grămadă de chestii despre ce-i place sau nu la el. Nu ? Apoi poți adăuga, ca fapt divers, despre caracterul tău, fără să faci referire la ea, în vreun fel, pentru că momentan discutați despre tine, iar ea, dacă admiră discuția, cât de cât, va continua să comenteze referitor la ce spui tu. Discuția ia amploare, și tu începi să zgârii suprafața a ceea ce înseamnă „ea”.

Nu-i așa ușor, nu ? Să vrei să cunoști cu adevărat o persoană, o fată... fără să te gândești la modalități de a i-o trage rapid. Bine, cu toții avem nevoi, bineînțeles, oricine are nevoie de sex din când în când, iar când duci lipsă mai mult timp de el, poate te poți reduce și la a face asta cu cineva la nimereală, dar chiar și în cazul asta, mă îndoiesc că persoana în cauză nu și-ar dori să fie băgată în seamă cât de cât. Pentru că atunci când te gândești la trupul ei, la toate formele, de fapt te gândești la trupul tău și la toate senzațiile care pe care le simți datorită imaginației tale și... poate a trupului ei, dacă ai noroc să-i intri în pantaloni, dar ea nu mai prea are relevanță aici, ci doar sexul în sine. Ideea de a-ți satisface tu „mâncărimea” aia.

Părerea mea ? Toată lumea are nevoie de un anume cineva în viața lor, iar prin acel anume cineva mă refer la cineva permanent, și nu începi chestia asta gândindu-te la ce nevoi ai tu, făcând total abstracție de persoana ei, pentru că așa nu ai idee cu cine te bagi în pat și apoi gândește-te la consecințe.

Greu, hm ?

Din păcate cam toate domnișoarele sunt abordate astfel și se simt date la o parte complet, observând simpla lor „nevoie” și cam atât, iar chestia asta le face să se simtă... nu știu, neimportante ? Poate ăla-i cuvântul potrivit. Dar apoi când doi oameni fac un one night stand, nu cred că vreunul din ei e important pentru celălalt, ci mai degrabă sexul în sine e subiectul principal acolo, și nu-mi imaginez că nu e posibil să dai de înțeles unei tipe că vrei doar să i-o tragi și cam atât, iar ea să nu accepte. Oricine are un libido, dar apoi cred că trebuie să menționez că până acum am vorbit despre o relație cât de cât... mai lungă, cu o persoană și felul în care acestea se destramă mai devreme sau mai târziu. Au pornit de la ceva greșit și s-au clădit, din start, aiurea.

Ironic e că în ziua de astăzi, dacă poți convinge o fată că nu vrei, neapărat, o relație cu ea, ai cele mai multe șanse să ai o relație cu ea, ceea ce e atât de ironic că nu-ți pot explica. Serios, n-aș putea, n-am idee, deocamdată.

Pentru că dacă nu vrei sex, atunci vrei altceva, iar altceva presupune s-o cunoști, iar persoana ei devine relevantă în situația asta, ceea ce face totul mai atractiv, îmi imaginez.

But boys will be boys... 

Melancolia mea frumoasă...

Când toți norii de pe cer mă apasă cu profunzimea lor închisă la culoare, tu, melancolie, nu mă vei părăsi niciodată. La fel ca și apropierea și căldura unui prieten, sau a dragostei mele, vei fi alături de mine umplându-mă cu acel sentiment după care voi râvni toată viața, dar al cărui nume l-am uitat de prea mult timp.

Niciodată n-am reușit să explic altcuiva decât mie ce înseamnă cu adevărat melancolia și de ce-mi place să mă afund în ea câteodată, cu toate sentimentele mele.

Imaginează-ți când compui o melodie care, cum spui tu, vine din suflet, sau când versurile se aștern pe foaie la fel ca și frunzele pe asfalt, dintr-un copac ce moare. Una după alta, parcă fără sfârșit. Cred că asta înseamnă pentru mine melancolia.

Cred că e drogul meu personal, altfel nu-mi explic de ce urăsc versiunea sintetică a lor.  Cred că e versiunea mai închisă la culoare a sentimentului pe care-l ai când cineva la care ții cu adevărat reușește să se facă simțit aproape de tine. Cred că e... propria mea euforie întunecată și o iubire egoistă și profundă ce-mi stă aproape de dinainte să-mi pot găsi chiar și prima amintire.

Ea nu m-a făcut vreodată să mă simt vesel, sau fericit. Nici nu m-a făcut să râd, sau să simt c-aș vrea să împărtășesc ce simt cu alte persoane. Nu m-a făcut să-mi doresc mult de la viață, nici nu mi-a oferit pofte trupești sau de altă natură. Ceea ce-aș putea spune e că mi-a luat totul, atunci când totul era mizerabil.

Ia de la mine singurătatea pe care-o simt ca o inimă de piatră ce-mi strânge inima, într-un ritm atât de lent că e insesizabil ochiului și de asemenea și ura pentru situații față de care nu am control, sau persoane care au control asupra mea. Mi-a luat nevoia de a mulțumi alte persoane pentru a face parte din ele, precum și dorul de un trecut din care nu voi mai reuși vreodată să fac parte.

Totul e amorțit, la fel cum morfina amorțește pielea și țesuturile, așa melancolia mea-mi amorțește sentimentele înfiorătoare, deseori.

Poate de-asta sunt așa... oricum m-aș numi. Să mă gândesc așa mult la oameni, dar să nu-mi doresc să fac parte din ei. Să investesc atât de mult în ceea ce spun și ceea ce arăt, dar totuși să nu mă zgârie cu nimic reacțiile negative, sau deseori chiar pozitive ale altor persoane. Să plâng deseori, fără un motiv anume, dar să nu mă simt trist. Să nu mă simt nicicum, decât... amorțit ?

Nu mă înțeleg și nu mă înțelegi nici tu, iar tu nu-mi poți păstra companie la fel cum nu-mi pot păstra nici eu. Iar amândoi tânjim să sprijinim o entitate care ne ademenește, însă prezentă doar la coada ochiului, nici mai departe, nici mai aproape. Acel „adevărat eu” despre care nimeni nu știe prea multe, însă presupune.

Nu sunt puternic, decât prin faptul că-mi maschez slăbiciunile, iar pentru a fi cu adevărat puternic, am impresia că trebuie să renunți la anumite cunoștințe și să îmbrățișezi ignoranța. Cum altfel poți ignora toate riscurile și frica de pericol ? Iar eu nu pot renunța ceea ce știu a fi adevărat. Am impresia că m-aș pierde pe mine și mă păstrez cu prețul de a fi slab mereu.

... nu, scuză-mă, nu am idee despre ce vorbesc. Dar ca idee, uite cum funcționează gândurile mele, la viteză redusă, bineînțeles, special pentru tine să poți ține pasul, iar dacă te-ai pierdut, îmi pare rău. Sau nu... mie unul îmi place să mă pierd în gândurile mele, aiurea. Dar ție ?

Sunt melancolic. Sunt amorțit. Nu am nevoie de o pastilă. Nu am nevoie de nimic.

Dar dac-aș spune că nu am nevoie de tine, pe lângă c-aș începe să lăcrimez, m-aș contrazice cu tot ce-am debitat mai sus. Deci până la urmă sunt melancolic sau doar depresiv ?

Știu, o grămadă de idei fără sfârșit, începute aiurea. Bine-ai venit în mintea mea, vezi de ce sufăr ? Nu, nu cred că sufăr. Nu sunt sigur. Nu cred că sufăr.