I can't deal with my own problems

In functie de ce fel de persoana esti, ti se intampla sa ti se adune frustrari, probleme, noduri in ganduri, blocaje, ziduri fata de alte persoane din diferite motive. Chestiile enumerate, precum si alte lucruri neprecizate atarna de mintea ta si-ti strica ziua, pur si simplu. Ca te trezesti dimineata cu ele pe cap, toate, la gramada, sau doar o problema si mare, sau intensa, iti strica ziua, chiar daca in cele din urma trece, insa iti strica ziua, si ce-i mai rau e ca tampeniile respective nu se indeparteaza de tine, ci doar ,,adorm" pana vor fi trezite in scurt timp, sau in viitorul indepartat, doar sa-ti strice mai tare ziua.

Am zis de multe ori ca cel mai bun mod de a rezolva astfel de probleme, si sa fii sigur ca nu raman acolo, e sa discuti despre ele din toate punctele de vedere posibile, pana nu mai prea ramane nimic de gandit, ci doar o pagina de jurnal din viata ta, cu menire istorica si nu ca o fantoma care sa te bantuie si sa te secatuiasca.

Paradoxul meu, insa, este faptul ca deseori ti-e teama sa incepi sa povestesti despre chestiile respective cu alte persoane din viata ta, mai ales daca esti genul care acorda mai multa atentie problemelor. Acordand mai multa atentie, inseamna, in general, ca esti mai bantuit de ele decat majoritatea persoanelor, deci complexat de  ele, cateodata. Complexarea duce, dupa sine, la grija de a nu deranja sau indeparta anumite persoane, la care apelezi mai des, persoane care au status de ,,prieten" sau mai mult de atat, mai ales daca problemele tale sunt legate de acea persoana. Ca nu-ti acorda atentie, ca-ti acorda prea multa atentie, ca nu te lasa in pace, ca e prea lipicioasa, ca nu te iubeste destul, ca se vede prea mult cu alti prieteni sau alte lucruri mai minuscule, dar atat de multe incat sa te ameteasca in asa hal incat sa nu stii pe unde esti in ziua proasta, despre care discut.

Iarasi, de multe ori am spus altor persoane ca prietenii nu vor decat sa te ajute, ca doar de-aia sunt prieteni, iar teama de a nu-i incarca cu problemele tale e o prostie, si decat sa te inchizi in tine, sa devii un ciudat sobru incapabil sa-si pastreze prietenii aproape, mai bine povestesti cu ei, tinandu-i aproape, astfel si stabilind diferite legaturi cu acestia. Am ajuns, insa, la teama stupida despre care vorbesc. Ma gandesc, poate chiar si acum, ca as putea vorbi despre chestii la intamplare, largindu-i zambetul de pe chip, in loc sa-l fac sa dispara, inca odata, cu ce am de gand sa-i spun. In general pare a fi o idee buna, dar in timp ce fac asta, e putin logic sa ma simt nejlijat. Deci ma ,,automutilez" cu ce-mi fac singur din cauza unei temeri pe care, in trecut am facut-o nesemnificativa, iar acum imi domina viata. E o ironie demna de a i se stabili un titlu...

Iti ascunzi gandurile rele de prieteni de teama de a nu-i indeparta de tine, insa ii indepartezi prin faptul ca nu mai faci atat de mult parte din viata lor, teama ta e, insa, ca ii poti indeparta brusc daca le dai de inteles ca esti mai mult o povara decat esti o placere sa fii in viata lor. Urasc paradoxul asta...